Tunelurile de sub Sfânta Sofia: ce s-a confirmat, de fapt, și ce rămâne legendă

Pe 17 septembrie 2026, ministrul turc al Culturii a vorbit despre tuneluri cu o lungime totală de aproximativ 9 kilometri sub Sfânta Sofia din Istanbul. În câteva ore, titlurile anunțau că „legenda urbană s-a confirmat”. Tunelurile de sub Sfânta Sofia există cu adevărat, dar povestea care circulă amestecă trei lucruri diferite: canale de apă și de întreținere bine documentate, o cifră încă neverificată și legende vechi despre pasaje secrete.

Ce se afirmă despre tunelurile de sub Sfânta Sofia?

Se afirmă că sub fosta catedrală bizantină se întinde o rețea secretă de tuneluri lungă de 9 kilometri, veche de 1.600 de ani, descoperită abia acum. Afirmația pornește de la o declarație reală. Pe 17 septembrie 2026, la o conferință de presă ținută la Kahramanmaraș, ministrul Culturii și Turismului, Mehmet Nuri Ersoy, a spus că sub monument există pasaje și sisteme de tuneluri destul de extinse, cu secțiuni care însumează aproximativ 9 kilometri, că unele zone sunt blocate de prăbușiri și că porțiunile sigure ar putea fi deschise vizitatorilor după restaurare.

Presa turcă a titrat că tunelurile „nu sunt o legendă urbană, ci o realitate”. Site-urile grecești au scris despre o rețea de 9 kilometri „confirmată” de Turcia, iar știrea a ajuns și în presa românească, inclusiv pe basilica.ro, pe 21 septembrie. Pe drum, cuvântul „aproximativ” și precizarea că e vorba de secțiuni însumate s-au pierdut adesea.

De unde vine povestea tunelurilor secrete?

Povestea e mult mai veche decât anunțul din 2026. Istanbulul are în jurul Sfintei Sofia unul dintre cele mai dense subsoluri istorice din lume: cisterne, fântâni, canale de apă și substructuri ale palatelor bizantine. Cisterna Bazilicii, construită sub Iustinian, se află la mai puțin de 200 de metri de biserică.

Pe acest fundal au crescut legendele: pasaje prin care împăratul Iustinian ar fi apărut și dispărut prin oraș fără să fie văzut, relicve bizantine ascunse în încăperi subterane înainte de cucerirea otomană din 1453, tuneluri care ar lega biserica de Palatul Topkapı sau de mare. În folclorul grecesc circulă și legenda preotului care, în ziua căderii Constantinopolului, ar fi intrat în zidul bisericii cu Sfintele Taine, urmând să iasă când biserica va redeveni creștină.

O altă legendă, consemnată de arheologa Çiğdem Özkan Aygün într-un studiu publicat în 2010 în revista italiană Bizantinistica, vorbea despre o cisternă uriașă aflată chiar sub „Megale Ekklesia”, Marea Biserică, cum îi spuneau bizantinii Sfintei Sofia. Potrivit poveștilor, pe apa ei s-ar fi putut merge cu barca până la mare. Studiul ei descrie însă puțuri și canale, nu un lac subteran navigabil.

Cel mai important moment pentru versiunea modernă a poveștii este documentarul regizorului turc Göksel Gülensoy, „Ayasofya’nın Derinliklerinde” („În adâncurile Sfintei Sofia”). Echipa lui a lucrat din noiembrie 1998 până în iulie 2009, cu scafandri și speologi. Potrivit cotidianului Hürriyet, din 3 august 2009, au coborât în două cisterne și au parcurs tuneluri cu o lungime totală de 283 de metri, înalte de circa 70 de centimetri, orientate spre Palatul Topkapı și spre Piața Sultanahmet.

De ce avea nevoie Constantinopolul de atâtea canale subterane?

