Cernăuți, 6 noiembrie 1918: cele trei zile de stăpânire ucraineană

La 6 noiembrie 1918, la Cernăuți, formațiunile ucrainene au pus mâna pe instituțiile principale ale orașului, iar Palatul Național Român a fost devastat. Iancu Flondor și Dionisie Bejan s-au adăpostit în clădirea reședinței mitropolitane. Stăpânirea ucraineană asupra nordului Bucovinei a ținut puține zile, iar la 11 noiembrie generalul Iacob Zadik a intrat în oraș fără nicio împușcătură.

Ce s-a întâmplat la Cernăuți pe 6 noiembrie 1918?

Pe 6 noiembrie 1918, reprezentanții ucrainenilor au preluat controlul asupra unor instituții importante din Cernăuți și au cerut guvernatorului austriac Josef Etzdorf să cedeze conducerea Consiliului Național Ucrainean. În aceeași zi, Palatul Național Român a fost devastat, iar Iancu Flondor, președintele Consiliului Național Român, împreună cu Dionisie Bejan, s-au refugiat în reședința mitropolitană. Așa consemnează ziua istoricul Constantin Ungureanu, de la Institutul de Istorie din Chișinău.

Forța pe care se sprijinea preluarea era deja în oraș. Cristina Preutu și Bogdan Ceobanu arată, în analele Academiei Oamenilor de Știință din România, că militari ucraineni desprinși din Regimentul 41 ocupaseră cazărmile. Despre ce s-a petrecut în Casa Națională Românească a rămas mărturia lui Nicu Flondor, citată de Paul Brusanowski: bande de ucraineni au intrat în clădire și s-au purtat, scrie el, „ca indienii (din America)”, iar românii aflați acolo s-au ascuns în pod.

De ce își disputau românii și ucrainenii nordul Bucovinei?

Pentru că amândouă părțile aveau, în toamna lui 1918, o adunare proprie și un titlu propriu. Adunarea Națională ucraineană de la Lvov, din 19 octombrie 1918, a proclamat un stat întins de la râul San, în apus, până la Siret, în răsărit, ceea ce însemna jumătatea nordică a Bucovinei. La 27 octombrie, românii bucovineni au ținut la Cernăuți o Adunare constituantă care a hotărât „unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat național independent” și a ales un Consiliu Național Român de 50 de membri, cu Flondor președinte, Bejan, Dori Popovici și Sextil Pușcariu vicepreședinți.

La 3 noiembrie, o adunare a ucrainenilor din Cernăuți a hotărât că orașul, circumscripțiile Zastavna, Coțmani, Vașcăuți și Vijnița în întregime, plus circumscripțiile Cernăuți și Siret, devin teritorii național-ucrainene. Revendicarea trecea de jumătatea provinciei și cuprindea, pe lângă Cernăuți, orașele Siret și Storojineț.

Cifrele pe care se sprijinea partea română vin dintr-un memoriu al lui Flondor din 1915, reprodus de Ungureanu: în cele 48 de localități dintre Prut și Siret, cu orașul Cernăuți inclus, trăiau 183.390 de oameni, dintre care 64.643 de români, 46.044 de ruteni și 72.703 de altă etnie. Flondor adăuga acolo că recensământul austriac din 1910 nu reflecta corect naționalitatea și că listele de alegători erau mai aproape de adevăr. Este un argument de parte, nu o statistică neutră.

Ce spun documentele despre predarea puterii

Documentul cel mai des invocat este raportul întocmit de ultimul guvernator austriac al Bucovinei, Josef Etzdorf, la 27 decembrie 1918. Acolo el susținea că încă din 26 octombrie se știa că se va accepta soluția împărțirii Bucovinei între români și ucraineni. Ungureanu, care îl citează, adaugă imediat o rezervă: „Este greu de afirmat dacă cele relatate de fostul guvernator corespund adevărului”. Un raport scris la două luni după fapte, de un om care avea de explicat cum a pierdut provincia, nu este o mărturie neutră.

Ce se poate urmări sigur este șirul refuzurilor. La 28 octombrie, Flondor, Gheorghe Sârbu și Dori Popovici i-au cerut guvernatorului să predea puterea Consiliului Național Român, iar Etzdorf a refuzat. Apoi guvernatorul a vrut să predea puterea în comun românilor și ucrainenilor, iar Flondor a refuzat la rândul lui. În locul lui a negociat deputatul Aurel Onciul: un guvern român pentru sud, unul ucrainean pentru nord, administrație comună la Cernăuți și congresul de pace lăsat să hotărască. Onciul a fost declarat comisar național român fără susținerea românilor bucovineni.

De aici vine și nepotrivirea dintre surse asupra cuvântului potrivit. Brusanowski scrie că la 1 noiembrie ucrainenii au preluat puterea în Galiția de est „prin puci militar”, iar la 6 noiembrie și la Cernăuți. Preutu și Ceobanu scriu răspicat că ucrainenii l-au alungat pe guvernator. Ungureanu nu folosește deloc cuvântul puci și descrie o preluare de instituții urmată de o înțelegere. Toate trei pot fi adevărate deodată: o preluare de fapt, pe care guvernatorul a preferat să o îmbrace într-o împărțire negociată.

