Cine erau oamenii culturii Cucuteni, de unde veneau și cum trăiau

Despre Cucuteni se vorbește aproape întotdeauna prin vase. Dar în spatele ceramicii pictate stau comunități de agricultori care au ocupat, vreme de peste o mie de ani, un teritoriu întins de la curbura Carpaților până dincolo de Nistru. Cine erau, de unde veneau și din ce trăiau sunt întrebări la care arheologia a început să răspundă cu cifre abia în ultimele decenii.

Înainte de Cucuteni a fost Precucuteni

Cultura Cucuteni nu apare din senin. Ea se formează pe temelia culturii Precucuteni, care ocupa cam aceleași locuri și ai cărei oameni construiau deja case de lut, cultivau cereale și creșteau vite. Diferența majoră este ceramica: la Precucuteni decorul se face prin incizie și prin impresiuni, adică prin zgâriere și apăsare în lutul încă moale, iar pictura apare timid abia spre final.

Analiza datelor radiocarbon publicată în 2020 de Dragomir Nicolae Popovici și Florin Drașovean plasează faza Precucuteni II undeva între 4842 și 4563 înainte de Hristos pentru început, cu o valoare mediană în jur de 4704, iar Precucuteni III ceva mai târziu, cu un început estimat între 4722 și 4550. Tranziția către Cucuteni A1 este surprinsă la Poduri, în județul Bacău, într-un interval care se învecinează cu 4600.

Merită explicat de ce apar aceste intervale largi. Datarea cu radiocarbon nu dă o cifră unică, ci o probabilitate: laboratorul măsoară cât carbon 14 a mai rămas într-un os sau într-un cărbune, iar rezultatul se transformă în ani calendaristici printr-o curbă de calibrare. De aici vin marjele. Când ai mai multe probe din același sit și cunoști ordinea straturilor, o metodă statistică numită analiză bayesiană poate strânge aceste marje considerabil.

Un teritoriu cât o țară mare

Aria culturii acoperă astăzi trei state. În România vorbim despre Moldova istorică, cu județele Iași, Botoșani, Neamț, Bacău, Suceava și Vaslui, despre nord-estul Munteniei și despre sud-estul Transilvaniei, unde grupul Ariușd din județul Covasna face parte din același complex. Dincolo de Prut se întinde peste Republica Moldova, iar dincolo de Nistru ocupă o bună parte din Ucraina centrală și de vest, până spre Nipru.

Cât de mare a fost acest spațiu depinde de cine face socoteala. Dosarul depus în 2026 de România, Republica Moldova și Ucraina pe lista tentativă UNESCO vorbește despre peste 200.000 de kilometri pătrați și peste 5.000 de așezări cunoscute. Senica Țurcanu, de la Complexul Muzeal Național Moldova, dă pentru complexul Ariușd-Cucuteni-Tripolie o cifră mai mare, de peste 350.000 de kilometri pătrați. Enciclopedia Ucrainei indică aproximativ 2.300 de situri pe teritoriul ucrainean dintr-un total de circa 4.800. Diferențele nu sunt erori, ci consecința unor definiții diferite: contează dacă incluzi sau nu grupurile periferice și fazele finale.

Un lucru este însă sigur. Nu vorbim despre un stat și nici despre un popor în sensul de azi, ci despre un mare număr de comunități care împărtășeau un mod de a construi casa, de a modela vasul și de a-l picta.

Ce se întâmpla în restul Europei, cât timp s-au pictat vasele Cucuteni?

Comunitățile Cucuteni nu au trăit izolate. În mileniul al cincilea înainte de Hristos, la sud de Dunăre se întindea complexul Kodžadermen-Gumelnița-Karanovo VI, iar în Serbia de azi se stingea cultura Vinča. În aceeași perioadă se deschid primele mine de cupru din Europa. Sinteza publicată în 2021 de Miljana Radivojević și Benjamin W. Roberts în Journal of World Prehistory arată că exploatarea de la Rudna Glava, în Serbia, se intensifică în jurul anului 5000 înainte de Hristos, iar cea de la Ai Bunar, în Bulgaria, începe în jurul anului 4600 și este mai mare decât cea sârbească. Metalul de la Ai Bunar a circulat pe distanțe considerabile, spre sud până în Tesalia și spre nord până la litoralul nordic al Mării Negre.

Cel mai spectaculos martor al acestei lumi este cimitirul de la Varna, pe litoralul bulgăresc, datat între 4690 și 4330 înainte de Hristos, un sit cu inventare metalice pe care aceiași autori le descriu drept „încă neegalate în volum de niciun alt sit”. Pentru spațiul dintre Carpați și Nistru, echivalentul acestei acumulări este depozitul de la Cărbuna, în Republica Moldova: 444 de obiecte de cupru, datate în jurul anilor 4700-4600 înainte de Hristos, adică exact la trecerea dinspre Precucuteni spre Cucuteni A.