Pentru că orașul nu avea surse de apă suficiente în interiorul zidurilor și trăia din apa adusă de departe, care trebuia apoi păstrată și distribuită. Istoricii James Crow, Jonathan Bardill și Richard Bayliss, care au publicat în 2008, după zece ani de teren, monografia „The Water Supply of Byzantine Constantinople”, descriu „cele mai lungi canale de apeduct cunoscute din lumea antică și cel mai complex sistem de stocare a apei”. În oraș au identificat peste 150 de cisterne.

Cifrele apeductului au fost precizate în 2021 de o echipă de la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz, condusă de geoarheologa Gül Sürmelihindi și de geologul Cees Passchier. Sistemul avea 426 de kilometri. Prima lui etapă, construită în anul 324, capta izvoare aflate la 60 de kilometri, iar în secolul al V-lea a fost prelungit până la surse situate la 120 de kilometri. Depunerile de calcar din canale însumează doar circa 27 de ani de curgere, deși apeductul a funcționat peste 700 de ani, ceea ce înseamnă că era curățat regulat.

Iustinian s-a ocupat direct de problema apei. Contemporanul lui, Procopius din Cezareea, scria în „Despre clădiri” că orașul suferea vara de lipsa apei și că împăratul a pus să se sape, sub o mare curte a Porticului Imperial, un rezervor pentru apa prisosită în celelalte anotimpuri.

Astfel a avut grijă împăratul Iustinian ca locuitorii Bizanțului să nu ducă lipsă de apă dulce.

Procopius din Cezareea, „Despre clădiri”, cartea I, capitolul 11

Rezervorul descris de Procopius este identificat de editori cu Yerebatan Sarayı, Cisterna Bazilicii de lângă Sfânta Sofia. O clădire de mărimea bisericii, cu acoperișuri uriașe care adunau apa de ploaie și cu o curte, fântâni și anexe în jur, avea nevoie de aceeași infrastructură în miniatură: puțuri, conducte, canale de scurgere și galerii prin care acestea să poată fi curățate. Acesta este, în primul rând, contextul în care trebuie citite „tunelurile”.

Cine a cercetat subsolul Sfintei Sofia înainte de 2020?

Subsolul a fost cercetat, pe bucăți, de aproape un secol. Robert Van Nice a măsurat clădirea de la sfârșitul anilor 1930 până în anii 1980; arhiva lui, cu desene, fotografii și note de teren, se păstrează la Dumbarton Oaks, centrul de studii bizantine din Washington. Studiul din 2010 amintește și săpăturile lui Schneider din 1941 și documentarea hipogeului de către Feridun Dirimtekin, în 1962.

Primul inventar amplu și publicat al canalelor l-a făcut o echipă condusă de Çiğdem Özkan Aygün, în 2005 și 2009. Din ea au făcut parte arheologi, arhitecți și ingineri cu experiență de speologi și scafandri, ajutați de Grupul de Speologie Anatolian (ASPEG). Rezultatul, publicat în 2010, este neașteptat pentru cine urmărește știrile de azi: echipa a desenat planul a peste un kilometru de canale subterane și al unor încăperi legate de ele, plus opt puțuri, dintre care cinci aveau apă.

Am descoperit și am desenat planurile a 1 km de canale subterane și a trei încăperi asociate, în Sfânta Sofia.

Çiğdem Özkan Aygün, „New Findings on Hagia Sophia Subterranean and its Surroundings”, Bizantinistica, 2010

Puțurile aveau adâncimi între 8,8 și 11,85 metri, iar primul ținea tot anul în medie zece metri de apă. Canalele de sub clădire erau înalte de numai 60-80 de centimetri, în timp ce în curțile de vest și de sud ajungeau la 1,7-2 metri. Cel mai adânc canal cobora la circa cinci metri sub atriumul lui Iustinian. Echipa a găsit și conducte de plumb și tuburi de ceramică de 22 de centimetri, rare pentru ingineria bizantină. Toată munca s-a făcut în doar nouă zile, din cauza restricțiilor impuse de conducerea muzeului.

Aceeași echipă a cercetat și subsolul Palatului Topkapı, unde a măsurat 1.250 de metri de canale sub Curtea a doua și sub Harem. Studiul nu afirmă însă că rețeaua palatului se leagă de cea a bisericii. Iar cifra de „peste un kilometru” pentru Sfânta Sofia, prezentată în 2025 ca rezultat al explorărilor începute în 2021, fusese deci publicată deja cu cincisprezece ani mai devreme.

