Cluburile sportive în comunism: de ce se numeau Energia, Flamura roșie și Progresul

În mai 1957, în prima ligă de fotbal a României jucau echipe numite Energia, Flamura roșie, Locomotiva, Recolta și Progresul. Numele nu erau porecle, ci adrese administrative: fiecare arăta de care ramură a economiei ținea echipa și cine o plătea. Povestea felului în care cluburile sportive în comunism și-au pierdut numele, apoi le-au primit înapoi, se poate citi pagină cu pagină în ziarele vremii.

Cum arătau cluburile sportive în comunism, în anul 1950?

Ca să înțelegem cluburile sportive în comunism, trebuie pornit de la ce înlocuiseră ele. Un om care voia să joace fotbal organizat în România interbelică se înscria într-o asociație. Asociația avea statut, avea membri cotizanți, avea o adunare generală și un nume ales de fondatori. Putea fi numele unei zeițe, al unui cartier, al unei fabrici sau al unei comunități. După 1949, lucrul acesta s-a schimbat din temelii, iar schimbarea nu a fost una de modă, ci una de drept și de administrație.

Din acel an, omul care voia să facă sport nu se mai înscria într-un club, ci intra în colectivul sportiv al locului unde muncea. Colectivul ținea de o asociație, iar asociația ținea de o ramură a economiei, prin sindicatul ei. Numele echipei nu mai spunea cine o întemeiase, ci de cine ținea. Așa se face că, în clasamentele din anii ’50, aceleași cuvinte se repetă din oraș în oraș: Energia, Flamura roșie, Locomotiva, Recolta, Minerul, Constructorul, Voința, Progresul.

Este o deosebire ușor de trecut cu vederea, fiindcă pe teren se juca tot fotbal. Dar ea explică de ce o echipă putea fi mutată de la o întreprindere la alta cu un act administrativ, de ce două echipe din orașe diferite purtau același nume și de ce, la sfârșitul anilor ’50, un val de redenumiri a schimbat într-un singur sezon harta fotbalului românesc.

Textul de față urmărește această mecanică pe documentele epocii: hotărârea de partid care a pus-o în funcțiune, ziarul care a dus-o la cunoștința oamenilor, clasamentele care o arată la lucru și hotărârea care, opt ani mai târziu, a desfăcut-o.

Cum arăta harta cluburilor românești înainte de 1944?

Pentru a măsura ruptura, e nevoie de punctul de plecare. Istoricul Bogdan Popa a strâns, în teza sa de doctorat, cifrele mișcării sportive interbelice: în 1934 erau identificate 580 de cluburi și 58.000 de sportivi legitimați, în 1936 erau 762 de cluburi și 65.000 de sportivi, iar în 1938 se ajunsese la 808 cluburi și 77.800 de sportivi. Datele sunt reluate de Pompiliu-Nicolae Constantin într-un studiu din 2012 despre naționalism și sport în România interbelică.

Repartiția geografică spune și mai mult. Potrivit Anuarului sporturilor pe 1939-1940, citat în același studiu, în România existau 839 de cluburi și asociații sportive. Dintre acestea, 427, adică 50,89 la sută, se aflau în Banat, Bucovina și Transilvania. Bucureștiul avea 184, adică 21,93 la sută. Restul Vechiului Regat aduna 197, adică 23,48 la sută, iar Basarabia doar 31, adică 3,69 la sută. După Capitală veneau Clujul cu 59 de asociații, Timișoara cu 33, Aradul cu 31, Oradea cu 30 și Brașovul cu 27.

Explicația ține de structura orașelor. În 1930, circa 80 la sută din populația României trăia la sate, iar sportul era un fenomen urban. În orașele alipite în 1918, ponderea minorităților era mare, iar tradiția cluburilor de gimnastică și de fotbal era mai veche. La 1 decembrie 1918, minoritățile naționale alcătuiau 28 la sută din cetățenii statului român, maghiarii fiind 7,9 la sută, germanii 4,1 la sută, evreii 4 la sută.

