Tratatul de la Paris, 28 octombrie 1920: ce scrie și de ce nu a intrat în vigoare

Pe 28 octombrie 1920, la Paris, patru mari puteri au semnat un document care recunoștea suveranitatea României asupra Basarabiei. Șapte ani mai târziu, trei dintre ele îl ratificaseră, iar a patra nu avea să o facă niciodată. Tratatul de la Paris 1920 a rămas astfel cel mai discutat act diplomatic al României interbelice: puternic ca argument istoric, șubred ca instrument juridic.

Ce prevedea Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920?

Tratatul avea nouă articole și pornea de la o constatare așezată în preambul: unirea Basarabiei cu România era, în redarea istoricului Ion Constantin, „pe deplin justificată” din punct de vedere geografic, etnografic, istoric și economic, iar populația își exprimase dorința de unire. Nu era, prin urmare, un act care crea ceva nou, ci unul care lua act de o situație deja existentă din 1918.

Articolul 1 cuprindea miezul: puterile semnatare recunoșteau suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Marea Neagră, cursul inferior al Nistrului și vechea graniță dintre Bucovina și Basarabia. Articolul 2 prevedea o comisie de trei membri care urma să fixeze noua frontieră pe teren, cu un membru numit de Principalele Puteri Aliate, unul de România și unul de Consiliul Societății Națiunilor în numele Rusiei. Articolul 3 obliga România să garanteze tuturor locuitorilor Basarabiei aceleași drepturi și libertăți de care se bucurau locuitorii Vechiului Regat.

Articolul 9 este cel care explică, de fapt, toată istoria de după. El prevedea invitarea Rusiei să adere la tratat în momentul în care ar fi avut un guvern recunoscut de semnatari. Eventualele obiecții rusești privind detaliile puteau merge în arbitrajul Societății Națiunilor, dar cu o limită scrisă negru pe alb: frontierele stabilite prin tratat și suveranitatea României asupra Basarabiei „nu vor fi puse în discuțiune”.

Cine a semnat și cine a lipsit de la masă

Pentru Marea Britanie au semnat Edward George Villiers, lord Derby, și Andrew Fischer. Pentru Franța, ministrul de externe Georges Leygues și diplomatul Jules Cambon. Pentru Italia, contele Lelio Bonin-Longare. Pentru România, ministrul de externe Take Ionescu și trimisul Dimitrie I. Ghica.

Reprezentantul Japoniei, vicontele Kikujiro Ishii, nu a semnat pe 28 octombrie. Se afla la Bruxelles, iar semnătura lui a venit pe 30 octombrie 1920. Amănuntul merită reținut, fiindcă arată că data de 28 octombrie este data actului, nu ziua în care toate cele cinci state au iscălit.

Doi actori esențiali lipseau însă cu totul. Statele Unite nu au semnat tratatul. Rusia, direct interesată, nu avea la acel moment un guvern recunoscut de puterile aliate, așa că locul ei a fost ținut, formal, de articolele 2 și 9. Istoricul francez Jean-Baptiste Duroselle, citat de Ion Constantin, observa că frontiera româno-sovietică a rămas singura frontieră europeană nefixată printr-un acord liber, tocmai pentru că Rusia nu semnase.

Ce spun documentele despre ratificări

Aici lucrurile se încurcă, și e corect să o spunem deschis: studiile serioase nu dau exact aceleași date. România a ratificat pe 19 mai 1922 și a depus instrumentele la Paris în aceeași zi. Pentru Marea Britanie, Ion Constantin dă tot 19 mai 1922, Radu Carp indică aprilie 1922, iar Gheorghe Cojocaru precizează 14 aprilie 1922.

Pentru Franța, drumul este documentat pas cu pas de Cojocaru: guvernul a depus proiectul pe 14 martie 1922, raportul comisiei de externe a Camerei a fost înregistrat pe 7 iulie 1922, dezbaterea a fost programată pe 12 iulie 1923, Camera a ratificat pe 11 martie 1924 cu 415 voturi pentru și 75 contra, Senatul a votat în unanimitate pe 17 martie 1924, iar președintele Millerand a promulgat legea pe 9 aprilie 1924, decretul fiind publicat pe 5 iunie 1924. Împotrivă votaseră 45 de socialiști, 10 radical-socialiști și 10 comuniști.

Cojocaru semnalează el însuși o neconcordanță pe care nu o lămurește: ministrul român Victor Antonescu a raportat la București 478 de voturi pentru și 74 contra, adică alte cifre decât cele din procedura Camerei. Ion Constantin, la rândul lui, dă pentru ratificarea franceză data 11 mai 1924. Pentru Italia, același autor oferă în două locuri ale aceluiași text 7 martie 1927 și 22 mai 1927, iar Radu Carp scrie mai 1927. Diferențele nu sunt lămurite în literatura pe care am citit-o și le lăsăm la vedere, în loc să alegem o variantă comodă.