Cuprul ajungea și la sud de Carpați. Cristian Eduard Ștefan a republicat în 2022 inventarul unui mormânt Boian-Vidra descoperit în 1946 la Glina-La Nuci: 158 de piese, dintre care 23 de perle cilindrice de cupru, restul din scoică Spondylus și Dentalium, din limonit, marnă și calcar, păstrate în colecțiile vechi ale Muzeului Național de Antichități, la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București. Oamenii Cucuteni erau, deci, contemporanii primilor metalurgi ai Europei.

Cât a durat: cronologia în cifre

Perioada se numește eneolitic sau calcolitic, termeni care descriu intervalul în care uneltele de piatră sunt încă regula, dar obiectele de aramă își fac loc. Pentru Cucuteni, cercetătorii folosesc trei faze mari, moștenite de la periodizarea lui Hubert Schmidt: A, A-B și B, fiecare cu subîmpărțiri.

Analiza bayesiană a lui Popovici și Drașovean oferă următoarele repere. Faza Cucuteni A începe într-un interval larg, cu o mediană în jur de 4538 înainte de Hristos, și se încheie undeva între 4206 și 4015, cu mediana la 4103. Faza de tranziție A-B este scurtă și bine prinsă: începe între 4102 și 3978 și se termină între 4037 și 3919. Faza B începe cu o mediană în jur de 3924 și se stinge treptat, cu estimări care coboară până spre 3200. În Ucraina, unde periodizarea folosește literele A, B și C, intervalul acoperit este aproximativ 5000-3000 înainte de Hristos.

Aici apare una dintre dezbaterile serioase ale domeniului. Timp de decenii, ordinea siturilor a fost stabilită după cum arată vasele, iar rezultatul părea coerent. Când datele de laborator s-au înmulțit, ele nu s-au suprapus peste schema tipologică în toate cazurile. Popovici și Drașovean arată că, pentru unele așezări, ceramica sugerează o poziție cronologică pe care radiocarbonul nu o confirmă. Nu există încă o soluție acceptată de toată lumea.

Cine a stabilit fazele culturii Cucuteni?

Schema cu literele A, A-B și B nu s-a născut dintr-un plan, ci din munca a două școli care au lucrat mult timp separat. Periodizarea folosită în România pornește de la Hubert Schmidt, care a săpat pe Cetățuia de la Cucuteni la începutul secolului XX și a ordonat materialul după decor. În spațiul sovietic, Tatiana Passek, născută în 1903 și moartă în 1968, cercetătoare la Institutul de Arheologie al Academiei de Științe a URSS, a construit o schemă proprie pentru Tripolie, publicată în 1949 sub titlul „Periodizarea așezărilor tripoliene” și completată în 1961 cu o monografie despre triburile agricole din bazinul Nistrului. De aici vin cele două seturi de nume, A, B și C la est, A, A-B și B la vest, pe care arheologii le corelează până astăzi.

În România, șirul cercetătorilor poate fi urmărit în sinteza publicată în 2005 de Sorin Ignătescu în revista Codrul Cosminului. Vladimir și Hortensia Dumitrescu săpau la Drăgușeni și Ruginoasa încă din 1926, Nicolae Ursulescu a săpat la Mihoveni-Cahla Morii între 1973 și 1981, iar Dan Monah și Ștefan Cucoș au publicat în 1985 repertoriul așezărilor cucuteniene.

Merită spus limpede ce fel de instrument este o astfel de schemă. Ea ordonează materialul, dar nu explică nimic despre oameni: faza A nu este o epocă politică, ci o categorie de decor. Când radiocarbonul a început să dea date proprii, unele așezări au ieșit din locul în care le pusese tipologia, iar analiza lui Popovici și Drașovean este tocmai încercarea de a pune cele două sisteme față în față.

Câmp, turmă și ateliere

Economia acestor comunități era agricolă, iar analizele de plante carbonizate arată ce se cultiva. Un studiu publicat în 2023 de Wiebke Kirleis, Marta Dal Corso, Halina Pașkevici și colaboratorii lor în revista Vegetation History and Archaeobotany arată că grâul de tip alac cu două boabe, numit emmer, domină descoperirile, urmat de orz, în vreme ce alacul cu un bob devine mai important spre final. Alături apar mazărea și măzărichea amară, probabil subreprezentate din cauza modului în care se păstrează semințele.