Pe scurt, sportul românesc de dinainte de al Doilea Război Mondial era o rețea de asociații private, inegal răspândită, cu centrul de greutate în vest și cu o viață de club legată de oraș, de etnie, de breaslă sau de întreprindere. Această rețea a fost desființată ca formă de organizare în primii ani ai regimului comunist.

Ce scrie, de fapt, în hotărârea din 26 iunie 1949?

Documentul care a schimbat regula jocului a apărut în ziarul Scânteia de luni, 27 iunie 1949, la pagina a treia, sub titlul „Hotărîrea Biroului Politic al C.C. al P.M.R. asupra problemei stimulării și desvoltării continue a culturii fizice și a sportului”. Prima pagină a aceluiași număr îl anunța pe prima coloană din dreapta, ca text de citit neapărat.

Hotărârea începe cu un bilanț. Recunoaște meritele Organizației Sportului Popular, înființată în 1944, și scrie limpede cine a creat-o:

Partidul Comunist Român a luat inițiativa înființării Organizației Sportului Popular, chemată să mobilizeze massele largi populare într’o mișcare sportivă de tip nou.

Scânteia, nr. 1462, 27 iunie 1949, p. 3

Partea a doua a bilanțului este critica. Biroul Politic constată că forma de organizare de până atunci nu mai corespunde, fiindcă legătura dintre Organizația Sportului Popular și secțiile sportive ale Confederației Generale a Muncii a prezentat, scrie documentul, lipsuri serioase. Urmează un reproș care, citit azi, sună aproape comic pentru o țară de fotbal:

Cluburile sportive, în special cele sindicale, nu și-au îndreptat suficient atenția asupra muncii sportive de masă. Ele cuprind un procent de sportivi încă foarte scăzut față de numărul muncitorilor din întreprinderi și își irosesc munca și resursele materiale în manifestații de suprafață. Cele mai multe cluburi se rezumă la practicarea a unuia sau două sporturi și îndeosebi a footballului.

Scânteia, nr. 1462, 27 iunie 1949, p. 3

Ce decide documentul

Partea a treia este dispozitivul. Primul punct cere „reorganizarea actualelor instituții sportive și înființarea unui Comitet pentru Cultură Fizică și Sport pe lângă Consiliul de Miniștri”, din care urmau să facă parte reprezentanți ai Confederației Generale a Muncii, ai Uniunii Tineretului Muncitor, ai Armatei, ai Ministerului Afacerilor Interne, ai Ministerului Învățământului Public și ai Ministerului Sănătății. Lista aceasta de ministere nu este un detaliu birocratic: ea prefigurează chiar proprietarii viitoarelor cluburi.

Al doilea punct dă noului comitet sarcini de politică publică: realizarea liniei partidului în domeniu, fixarea normelor, conducerea și controlul tuturor organizațiilor de cultură fizică, organizarea pe bază de masă a ramurilor de sport, cu accent pe gimnastică, atletism, înot, schi, volei, tir, turism, aviație sportivă, sporturi nautice și șah, controlul terenurilor și al instalațiilor, îndrumarea presei sportive și legăturile sportive cu străinătatea.

Al treilea punct trece organizarea de jos a sportului în seama sindicatelor. Confederația Generală a Muncii trebuia să organizeze și să conducă asociațiile de cultură fizică și sport, pe baza normelor stabilite de Comitet, iar asociațiile sportive sindicale trebuiau să organizeze întreceri „în întreprinderi, instituții, gospodării de stat, stațiuni de mașini agricole”. Aici se naște sistemul de nume despre care vorbim.

Documentul are și un capitol ideologic, cu trimiteri la Lenin, la Stalin și la o rezoluție sovietică din 13 iulie 1925. Un pasaj merită citat, fiindcă arată ce anume se aștepta de la sport dincolo de rezultate:

Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport de pe lângă Consiliul de Miniștri, C.G.M., U.T.M., trebue să combată local-patriotismul și să desvolte spiritul de colaborare în mișcarea sportivă; trebue să ducă lupta împotriva cosmopolitismului în sport, care se manifestă prin slugărnicia față de sportul în descompunere din Apus, prin desconsiderarea unor jocuri sportive naționale ca oina, etc.

