Cazimir cel Mare moare la 5 noiembrie 1370: ce a urmat

La 5 noiembrie 1370 a murit la Cracovia Cazimir cel Mare, ultimul rege al Poloniei din casa Piaștilor, după treizeci și șapte de ani de domnie. Cronicarul care ne-a lăsat cea mai amănunțită descriere a bolii și a morții lui a fost acuzat, un an mai târziu, că a scos însemnele coroanei din mormântul regelui. Iar coroana Poloniei a trecut, printr-o înțelegere semnată cu cincisprezece ani înainte, la regele Ungariei.

Cum a murit Cazimir cel Mare?

Greu și încet, sub mâna a doi doctori care nu se înțelegeau între ei. Cronica lui Jan, zis și Janko, din Czarnków cuprinde una dintre cele mai amănunțite descrieri de boală din scrisul medieval polonez: regele era căutat de doi medici, Henric din Köln și un magister Mateus, iar cei doi aveau teorii și tratamente deosebite, de parcă veneau din școli deosebite. Cronicarul pune moartea regelui în seama lui Mateus, cel care i-a îngăduit să bea mied, ceea ce a împins febra în sus.

Din descriere se vede cum gândeau doctorii. Febra o legau de mâncarea de fructe crude, de alune și de alte bucate greu de mistuit, poate chiar de hribii cu smântână la care regele ținea, apoi de băi și de mied. Ca leac dădeau purgative, potrivit teoriei humorale, după care boala vine din amestecul nepotrivit al celor patru umori ale trupului, iar tratamentul trebuie să le readucă la echilibru.

Ceva lipsește însă din descriere, și tocmai de aceea cercetătorii o citesc cu atenție: piciorul. Cronica nu pomenește rana și nu spune nimic despre felul în care a fost îngrijită, deși în Evul Mediu se puneau legături care să imobilizeze membrul rănit. Cercetarea rămășițelor regelui, făcută în 1869, a arătat că piciorul fusese rupt în gambă, ruptură care s-ar fi putut petrece la o cădere nefericită.

Bolnav greu, regele a lăsat ca dar de rugăciune, se crede la Sandomierz, coroana lui de drum, cea care se strângea. A fost găsită din întâmplare, după veacuri, în 1910, îngropată în grădina mănăstirii de acolo. A făgăduit atunci lui Dumnezeu și sfântului Sigismund că va ridica din ruine biserica de la Płock, iar după aceste jurăminte s-a simțit mai bine și febra i-a scăzut. În povestirea cronicarului stau alături, fără stinghereală, medicina vremii și legământul.

De ce a ajuns coroana Poloniei la regele Ungariei?

Pe baza unui contract, nu a unei cuceriri. În 1355, la Buda, stările poloneze au primit un privilegiu, iar în schimbul lui au acceptat o înțelegere de succesiune care garanta Angevinilor tronul Poloniei în cazul în care Cazimir, atunci de patruzeci și cinci de ani, s-ar dovedi ultimul reprezentant pe linie bărbătească al dinastiei. Noii familii i s-a recunoscut moștenirea în linie masculină.

Așa s-a și întâmplat. La sfârșitul lui 1370, tronul polonez a fost luat de Ludovic, numit în istoriografia poloneză cel Ungur și în cea maghiară cel Mare, nepot de soră al lui Cazimir. Ironia istoriei este că noul rege s-a dovedit, ca și înaintașul lui piast, tată numai de fete: în decembrie 1370 avea o singură fiică, Caterina, de vreo șase luni. Ludovic a plecat curând în Ungaria, lăsând regentă în Polonia pe mama sa, Elisabeta Łokietkówna. La 8 decembrie 1370 se afla încă la Gniezno.

Ce spun documentele: însemnele luate din mormântul regelui

Pentru vicecancelarul Jan din Czarnków, moartea lui Cazimir cel Mare a fost o catastrofă politică în trei trepte, pe care Janusz Bieniak le-a reconstituit din acte. Mai întâi a pierdut vicecancelaria în folosul unui adversar legat strâns de noua dinastie, Zawisza din Kurozwęki. Schimbarea s-a petrecut chiar la cumpăna anilor 1370 și 1371: cronica spune că regina Elisabeta a făcut-o după plecarea fiului ei în Ungaria, iar pe un document din 1 ianuarie 1371 Zawisza apare pentru întâia dată în acel scaun.

A urmat acuzația. Același Zawisza, împreună cu cancelarul Poloniei Mari, Mikołaj din Kórnik, l-a învinuit pe Jan că a scos din mormântul regelui Cazimir însemnele coroanei. Învinuirea a fost sprijinită de regina-mamă și regentă Elisabeta, dar respinsă de cei mai înalți ierarhi ai bisericii, arhiepiscopul Jarosław Bogoria și episcopul Cracoviei, Florian din Mokrsko.