Cât au durat cu adevărat cele trei zile?

Formula „trei zile” vine din studiul lui Brusanowski, care scrie că dominația ucraineană asupra nordului Bucovinei, Cernăuțiul inclus, a durat de miercuri, 6 noiembrie, până vineri, 8 noiembrie. Același studiu adaugă, câteva rânduri mai jos, că trupele ucrainene au părăsit Cernăuțiul în noaptea dintre sâmbătă, 9 noiembrie, și duminică, 10 noiembrie. Ungureanu, la rândul lui, scrie că unitățile militare ucrainene au părăsit treptat orașul și s-au îndreptat spre Galiția, în ziua de 9 noiembrie, și că atunci Consiliul Național Român controla deja instituțiile principale.

Deci cele trei zile sunt o rotunjire, nu o cronologie. Ieșirea s-a făcut eșalonat, între 8 și 10 noiembrie, iar puterea a trecut la Consiliul Național Român înainte ca armata să ajungă. Sâmbătă, 9 noiembrie, s-au auzit focuri de armă și orașul a trăit un ceas și jumătate de panică, fără pagube și fără răniți. Este singura ciocnire armată consemnată în oraș în tot acest răstimp.

Cine a cerut intervenția armatei române?

Consiliul Național Român, pe mai multe căi deodată. Încă la 2 noiembrie 1918 îl trimisese la Iași pe Vasile Bodnărescu, care s-a întâlnit la 4 noiembrie cu prim-ministrul Alexandru Marghiloman; acesta a promis arme pentru un corp de jandarmi sau pentru o gardă națională. Bodnărescu a plecat a doua oară la Iași, ca să ceară de-a dreptul intervenția armatei. Flondor i-a trimis generalului Zadik un mesaj prin care îi cerea intervenția grabnică a trupelor române.

Divizia 8 Infanterie, pe care Iacob Zadik o comanda din 12 februarie 1918, primise la 23 octombrie, adică 5 noiembrie pe stil nou, permisiunea de a trece granița Vechiului Regat. Efectivul ei era mic: generalul Constantin Kirițescu scria că „efectivul diviziei nu întrecea 3000 de oameni subțire îmbrăcați, slabi aprovizionați”. Cei circa 3.000 de oameni au fost împărțiți în trei detașamente: Dorohoi, Botoșani și Fălticeni. În seara de 6 noiembrie, comanda diviziei se instala la Burdujeni, în marginea graniței, iar grănicerii ocupaseră deja Ițcani, Suceava, Gura Humorului și Câmpulung.

Bucovina, pământ scump Românesc, smuls de aproape două veacuri din trupul Moldovei, își îndreaptă glasul către noi și ne cere ajutorul armelor noastre.

Ordin al Corpului IV Armată, generalul Nicolae Petală, 24 octombrie 1918

La 8 noiembrie, doi delegați ai Consiliului Național Român au ajuns la Burdujeni și i-au transmis lui Zadik chemarea de a intra în Bucovina; generalul avea și ordin de la guvernul Constantin Coandă să înainteze spre Cernăuți. Un avion românesc a lansat deasupra orașului proclamația semnată „General I. Zadik, Comandantul Diviziei 8-a Regale Române”. La 11 noiembrie 1918, în jurul amiezii, armata română a intrat în Cernăuți fără nicio împușcătură, iar la ora 13.20 au ajuns la primărie șase automobile cu ofițeri români și bucovineni. Piața principală a fost numită atunci Piața Unirii.

Ce rămâne în dispută și ce nu se poate afla din documente

Trei lucruri, cel puțin. Întâi, data proclamației lansate din avion: Brusanowski o pune vineri, 8 noiembrie, Ungureanu la 9 noiembrie. Apoi, locul unde s-a instalat Zadik la 11 noiembrie: un studiu spune complexul Mitropoliei, celălalt casa protopopului de la Ceahor. În al treilea rând, și cel mai important, efectivele ucrainene din Cernăuți la 6 noiembrie: niciuna dintre lucrările citite aici nu dă o cifră.

O a doua limită este a bibliografiei: lucrările folosite aici sunt românești aproape fără excepție, iar partea ucraineană apare în ele doar mediat. Celălalt unghi trebuie căutat în istoriografia de la Cernăuți.

În sfârșit, o precizare care ține de dreptatea elementară. În zilele acelea de vid al puterii, în satele din ținutul Dornei au avut loc violențe împotriva evreilor, cu bande de săteni la care s-au alăturat și soldați, înainte de sosirea trupelor române; Brusanowski consemnează 71 de familii evreiești alungate din sudul Bucovinei. Sursele citite aici nu le pun în sarcina ucrainenilor. Sunt faptele unui interval în care nicio autoritate nu răspundea de nimic.

Ce rămâne, dincolo de toate acestea, este măsura lucrului făcut cu mijloacele de atunci. Un consiliu ales de o adunare de câteva sute de oameni, fără armată, fără poliție și fără bani, a ținut legătura cu Iașiul prin curieri, a cerut arme unui guvern aflat el însuși la capătul puterilor și a preluat administrația unei provincii în cinci zile. Că a făcut-o într-un oraș în care românii nu erau majoritari nu micșorează fapta, ci o explică.