Scânteia, nr. 1462, 27 iunie 1949, p. 3

De unde vin numele: Dinamo, Flamura roșie, Locomotiva, Progresul

Dacă asociațiile sportive urmau să fie organizate de sindicate, pe ramuri, atunci numele lor trebuia să spună ramura. Așa s-a și întâmplat. Un club al feroviarilor s-a numit Locomotiva, unul al minerilor Minerul, unul al constructorilor Constructorul, unul al cooperației meșteșugărești Voința, unul al agriculturii Recolta, unul al industriei ușoare Flamura roșie, unul al energeticii și al industriei grele Energia, unul al învățământului Știința. Ministerul Afacerilor Interne a avut Dinamo, Armata a avut Casa Centrală a Armatei, prescurtată C.C.A. Progresul a fost numele asociației din zona instituțiilor și a serviciilor.

Un lucru se vede imediat în presa vremii și nu are nevoie de interpretare: același nume apare în zeci de localități. În numărul din 13 mai 1957 al ziarului Sportul popular, la rezultatele Categoriei C, se întâlnesc, într-o singură coloană, Progresul Rădăuți și Progresul Dorohoi, Locomotiva Iași, Locomotiva Pașcani, Locomotiva Galați și Locomotiva Tg. Ocna, Flamura roșie Botoșani, Flamura roșie Buhuși și Flamura roșie Giurgiu, Energia Bîrlad, Energia Moinești și Energia București, Dinamo Brăila, Știința I.M.F. Iași.

Niciunul dintre numele acestea nu era al clubului în sensul vechi. Erau etichete de apartenență. Un cititor din 1957 știa, uitându-se la clasament, cam ce fel de oameni compuneau echipa, fiindcă numele spunea de care sindicat ținea locul lor de muncă.

De ce tocmai aceste cuvinte

Vocabularul nu a fost inventat la București. Mișcarea sportivă muncitorească europeană avea, din anii ’20, propriile ei structuri internaționale. Uniunea Internațională a Sportului Roșu, cunoscută prin acronimul RSI, a fost fondată la Moscova la 23 iunie 1921 și a funcționat până în 1937, ca o contrapondere la Internaționala Sportivă de la Lucerna, creată în 1920 de federațiile sportive muncitorești din Europa. Detaliile acestea sunt rezumate de istoricul Alin Goron, pe baza studiului lui André Gounot despre RSI.

Merită notat un amănunt care contrazice o impresie răspândită. Potrivit acelorași date, România interbelică nu avea nicio organizație sportivă afiliată la structura de la Moscova, dar avea circa 2.500 de membri afiliați la cea de la Lucerna. Modelul sovietic de organizare a sportului nu a venit în România pe un teren deja pregătit, ci a fost adus după 1944, odată cu regimul.

Cine plătea sportul de masă și cât se strângea, de fapt?

În același număr al Scânteii din 27 iunie 1949, alături de textul hotărârii, apare o casetă scurtă cu titlul „Instituțiile și întreprinderile de Stat și particulare sunt obligate să suporte 1 la sută din salarii pentru fondul cultural-sportiv”. Caseta explică mecanismul: întreprinderile de stat, cooperativele de orice fel, gospodăriile agricole de stat, stațiunile de mașini și tractoare și întreprinderile particulare trebuiau să verse lunar sindicatelor o cotă egală cu 1 la sută din totalul salariilor nete, cu începere de la 1 ianuarie 1949. Instituțiile bugetare aveau aceeași obligație, dar de la 1 iulie 1949. Sumele urmau să fie depuse la Banca de Stat, pe numele sindicatului respectiv.