Ce arată dovezile despre tunelurile de sub Sfânta Sofia?

Dovezile arată o rețea reală, dar în primul rând tehnică. În prima cisternă cercetată în 2009, adâncă de 12 metri, scafandrii au găsit bucăți de lemn și ceramică. În a doua au dat de circa zece bidoane militare datate 1917, sticlă de la candelabre și lanțuri. Nimic nu indica un drum secret spre palat.

O nouă etapă a cercetării a început odată cu restaurarea monumentului. În iunie 2025, profesorul Hasan Fırat Diker, membru al Comitetului științific al Sfintei Sofia, explica pentru Daily Sabah că în 2020 s-a făcut un releveu 3D al infrastructurii, iar explorarea propriu-zisă a început în 2021. Rețeaua cercetată atunci depășea un kilometru. Diker a descris funcțiile ei: tuburi de ceramică pentru alimentarea cu apă și drenaj, pasaje de întreținere atât de înguste încât se înaintează târâș, canale de aerisire și de scurgere a apei de ploaie.

Pe 28 februarie 2026, ministrul Ersoy a prezentat, alături de Diker, șapte linii de tunel documentate în zona Grădinii de Vest, cu o lungime totală de „câteva sute de metri”. Din ele fuseseră scoase până atunci 1.068 de tone de umplutură. Tot atunci a fost prezentat un hipogeu, o structură funerară subterană din Grădina Vizirului, curățată între 2 iunie și 13 august 2025, cu un coridor central și camere funerare simetrice.

Vechimea are o bază serioasă, dar nu pentru toată rețeaua. Biserica de azi a fost construită între 532 și 537, iar pe același loc au existat două biserici mai vechi. Arheologii britanici Ken Dark și Jan Kostenec, care au cercetat complexul între 2004 și 2018, au arătat că hipogeul din nord are cărămizi ștampilate specifice secolului al IV-lea, iar skeuophylakionul, clădirea tezaurului, are ziduri de dinainte de Iustinian.

Ce încăperi subterane au fost măsurate exact sub Sfânta Sofia?

Trei structuri mari au fost măsurate cu scanerul laser și publicate cu dimensiuni. Hasan Fırat Diker le-a descris în 2023 în revista Technical Annals. Prima este un pasaj de sub esonartex, pronaosul interior: lung de 47,5 metri, lat de patru metri, aflat la circa doi metri sub nivelul solului, acoperit cu bolți în cruce sprijinite pe 23 de pilaștri de zidărie. Diker îl datează în secolele V-VI și îl vede ca pe o zonă de trecere între biserica teodosiană și cea a lui Iustinian.

A doua structură este formată din două bolți sub atrium, dispuse în formă de L, lungi de 17 și de 11 metri, late de câte cinci metri. Ele marchează limitele atriumului lui Iustinian, care nu mai există la suprafață, și sunt încă pline de moloz, deci funcția lor nu poate fi stabilită fără săpătură. A treia este hipogeul, un mormânt roman subteran situat între biserică și imaretul Sfintei Sofia: circa 60 de metri pătrați, trei camere dreptunghiulare cu laturi de aproximativ opt metri, la patru metri adâncime, datat în secolul al IV-lea, deci mai vechi decât biserica de azi.

O a patra construcție, clădirea subterană din curtea de nord, a fost studiată începând din 2005 de o echipă interdisciplinară, iar rezultatele au apărut în 2023 în revista Anatolian Studies, semnate de Çiğdem Özkan Aygün, Ioanna Arvanitidou și Emmanouela Gounari. Are trei încăperi paralele boltite în leagăn; cea centrală măsoară între 8,28 și 9,24 metri lungime și 2,45 metri lățime, iar înălțimea inițială era de circa 3,65 metri. Autoarele o datează la sfârșitul secolului al IV-lea sau începutul secolului al V-lea.