Analizele izotopice din același studiu indică terenuri bine aprovizionate cu apă și o legătură strânsă între cultura plantelor și creșterea animalelor, pentru că gunoiul de grajd era folosit ca îngrășământ. Oile și caprele pășteau la distanță, în vreme ce vitele erau ținute mai aproape de așezare.

Cât despre masa de zi cu zi, un studiu publicat în 2024 în PLOS ONE de Katharina Fuchs, Robert Hofmann, Liudmyla Șatilo, Frank Schlütz și colaboratori, pe rămășițele umane de la Kosenivka în Ucraina, ajunge la o concluzie clară: cerealele aduceau partea cea mai mare din proteina consumată, iar carnea contribuia cu sub zece procente. Vitele și oile erau probabil mai utile vii, pentru lapte, tracțiune și îngrășământ, decât tăiate.

Peste agricultură se suprapun meșteșugurile și schimburile. Dosarul UNESCO al Republicii Moldova insistă asupra exploatării sării, numită acolo aurul alb al preistoriei, obținută prin fierberea apei din izvoare sărate și modelată în calupuri standardizate de circa 1,5 kilograme, potrivite pentru schimb între comunități. Se exploatau, de asemenea, argila, silexul și resursele pădurii.

Sarea are, în Moldova, o istorie mult mai veche decât Cucuteni, iar ea se poate data. La Poiana Slatinei, în satul Lunca, comuna Vânători-Neamț, Olivier Weller și Gheorghe Dumitroaia au cercetat un izvor sărat exploatat deja în neoliticul timpuriu. Cele nouă datări AMS obținute la laboratorul din Poznań plasează începutul exploatării între aproximativ 6050 și 5500 înainte de Hristos, adică, în formularea autorilor, „chiar la sfârșitul mileniului al șaptelea înainte de Hristos”, ceea ce face din sit cea mai veche instalație de producere a sării cunoscută în lume.

Focul permitea saramurii să se evapore și să cristalizeze în turte de sare tari, care se puteau transporta.

Olivier Weller, Gheorghe Dumitroaia, Antiquity, 2005

Movila formată la fața locului din soluri de combustie are aproape trei metri înălțime, din care peste doi metri sunt strat de ardere acumulat în cinci secole de folosire. Peste nivelurile Starčevo-Criș vin, la același izvor, exploatări Precucuteni, apoi Komarov-Costișa, Noua și hallstattiene. Cu alte cuvinte, comunitățile din care s-a format cultura Cucuteni au moștenit un procedeu vechi de o mie de ani și un loc pe care oamenii îl foloseau deja de generații.

Cum se află ce mânca un om care a murit acum 5.700 de ani?

Metoda se numește analiză de izotopi stabili și se bazează pe o observație simplă: carbonul și azotul din hrană ajung în colagenul din oase, iar raportul dintre formele lor grele și ușoare diferă în funcție de ce a mâncat organismul. Un om care trăiește din cereale are altă semnătură decât unul care trăiește din carne, iar un animal pășunat departe de sat are altă semnătură decât unul hrănit cu resturi din curte.

Pentru a transforma aceste cifre în proporții de hrană, echipa care a studiat rămășițele de la Kosenivka a construit un model al întregii rețele trofice: a măsurat izotopii din oasele umane, din oasele de animale și din semințele carbonizate din același sit, apoi a calculat ce combinație de surse explică valorile obținute. Rezultatul, publicat în 2024 în PLOS ONE, este formulat fără ambiguitate: „carnea a contribuit cu mai puțin de 10% la dieta umană”. Animalele mari erau folosite în primul rând ca producători de gunoi de grajd pentru câmp, nu ca sursă de carne.

Un al doilea instrument confirmă independent concluzia și nu cere niciun laborator: uzura dinților. La cei șapte indivizi de la Kosenivka, dinții păstrați arată o uzură severă, de gradele 6 și 7 pe scara folosită de antropologi, cu șănțuri între suprafețele de contact. Astfel de urme se formează când hrana este abrazivă, adică plină de particule minerale, ceea ce se potrivește cu o dietă bazată pe cereale măcinate pe pietre de râșnit.

Limitele metodei trebuie spuse la fel de clar. Izotopii dau o medie a ultimilor ani de viață, nu meniul unei zile, iar modelul depinde de cât de complet este eșantionul de plante și animale recoltat din sit. Ce se poate susține este că, la Kosenivka, în jurul anilor 3700-3600 înainte de Hristos, carnea era rară în farfurie, deși vitele erau numeroase în așezare.