Aceasta este, probabil, cea mai importantă propoziție pentru înțelegerea întregului sistem. Sportul de masă nu era finanțat printr-un buget al sportului, ci printr-o taxă pe fondul de salarii, colectată prin sindicate. De aici decurge totul: dacă banii vin de la întreprindere, echipa aparține întreprinderii; dacă întreprinderea ține de un minister, echipa poartă numele ramurii.

Cât se strângea cu adevărat este altă poveste, iar documentele epocii o spun singure. În octombrie 1954, ziarul Sportul popular publica un bilanț critic al asociației Recolta, semnat chiar de conducerea ei. Printre lipsuri, una financiară, formulată fără menajamente:

Cotizațiile nu sînt încasate decît în foarte puține colective sportive. La centralizarea pe țară, fondul prevăzut în bugetul asociației la acest capitol, a fost realizat pînă în prezent doar în proporție de 10 la sută.

Sportul popular, nr. 2505, octombrie 1954, p. 3

Zece la sută dintr-un capitol de buget înseamnă că, la sate, cotizația de membru rămăsese în mare parte pe hârtie. Mașinăria funcționa pe banii veniți de la întreprinderi și de la stat, nu pe banii membrilor.

Cum funcționa o asociație: cazul Recolta, în 1954

Același bilanț al asociației Recolta este una dintre cele mai bune ferestre spre interiorul sistemului, tocmai fiindcă este scris pentru a critica, nu pentru a lăuda. Cifrele pe care le dă sunt mari: în cadrul asociației fuseseră înființate circa 2.000 de colective sportive, cu 8.710 secții pe ramură de sport, în care activau peste 150.000 de membri. Numai în 1954 fuseseră amenajate sau construite peste 1.350 de baze sportive simple și complexe.

Imediat după cifre vine partea incomodă. Asociația fusese creată cu puțin mai mult de un an înainte, iar peste 3.000 de colective sătești nu erau încă cuprinse în ea. Mai grav, textul recunoaște o practică administrativă care spune totul despre cum se făcea înscrierea:

Colectivele sportive de pe lângă G.A.C.-uri și Cămine Culturale au fost încadrate în asociația Recolta fără cerere de adeziune, contrar prevederilor statutului și regulamentului asociației.

Sportul popular, nr. 2505, octombrie 1954, p. 3

Cu alte cuvinte, colectivele erau trecute în asociație prin decizie, nu prin voința membrilor. Tot acolo se arată că din peste 2.000 de instructori sportivi voluntari existenți în colectivele de la sate, numai 200 erau antrenați în muncă, și că activitatea competițională se rezuma, în unele locuri, la fotbal.

Bilanțul mai conține un detaliu util pentru harta numelor: la finalele Spartachiadei sindicale, Recolta s-ar fi clasat înaintea asociațiilor Avîntul, Flacăra și Minerul, „care au o activitate mai îndelungată”. Pe aceeași pagină apar, în știri scurte din regiunea Bacău, echipe numite Progresul Tg. Ocna, Flamura roșie Buhuși, Flamura roșie Bacău, Minerul Comănești, Constructorul Bicaz și Voința Bacău. Este, practic, lista asociațiilor sindicale, văzută prin rezultatele unei singure regiuni.

Clasamentul din 13 mai 1957, citit ca un document

Un clasament de fotbal nu a fost scris ca să fie document istoric, și tocmai de aceea e bun. Nimeni nu îl înfrumusețează. Pagina a treia a ziarului Sportul popular din luni, 13 mai 1957, dă clasamentele Categoriei A, la competiția numită Cupa Primăverii, în două serii.

În seria întâi apar, în ordinea din ziar, Știința Timișoara, Energia Ploești, C.C.A., Energia Or. Stalin, Progresul Buc. și Recolta Tg. Mureș. În seria a doua apar Dinamo București, Locomotiva București, Energia St. R. Or. Stalin, Progresul Oradea, Energia Petroșani și Flamura roșie Arad. Orașul Stalin era, între 1950 și 1960, numele oficial al Brașovului.