Interpretarea lor este prudentă, dar interesantă: clădirea ar fi servit inițial drept criptă sau relicvar, pentru păstrarea unor relicve. Argumentele sunt nișele cu polițe de marmură, la înălțimi de 1,15 și 2,14 metri, planul intern în formă de cruce și orientarea est-vest, ca la biserici. În secolul al VI-lea încăperea a fost impermeabilizată, a primit conducte și a devenit cisternă. Aceeași structură și-a schimbat deci funcția de la o epocă la alta, motiv pentru care o datare „în bloc” a rețelei nu are sens.

Cum se măsoară un subsol pe care nu îl poți săpa?

Prin combinarea mai multor metode. Pentru pasajul de sub esonartex și bolțile atriumului, Diker a folosit un scaner laser terestru Faro Focus S150, cu o cameră HDR de opt megapixeli, care produce un „nor de puncte” tridimensional. Hipogeul a fost scanat în 2020 cu un scaner Leica BLK360, apoi, în ianuarie 2022, după o curățare parțială, a fost documentat din nou prin fotogrammetrie. Acolo unde omul nu încape, echipa din 2005-2009 a trimis camere pe roboți, iar în puțurile cu apă au coborât scafandri. Niciuna dintre aceste metode nu dă însă o vârstă; datarea vine din tehnica zidăriei, din cărămizile ștampilate și din relația cu clădirile de deasupra.

Cum s-a transformat povestea în 2026?

Cifrele au crescut de la o etapă la alta: 283 de metri în 2009, peste un kilometru în 2025, câteva sute de metri în cele șapte linii din Grădina de Vest în februarie 2026, apoi „aproximativ 9 kilometri” în septembrie 2026. Primele trei cifre vin din măsurători descrise public. A patra vine dintr-o declarație la o conferință de presă, fără o hartă publicată.

Și vocabularul s-a schimbat. Canalele de drenaj și pasajele de întreținere au devenit „tuneluri secrete”. Structuri cunoscute de ani de zile au devenit „descoperiri”. Iar datarea unor elemente de dinainte de Iustinian a devenit „tuneluri de 1.600 de ani”, ca și cum întreaga rețea ar avea aceeași vârstă.

Ce rămâne o întrebare legitimă?

Rămân câteva întrebări reale. Prima: ce include, concret, cifra de 9 kilometri. Poate cuprinde canale înguste, conducte, galerii prăbușite sau porțiuni cunoscute doar din sondaje, iar o hartă publicată ar lămuri lucrurile.

A doua: datarea fiecărui segment. O rețea folosită peste 1.500 de ani, de bizantini și apoi de otomani, a fost reparată și extinsă de multe ori. A treia: legăturile cu alte clădiri. Un pasaj spre zona palatului bizantin nu ar fi deloc imposibil, dar nu a fost documentat. Iar un tunel bizantin „spre Topkapı” ar fi un anacronism, pentru că palatul otoman a început să fie construit abia după 1459.

Publicarea rezultatelor de către Comitetul științific și eventuala deschidere a unor porțiuni pentru public vor fi adevăratul test al afirmațiilor.

Cum recunoști o poveste umflată despre tuneluri istorice?

Câteva semne ajută, indiferent dacă e vorba de Istanbul, de Bucegi sau de subsolul Bucureștiului.

• Întreabă cine a măsurat și dacă există o hartă sau un raport publicat, nu doar o declarație.
• Urmărește dacă cifra crește de la un articol la altul, fără măsurători noi.
• Verifică dacă „descoperirea” nu este, de fapt, o structură cunoscută de ani de zile.
• Deosebește funcția de mister: canalele de apă și pasajele de întreținere nu sunt drumuri secrete.
• Fii prudent cu formula „legenda s-a confirmat”: de obicei se confirmă doar o parte, cea mai puțin spectaculoasă.

Tunelurile de sub Sfânta Sofia sunt o poveste bună tocmai pentru că sunt reale. Nu au nevoie de comori ascunse ca să fie interesante: ele arată cum a funcționat, timp de cincisprezece secole, una dintre cele mai mari clădiri ale lumii.