Ce spun oasele și genomurile

Multă vreme, cea mai ciudată trăsătură a acestei lumi a fost absența morților. Pentru fazele timpurii și mijlocii nu cunoaștem cimitire, ceea ce este neobișnuit pentru o populație atât de numeroasă. Dosarul UNESCO al Republicii Moldova formulează ipoteza cea mai vehiculată, aceea a incinerării urmate de împrăștierea cenușii, și menționează descoperiri rare, precum depuneri de cranii sau morminte simbolice fără corp. Înmormântările în afara așezării apar abia în faza târzie.

Tocmai de aceea descoperirea de la Kosenivka contează. În casa 6, săpată în 2004, au fost găsite circa 80 de fragmente de oase umane arse și 10 nearse, risipite pe 32 de metri pătrați, aparținând unui număr de șapte indivizi, într-o așezare datată în jurul anilor 3700-3600 înainte de Hristos. Contextul sugerează un incendiu, nu o înmormântare.

Ce boli și ce răni au lăsat urme pe oasele de la Kosenivka?

Cei șapte indivizi acoperă aproape toate vârstele: un adult între 25 și 40 de ani, probabil femeie, doi copii, unul mai mic și unul mai mare, un tânăr de 18 sau 20 de ani, probabil femeie, și trei adulți între 20 și 50 de ani, doi dintre ei probabil bărbați. Pe oase se citesc inflamații ale gingiilor, sinuzită, cribra orbitalia, adică porozitate în tavanul orbitei, socotită semn de stres fiziologic, și reacții ale periostului care indică infecții.

Două leziuni ies din tipar. Individul 1 are o lovitură cu obiect bont pe osul occipital, iar individul 5 o fractură înfundată pe frontal, ambele produse în jurul momentului morții. Autorii studiului le pun pe seama unui act de violență între oameni, nu a unui accident. Un alt detaliu separă oasele în două grupe: cele ale indivizilor 1-4 au fost expuse la 550-800 de grade, în vreme ce oasele indivizilor 5-7 nu au ars, dar au fost puternic atacate de microorganisme, semn că au zăcut altfel și altundeva. Scenariul cel mai probabil, spun autorii, rămâne un incendiu mortal.

Ce poate și ce nu poate spune genetica?

Genetica a intrat în discuție în ultimii ani. Un studiu publicat în 2022 în Scientific Reports de Pere Gelabert, Ryan Schmidt, Daniel Fernandes, Ron Pinhasi și colaboratori a analizat 20 de genomuri din peștera Verteba, în regiunea Ternopil din Ucraina. Rezultatul arată o populație fără structură internă semnificativă, cu o ascendență care combină fermierii timpurii veniți pe filiera anatoliană cu o componentă apreciabilă de vânători-culegători, și cu foarte puțină ascendență de tip stepic.

De fapt, primul studiu genetic pe material Cucuteni-Tripolie este mai vechi și mai limitat. În 2017, Alexey G. Nikitin și colaboratorii săi au publicat în PLOS ONE analiza a nouă indivizi din aceeași peșteră Verteba, dar numai pe liniile mitocondriale, adică pe ADN-ul moștenit exclusiv de la mamă. Au ieșit haplogrupurile H, HV, HV0, T2b și U8b1, un set tipic pentru fermierii neolitici, iar autorii notau că „nu au fost găsite linii identificabile ca aparținând unor grupuri autohtone de vânători-culegători la Verteba până în epoca bronzului”.

Cinci ani mai târziu, cele 20 de genomuri întregi din aceeași peșteră au dat o imagine parțial diferită, cu o componentă apreciabilă de vânători-culegători. Diferența nu este neapărat o contradicție. ADN-ul mitocondrial urmărește o singură linie de descendență, cea a mamei mamei mamei, în vreme ce un genom întreg surprinde toți strămoșii. Este un exemplu bun despre cum se schimbă concluziile odată cu metoda, nu cu materialul.

Un alt studiu, publicat în 2020 tot în Scientific Reports de Alexander Immel, Stanislav Țerna, Angela Simalcsik și colaboratori, a analizat patru femei din faza târzie, trei de la Pocrovca V și un copil de la Gordinești I, ambele în Republica Moldova, datate între 3500 și 3100 înainte de Hristos. Trei dintre cele patru prezintă o componentă genetică de stepă. Autorii interpretează acest lucru ca semn al unor contacte îndelungate și al unui amestec treptat, nu al unei înlocuiri bruște de populație.

Sunt, evident, eșantioane mici. Nimeni nu poate spune, pe baza a douăzeci și ceva de genomuri, cum arăta genetic o populație răspândită pe sute de mii de kilometri pătrați. Ce se poate spune, deocamdată, este că oamenii Cucuteni coboară din primii agricultori ai Europei și că, spre final, în lumea lor intră oameni veniți din răsărit.