Douăsprezece echipe de primă ligă, și între ele nici urmă de numele mari ale fotbalului interbelic bucureștean. În schimb, cuvântul Energia apare de patru ori, iar Progresul de două ori, în orașe diferite. Un cititor care nu ar ști nimic despre perioadă ar putea deduce numai din această pagină că numele nu aparțineau cluburilor.

Un meci, cu nume și cu minute

Aceeași pagină cuprinde cronica partidei dintre Progresul București și Știința Timișoara, încheiată cu 4-2 pentru bucureșteni, cu 1-0 la pauză. Cronicarul descrie oamenii grăbiți „pe aleile ce duceau spre Stadionul 23 August”, se plânge de duritatea timișorenilor și de arbitrajul lui I. Drăghici, și notează că la 3-0 Progresul a slăbit cadența, iar oaspeții au revenit prin golurile lui Lereter și Ciosescu, în minutele 70 și 84, înainte ca Dinulescu să înscrie din nou în ultimul minut.

Detaliile acestea nu schimbă istoria, dar fac altceva: arată că în spatele etichetelor administrative exista fotbal adevărat, cu public, cu greșeli de arbitraj și cu jucători pe care îi chema Dobrescu, Caricaș, Mihăilescu, Ozon sau Tănase. Un sistem de nume impus de sus nu desființează viața care se desfășura sub el, iar o analiză care ar lăsa impresia contrară ar fi o analiză proastă.

De ce s-a renunțat la sistem după 2 iulie 1957?

La 2 iulie 1957, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român și Consiliul de Miniștri au dat o hotărâre comună privind reorganizarea mișcării de cultură fizică și sport. Un an mai târziu, la 1 iulie 1958, Sportul popular îi dedica editorialul de pe prima pagină, sub titlul „Un an de la Hotărîrea partidului și guvernului cu privire la reorganizarea mișcării sportive din țara noastră”. Editorialul explică, în termenii epocii, ce nu mergea:

Apariția Hotărîrii din 2 iulie 1957 punea capăt unei stări de lucruri care frîna dezvoltarea mișcării de cultură fizică și sport din țara noastră. Paralelismul de organe conducătoare de sus și pînă jos, care exista în mișcarea sportivă, lipsea sportul nostru de o conducere unitară, ducea la o inadmisibilă risipă de forțe și de bunuri.

Sportul popular, nr. 3230, 1 iulie 1958, p. 1

Paralelismul despre care e vorba era chiar construcția din 1949: pe de o parte Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport de pe lângă Consiliul de Miniștri, pe de alta aparatul sportiv al sindicatelor. Dubla comandă se vede chiar pe fruntea ziarului. În numerele din 1956 și din prima jumătate a lui 1957, subtitlul publicației sună așa: „Organ al Comitetului pentru Cultură Fizică și Sport de pe lîngă Consiliul de Miniștri și al Consiliului Central al Sindicatelor din R.P.R.”. Doi proprietari pentru un singur ziar.

Soluția a fost o organizație unică. Hotărârea a înființat Uniunea de Cultură Fizică și Sport din R.P. Romînă, prescurtat U.C.F.S., definită, în chiar cuvintele citate de ziar, drept „organ unic de conducere, îndrumare și organizare a activității de cultură fizică și sport din R.P. Romînă”. Din decembrie 1957, subtitlul ziarului devine simplu: „Organ al Uniunii de cultură fizică și sport din R. P. Romînă”.

Cât de repede s-a făcut schimbarea

Trecerea nu a fost lentă. În numărul din 26 decembrie 1957, o corespondență din regiunea Timișoara dă cifre de înscriere care se pot verifica una lângă alta: la 1 decembrie 1957 erau 12.376 de membri ai U.C.F.S. din instituții și întreprinderi, iar la 17 decembrie se înscriseseră 23.572, numărul total al membrilor din regiune, socotind și cooperativele, satele și școlile, ajungând la 41.834.

