Calcarul din apeductul de la Nîmes spune când s-a golit orașul roman

Timp de aproape patru secole, apa care curgea spre Nîmes a lăsat pe pereții canalului un strat subțire de calcar, depus an după an. Un studiu publicat pe 15 septembrie 2026 în revista Geoarchaeology a citit aceste depuneri așa cum se citesc inelele dintr-un trunchi de copac și a găsit momentul în care apa a încetat să mai intre în oraș: în jurul anului 270. Autorii cred că explicația cea mai probabilă este că orașul roman se golise de oameni, iar suspectul principal este epidemia cunoscută drept ciuma lui Cyprian.

Un canal de 50 de kilometri și o piatră care ține minte

Apeductul de la Nîmes pornea de la izvoarele de lângă Uzès și ducea apa spre orașul roman Nemausus, pe un traseu de puțin peste 50 de kilometri. Cea mai cunoscută bucată a lui este Pont du Gard, podul cu trei rânduri de arcade înalt de aproape 49 de metri, construit pe la mijlocul secolului I. Nivelul lui superior mai măsoară azi 275 de metri, dintr-o lungime inițială de circa 360. Arcele de jos, mai largi decât cele de deasupra, au fost proiectate anume ca apele mari ale Gardonului să treacă pe sub pod fără să îl smulgă.

Apa care curgea prin canal era încărcată cu carbonat de calciu. Pe pereți s-a depus, an de an, un strat fin care a ajuns să însumeze aproape 360 de ani de funcționare. Echipa de la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz, condusă de Gül Sürmelihindi și Cees Passchier, împreună cu Andrew Wilson de la Universitatea Oxford, a prelevat probe din zece puncte de pe traseu și le-a tăiat ca pe niște felii de lemn.

Pe fiecare strat au măsurat izotopi de carbon, de oxigen și de stronțiu, plus elemente în cantități mici, precum fosforul, ytriul și zincul. Din grosimea straturilor se deduce cât de multă apă trecea, din compoziția lor se deduce de unde venea apa și cât de curată era, iar din alternanța sezonieră se poate număra timpul.

Primii unsprezece ani, cu o secetă scrisă în lut

Primul strat depus după punerea în funcțiune, pe la anul 50, nu e calcar curat, ci un amestec de carbonat și argilă. Asta înseamnă apă puțină și tulbure. Perioada coincide cu o secetă consemnată în scris de Tacit pentru vestul Europei, ceea ce oferă o verificare rară: un fenomen descris de un autor antic apare și în depunerea minerală.

După unsprezece ani de funcționare, compoziția se schimbă brusc. Romanii au adus în canal o a doua sursă de apă, iar urmele acestei intervenții se văd și azi pe Pont du Gard, sub forma unor consolidări adăugate structurii. Anul aproximativ este 61. Este, practic, prima reparație majoră a unui sistem care abia fusese inaugurat.

După anul 146, apa ia drumul câmpului

Pe la mijlocul secolului al II-lea, straturile de calcar din porțiunea dinspre oraș devin brusc mult mai subțiri. Explicația propusă de autori este simplă și cu atât mai interesantă: aproximativ jumătate din debit era scos din canal mai sus de oraș și folosit pentru irigarea terenurilor agricole din jur.

Nimeni nu deturnează jumătate din apa unui oraș fără acordul cuiva. Cercetătorii bănuiesc proprietari influenți de pământ, adică o schimbare de prioritate: apa, bun public al coloniei, începe să lucreze pentru agricultura din jur. Este genul de detaliu pe care nicio inscripție nu îl consemnează, dar care rămâne scris în piatra depusă pe pereți.

Din acest moment, apeductul are de fapt două vieți în paralel. Bucata de sus, cea care trece peste Pont du Gard, rămâne activă. Bucata de jos, cea care intra în Nemausus, primește tot mai puțin.

Anul 270: apa nu se oprește, doar nu mai intră în oraș

Între anii 230 și 270, calitatea depunerilor se degradează vizibil. Apare mai multă argilă și mai mult nisip, semn că apa nu mai era filtrată și că nimeni nu mai curăța canalul cum trebuie. Un apeduct roman cerea întreținere constantă, iar lipsa ei se vede în depunere la fel de clar ca o factură neplătită.

În jurul anului 270, depunerea din porțiunea dinspre oraș se oprește complet. Apa nu mai ajunge la Nemausus. În schimb, în amonte, sectorul care include Pont du Gard continuă să fie folosit cel puțin încă 140 de ani, pentru nevoi rurale. Dovada este foarte concretă: găuri sparte în pereții laterali ai canalului, prin care apa era scoasă direct pe câmp, fără să mai intereseze pe nimeni traseul original spre oraș.

Cu alte cuvinte, sistemul nu s-a stricat. A fost abandonat funcția lui urbană, pentru că orașul nu mai avea nevoie de atâta apă.

Ce spun cercetătorii despre ciuma lui Cyprian

De ce ar fi scăzut atât de mult cererea de apă a unui oraș roman important? Ipoteza autorilor este că populația se prăbușise. Perioada 250-270 este cea în care izvoarele antice descriu o epidemie devastatoare, numită după Cyprian, episcopul Cartaginei, care a lăsat una dintre cele mai cunoscute descrieri ale ei.

Este posibil ca ciuma lui Cyprian, documentată în primul rând în Africa de Nord și chiar la Roma, să fi fost o problemă și în sudul Franței.

Gül Sürmelihindi

În sprijinul ipotezei vine un al doilea oraș: Cahors, la aproximativ 300 de kilometri vest, care arată un declin asemănător în aceeași perioadă. Iar faptul că folosirea rurală a apei continuă încă 140 de ani, fără ca orașul să își recapete vreodată consumul, arată că scăderea densității populației și a bogăției urbane a fost definitivă, nu o criză de câțiva ani.

Autorii sunt atenți la formulare. Ei nu spun că au găsit epidemia, ci că au găsit momentul în care orașul încetează să mai consume apă, iar epidemia este explicația care se potrivește cel mai bine cu ce se știe despre acei ani.

Ce rămâne de lămurit

Legătura dintre calcar și epidemie este o deducție, nu o dovadă directă. Depunerile spun cât de multă apă trecea și cât de bine era îngrijit canalul. Ele nu conțin nimic care să indice o boală, iar la Nîmes nu au fost publicate morminte colective sau analize de ADN antic care să confirme un agent patogen.

Apoi, însăși ciuma lui Cyprian este subiect de dezbatere. Într-un articol din Journal of Roman Archaeology apărut în 2021, Sabine R. Huebner a revizuit versiunea propusă în 2015 de Kyle Harper: ea susține că boala a intrat în Imperiu prin invaziile gotice de la Dunăre, nu pe Nil dinspre Etiopia, că primul focar este din anii 251-252, sub împăratul Trebonianus Gallus, și că epidemia a agravat criza politică și militară a secolului al III-lea fără să fie cauza ei principală.

Rămân și explicațiile concurente pentru golirea orașului: criza economică generală a secolului al III-lea, nesiguranța, mutarea elitelor și a banilor lor în alte părți. Meritul studiului nu este că rezolvă întrebarea, ci că adaugă la dosar o sursă nouă, independentă de texte și de monede, care poate fi datată și măsurată.