La capăt a venit sentința. Judecata s-a ținut la Poznań, din porunca Elisabetei, care era de față, însoțită de Zawisza din Kurozwęki și de Mikołaj din Kórnik. Hotărârea purta data de 10 iunie 1372 și îl osândea pe Jan din Czarnków la surghiun veșnic, la infamie și la confiscarea averii, adică a cetății Lubosz de lângă Czarnków. Până atunci rămăsese în țară, ca arhidiacon de Gniezno. Surghiunul l-a petrecut la Wrocław, la Praga și la Lubusz.

Pe cine voiau să încoroneze?

Că scoaterea însemnelor din mormântul regelui iubit era pregătirea unei răscoale politice, asupra acestui punct cercetătorii nu se contrazic: Ludovic luase cu el în Ungaria însemnele de încoronare, așa că acelea din mormânt urmau să slujească la ungerea altui candidat. Pe cine anume, nu se știe, iar istoricii s-au împărțit în trei:

• Władysław cel Alb, ultimul dintre Piaștii de Kujawia, duce de Gniewkowo, care pe atunci era deja călugăr la Dijon;
• Cazimir, numit și Kaźko, nepotul lui Cazimir cel Mare pe linie femeiască, fiul ducelui Bogusław al V-lea de Słupsk, pe care bunicul îl vedea urmaș al lui Ludovic, rămas fără fii. Aceasta este părerea celor mai mulți;
• Siemowit al III-lea, duce al Mazoviei, rudă agnatică mai îndepărtată a regelui mort.

Numele lui Kaźko nu apare numai în presupunerile istoricilor. Cazimir cel Mare îi lăsase ceva prin testament, iar testamentul a fost răsturnat după moartea regelui, cum arată Jerzy Wyrozumski în monografia sa din 1982. Ducele de Słupsk este pomenit alături de Ludovic și de cele două Elisabete într-un act care ferește drepturile tuturora. Ceea ce nu a izbutit în 1370 a rămas, așadar, scris pe hârtie.

Cât se poate crede cronicarul?

Aici începe partea cea mai instructivă. Jan din Czarnków este, practic, singurul martor amănunțit al acestor luni, iar el nu este un martor nepărtinitor: scrie după ce și-a pierdut dregătoria, averea și țara, din pricina oamenilor noii dinastii. Jolanta Brzozowska observă că descrierea bolii regale seamănă cu o apărare: cronicarul ține să arate că moartea stăpânului său nu a fost pedeapsă dumnezeiască, ci nepricepere de doctor, apasă pe greșelile lui Mateus și îl pune pe Henric din Köln în cea mai bună lumină.

Până și o vorbă latinească din cronică se citește în două feluri. Textul spune „magister Mattheus contra magistri Henrici et omnium nostrorum prohibitionem”. Małgorzata Hanna Malewicz a tradus pasajul ca „magister Mateus, împotriva interdicției magistrului Henric din Köln și a lui Janko din Czarnków, i-a dat regelui să bea mied”, de unde ar urma că cronicarul era el însuși de meserie medic. Brzozowska răspunde că locul se traduce „împotriva interdicției noastre, a tuturor”, iar acel noi nu înseamnă neapărat doctorii, ci poate fi și apropiații regelui.

Argumentul ei stă pe documente: în actele papale Jan din Czarnków apare, din 1364, drept iuris peritus, adică priceput în drept, fiindcă urmase studii de drept, pe care nu le-a dus la capăt, nepurtând niciun titlu. Despre o pregătire medicală nu se știe nimic. O singură prepoziție latinească, tradusă altfel, schimbă așadar portretul unui cronicar.

Ce a însemnat 5 noiembrie 1370 pentru Moldova?

Ce a lăsat Cazimir cel Mare în urmă nu încape într-o zi. Tratatul de la Kalisz, din 1343, i-a închis socoteala cu Ordinul Teutonic, iar, cum arată Dariusz Wróbel, începutul expansiunii spre răsărit, în Rusia Halici-Volhinia, a grăbit chiar hotărârea de pace cu Ordinul. În 1364, cu încuviințarea papei Urban al V-lea, s-a întemeiat universitatea de la Cracovia. Itinerarul lui de domnie, strâns de Antoni Gąsiorowski, acoperă anii 1333 până la 1370.

Pentru spațiul românesc, însemnătatea stă în geografie și în calendar. Expansiunea poloneză spre Halici a adus regatul la miazănoapte de Moldova, exact în deceniile în care voievodatul Moldovei se așeza. Cronologia întemeierii este, la noi, încă în discuție: Pavel Parasca scrie că pretinsul descălecat al lui Dragoș la 1359 „rămâne fără orice suport documentar”, iar meritul lui Dimitrie Onciul a fost tocmai acela de a fi subminat încrederea în acest an.

Cert este altceva. Moldova de la începuturile ei se așeza între două puteri, regatul Poloniei și regatul Ungariei, iar de la 5 noiembrie 1370 cele două coroane au stat, pentru doisprezece ani, pe același cap. Un voievodat tânăr, care își căuta locul jucând un vecin împotriva celuilalt, s-a trezit cu amândoi vecinii într-o singură mână. Asta nu se vede în cronicile noastre, scrise mult mai târziu, dar explică de ce deceniile următoare au fost, pentru domnii Moldovei, o lecție de echilibristică.