La scara țării, editorialul din 1 iulie 1958 anunța că numai până la 1 iunie 1958 numărul membrilor ajunsese la 1.264.506 și că Uniunea își propusese să atingă 2.000.000 de membri până la sfârșitul anului. Cifrele de acest fel se citesc cu prudență, fiindcă înscrierea se făcea adesea colectiv, așa cum recunoscuse și bilanțul Recoltei din 1954. Ele arată totuși ordinul de mărime al operațiunii administrative.

Ce nume au supraviețuit și care au dispărut: 1957 față de 1959

Efectul asupra numelor se vede cel mai bine comparând două pagini de ziar la doi ani distanță.

La 12 septembrie 1959, Sportul popular pregătea etapa a patra a Categoriei A. Numele din text sunt altele: U.T.A. și antrenorul arădenilor, Coloman Braun, Dinamo București, Rapid, Jiul Petroșani, Minerul, Petrolul Ploești, Știința, Progresul București. Dispăruseră Energia, Locomotiva și Flamura roșie. În locul lor apăruseră nume legate de oraș, de ramură concretă sau de tradiția clubului.

Schimbarea se simțea și la bază, nu doar în prima ligă. În numărul din 5 iunie 1958, la bilanțul Spartachiadei de vară, apar colective sportive bucureștene cu nume de întreprindere și cu număr de participanți: Metalosport cu 1.396, Voința cu 1.804, Flacăra Pielari cu 693, M.A.S. cu 617. Alături sunt pomenite colectivele Grivița Roșie din București, Rapid Cluj și Sănătatea București, iar la capitolul critic Laminorul, Argila Roșie, Textila Grivița și Centrul Mecanic Otopeni.

Un an mai târziu, pagina a doua a ziarului din 12 septembrie 1959 anunța că un club sportiv bucureștean numit Cetatea Bucur împlinise un an de activitate. Numele e cât se poate de departe de vocabularul din 1950.

Ce s-a păstrat și de ce

Trei nume din familia veche au trecut pragul: Dinamo, Știința și Progresul. Explicația cea mai simplă este că ele funcționau deja ca nume proprii de club, nu doar ca etichete de ramură. Dinamo rămăsese legat de Ministerul Afacerilor Interne, Știința de mediul universitar, iar Progresul de echipa bucureșteană care juca pe Stadionul 23 August. Celelalte, Energia sau Flamura roșie, nu apucaseră să devină pentru public altceva decât o indicație administrativă, și au fost schimbate fără regret.

Aici se cuvine o precizare de metodă. Comparația dintre cele două pagini arată limpede că schimbarea s-a petrecut între 1957 și 1959. Actul administrativ exact prin care fiecare echipă și-a luat numele nou nu apare în paginile pe care le-am putut citi, iar cine vrea data precisă a fiecărei redenumiri trebuie să meargă la arhiva Uniunii de Cultură Fizică și Sport.

Și Spartac? Ce se poate și ce nu se poate documenta despre Progresul

Clubul bucureștean care poartă astăzi numele Progresul 1944 Spartac își leagă obârșia de anul 1944 și de numele Spartac. Întrebarea firească este ce confirmă documentele.

Ce se poate arăta cu sursele epocii este următorul lucru: în presa sportivă și de partid pe care am consultat-o, de la Scânteia anilor 1949 și 1950 până la Sportul popular din 1954, 1957, 1958 și 1959, echipa bucureșteană apare constant sub numele Progresul București, scris adesea prescurtat, Progresul Buc. Este o echipă de Categoria A în 1957, joacă pe Stadionul 23 August și este încă în prima ligă în septembrie 1959.

Ce nu se poate arăta cu aceste surse este actul de naștere. Anul 1944 și numele Spartac nu apar în paginile citite aici, iar fondurile de arhivă care ar lămuri chestiunea, dosarele Comitetului pentru Cultură Fizică și Sport și ale sindicatelor, nu au putut fi consultate pentru acest text. Absența unei dovezi nu înseamnă că afirmația e falsă; înseamnă doar că rămâne nedemonstrată aici.