• România: 19 mai 1922
• Marea Britanie: aprilie sau mai 1922, după sursă
• Franța: martie și aprilie 1924, cu promulgarea pe 9 aprilie 1924
• Italia: 1927
• Japonia: niciodată

De ce nu a ratificat Japonia tratatul?

Răspunsul stă la Beijing, nu la Tokio. Pe 20 ianuarie 1925, Japonia și Uniunea Sovietică au încheiat o convenție însoțită de scrisori secrete, prin care partea japoneză se angaja să nu ratifice tratatul privitor la Basarabia înainte ca toate puterile semnatare să o fi făcut. Ambasadorul Yoshizawa a și spus-o în 1925: Japonia nu intenționa să ratifice „atâta timp cât tratatul respectiv nu va fi ratificat de toate puterile europene semnatare”.

Motivele japoneze nu aveau nimic de-a face cu Prutul. În joc erau disputa pentru Insulele Kurile și concesiunile economice sovietice. Când Italia a ratificat, în 1927, și condiția invocată părea îndeplinită, ministrul Tanaka i-a spus trimisului sovietic Dovgalevski că Japonia preferă un tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietică în locul ratificării.

Rezultatul a fost o capcană circulară. Japonia aștepta ca toți ceilalți să ratifice, iar fiindcă Japonia aștepta, actul rămânea neîncheiat. Academia de Științe a Moldovei formulează concluzia fără ocolișuri: „Tratatul însă nu a intrat în vigoare deoarece nu a fost ratificat de Parlamentul Japoniei”.

A intrat tratatul vreodată în vigoare?

Nu. Tratatul de la Paris 1920 cerea ratificarea tuturor semnatarilor și depunerea instrumentelor la Paris, iar o semnătură a lipsit până la capăt. De aici încolo, însă, istoricii se despart, și merită arătat cum.

Florin Constantiniu susține că refuzul japonez a făcut tratatul inoperant. Ion Bulei consideră că actul și-a pierdut valabilitatea juridică de ansamblu. Charles King îl socotește un instrument de mică greutate juridică. Iulian Fruntașu mută accentul: lacuna principală nu ar fi Japonia, ci absența Rusiei și a Statelor Unite. Nicolae Titulescu judeca mai nuanțat, spunând că tratatul avea o mare valoare morală și lega Marea Britanie și Franța, dar nu îi putea da României Basarabia pe cale juridică, singur. Cercetătorul Bruce Elleman leagă ratificarea ratată de protocolul Molotov-Ribbentrop din 1939.

Există și poziția contrară, formulată de Radu Carp: faptul că a lipsit o recunoaștere de jure pe deplin valabilă „nu poate genera concluzia că Unirea Basarabiei cu România nu s-a făcut potrivit dreptului internațional”. Altfel spus, un tratat neintrat în vigoare nu dovedește nici că unirea a fost recunoscută deplin, nici că a fost nelegitimă. Lipsa unei dovezi rămâne lipsă de dovadă, nu dovada contrariului.

Ce a urmat după semnătura din 1920

Reacția a venit în patru zile. Pe 1 noiembrie 1920, guvernele Rusiei Sovietice și Ucrainei au dat o notă comună în care anunțau că „nu pot recunoaște ca având putere înțelegerea cu privire la Basarabia”, încheiată fără participarea lor. Pe 10 noiembrie 1920, primul-ministru Alexandru Averescu și Take Ionescu au răspuns scurt: „Unirea Basarabiei cu România este o chestiune definitiv rezolvată”.

În martie 1924, când Franța se pregătea să ratifice, comisarul sovietic Cicerin a protestat pe 15 și pe 22 martie, calificând gestul drept provocare, iar Poincaré i-a răspuns pe 20 martie. În Camera franceză, acesta a avut o replică rămasă în stenograme: „Eu credeam, domnule, că dreptatea nu se prescrie”. Ratificarea a căzut cu câteva zile înaintea conferinței sovieto-române de la Viena, deschisă pe 27 martie 1924, și la scurt timp după ce Marea Britanie și Italia recunoscuseră Uniunea Sovietică.

Recunoașterea pe care tratatul nu a adus-o a venit, parțial și indirect, în 1933, prin semnarea Convenției pentru definirea agresiunii. Litvinov i-ar fi spus atunci lui Titulescu, potrivit relatării reluate de Radu Carp: „Știu că în principiu semnând această Convenție v-am dăruit Basarabia”. În același an, Statele Unite au recunoscut unirea de facto, pe calea aranjamentelor privind cotele de imigrație.

Tratatul avea o mare valoare morală și lega Marea Britanie și Franța, dar nu îi putea da României Basarabia pe cale juridică.

Poziția lui Nicolae Titulescu, în rezumarea lui Ion Constantin