Un lucru se poate spune însă despre cuvânt. Spartac, forma românească a lui Spartacus, aparține vocabularului mișcării sportive muncitorești europene din perioada interbelică, aceeași în care s-au născut structurile internaționale amintite mai sus. Un club întemeiat în 1944, în lunile de după 23 august, de oameni apropiați de stânga sindicală, ar fi avut toate motivele să aleagă un astfel de nume. Aceasta rămâne o explicație plauzibilă, nu o dovadă.

De ce contează distincția

Pentru un club, anul de pe emblemă este o chestiune de identitate și uneori de drept. Pentru istoric, el este o afirmație ca oricare alta, care se verifică în registre, în procese-verbale, în acte de înființare, în anuarele federației. Historix nu are de ce să conteste o dată pe care nu a verificat-o, dar nici nu o poate da drept stabilită. Deosebirea dintre „nu există dovadă” și „este fals” este una dintre cele mai importante din meseria asta.

Cum știm ce știm: ziarul de partid, ziarul sportiv și arhiva

Un text construit aproape întreg pe presa epocii trebuie să explice cum se lucrează cu ea, altfel riscă să fie luat drept ceea ce nu este.

Un ziar de partid din 1949 nu este o sursă pentru adevărul faptelor pe care le relatează. Este însă o sursă excelentă pentru altceva: ce s-a hotărât, de către cine, la ce dată, și în ce termeni a fost dus lucrul acesta la cunoștința publicului. Când Scânteia publică integral o hotărâre a Biroului Politic, textul tipărit este forma oficială a deciziei, iar data numărului este data de la care decizia devenea obligatorie pentru aparat. Aceasta este utilizarea corectă a unui ziar oficial: ca act, nu ca mărturie.

Al doilea instrument este mult mai umil și foarte eficient. Subtitlul unui ziar, acel rând mic de sub titlu care spune al cui organ este publicația, se schimbă odată cu structura care o deține. Urmărind doar subtitlul Sportului popular, se poate reconstitui lanțul instituțional fără niciun alt document: în 1956 și în prima parte a lui 1957 apare dubla subordonare, față de Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport și față de Consiliul Central al Sindicatelor, iar din decembrie 1957 apare o singură autoritate, Uniunea de Cultură Fizică și Sport.

Dovada neintenționată

Al treilea instrument este clasamentul. Rezultatele sportive sunt o sursă neintenționată: nimeni nu le publică pentru a demonstra o teză despre organizarea sportului, dar ele conțin, săptămână de săptămână, lista completă a numelor oficiale aflate în uz. Două clasamente la doi ani distanță sunt, în fapt, un instantaneu dinainte și unul de după o reformă administrativă.

Al patrulea instrument, cel pe care textul de față nu l-a putut folosi, este arhiva. Studiile serioase despre sportul românesc din perioada comunistă se sprijină pe fondurile Arhivelor Naționale Istorice Centrale, mai ales pe dosarele secției de Propagandă și Agitație a Comitetului Central, și pe arhivele județene. Alin Goron, de pildă, folosește pentru studiul său de caz din raionul Alba fondul Comitetului Raional al P.M.R. Alba de la Serviciul Județean Alba al Arhivelor Naționale. Acolo se găsesc deciziile individuale, inclusiv mutarea unui colectiv sportiv de la o întreprindere la alta. Goron citează chiar un asemenea caz: organizația sportivă Flamura Roșie a fost transferată de la întreprinderea Vinalcool la întreprinderea Ardealul.

Pentru cititorul care vrea să verifice, numerele de ziar folosite aici sunt accesibile public, scanate, în fondul digitizat de periodice al Bibliotecii Județene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva. Linkurile sunt în lista de surse.

Ce spun istoricii, unde nu se înțeleg și ce se petrecea în altă parte

Istoria sportului românesc a fost multă vreme scrisă de pasionați, sub formă de almanahuri și de culegeri de rezultate. Cercetarea universitară propriu-zisă este recentă. Pentru perioada interbelică, lucrarea de referință este cartea lui Bogdan Popa, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, „Educație fizică, sport și societate în România interbelică”, apărută în 2013 și pornită dintr-o teză susținută la Universitatea din București. Tot din zona universitară vine studiul lui Pompiliu-Nicolae Constantin din 2012, despre naționalism, minorități și tentativele de românizare a sportului interbelic.

Pentru perioada comunistă, bibliografia românească s-a îmbogățit mai ales în ultimii ani. Studiul lui Alin Goron din 2020, publicat în anuarul muzeal Terra Sebus, tratează sportul de masă între 1948 și 1955 pe baza arhivelor centrale și județene. Cercetătorul Valentin Vasile a publicat în 2020 volumul „Printre sportivi. Acțiunile Securității în problema «Sport»”, despre supravegherea mediului sportiv. Din literatura internațională, lucrările lui James Riordan despre sportul sovietic, ale lui André Gounot despre Internaționala Sportului Roșu și ale lui Vassil Girginov despre cultura fizică în statele comuniste sunt reperele obișnuite.

Unde se desparte interpretarea

Există o dezbatere reală, și ea nu e despre fapte, ci despre sensul lor. O citire reduce sportul de masă comunist la un instrument de propagandă și de control, iar argumentele nu lipsesc: hotărârea din 1949 vorbește deschis despre educarea „omului nou”, despre lupta împotriva cosmopolitismului și despre îndrumarea presei sportive, iar pregătirea ideologică a antrenorilor avea pondere egală cu cea profesională.

Cealaltă citire, susținută explicit de Alin Goron în studiul din 2020, avertizează împotriva reducționismului. În formularea lui, „ar fi eronat să reducem întreaga activitate la o simplă instrumentalizare propagandistică a regimului”, fiindcă politica de sport de masă a avut și o componentă de sănătate publică, de educație a adulților și de acces, inclusiv pentru femei, a căror participare fusese periferică în perioada interbelică. Același autor observă totuși că o adevărată politizare a sportului are loc după 1950, odată cu intrarea statelor comuniste în competițiile internaționale, și că deprofesionalizarea proclamată a continuat, în practică, sub formă mascată.

Istoricul Allen Guttmann, citat de ambii autori români, a formulat problema mai general, într-un studiu din 2003 despre sport, politică și istoricul angajat. Cine scrie despre sport și regimuri politice are de evitat două capcane simetrice: cea a entuziasmului pentru performanțele vitrinei și cea a desființării din principiu a tot ce s-a întâmplat sub un regim nedrept.

Aceleași luni, în Polonia și în Uniunea Sovietică

România nu a fost un caz aparte, iar cronologia o arată. În Polonia, îndrumările privind noul model de conducere a culturii fizice au fost date printr-o rezoluție a Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Unit Polonez din 8 septembrie 1949, la mai puțin de trei luni după hotărârea românească din 26 iunie, iar aplicarea a fost încredințată unui Comitet Central al Culturii Fizice. Detaliile provin din rezumatul publicat al studiului lui Julian Jaroszewski despre stalinizarea sportului în voievodatul Łódź între 1949 și 1956, text pe care nu l-am putut consulta integral. Potrivit aceluiași rezumat, cea mai mare dificultate a reformei a fost lipsa de cadre, după epurarea activiștilor sportivi dinainte de război.

Comparația e utilă fiindcă scoate la iveală, în cazul cluburilor sportive în comunism, ce era local și ce era de serie. Calendarul, vocabularul și mecanica, adică un comitet de stat, asociații pe ramuri industriale, colective la locul de muncă și nume comune repetate din oraș în oraș, se regăsesc în mai multe țări din blocul estic în aceiași ani. Ce rămâne specific românesc ține de detaliu: ce ministere au primit cluburi, ce nume au fost alese și, mai ales, cât de repede s-a renunțat la ele după 1957.