Birul în Țara Românească: cum se strângeau dările pe vremea lui Brâncoveanu

Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, un sat din Țara Românească putea primi vestea unui nou bir aproape în fiecare lună. Știm asta nu din legende, ci dintr-un registru de 414 file în care logofeții Vistieriei au trecut, între decembrie 1693 și decembrie 1703, fiecare dare pusă pe țară. Condica aceasta, păstrată azi la Arhivele Naționale, arată cum se aduna, concret, birul în Țara Românească: cine îl hotăra, cine îl strângea, cine plătea pentru vecinul fugit și unde ajungeau banii.

Ce era birul în Țara Românească?

Birul în Țara Românească era darea directă pe care domnia o cerea supușilor ei, spre deosebire de vămi, de arenda ocnelor de sare sau de dijmele pe produse. În secolele XVII-XVIII el nu era un impozit fix, plătit o dată pe an, ci o serie de „rânduieli” hotărâte de domn și de Vistierie după nevoile momentului: un bir pentru haraciul Porții, altul pentru darurile de la Constantinopol, altul pentru cai, miere sau lucrători trimiși la cetățile otomane.

Condica lui Brâncoveanu păstrează chiar denumirile acestor biruri. Apar, între altele, „Birul de luna lui Ghenarie ce s-au așezat pe județe cu scădenie”, „Rânduiala haraciului”, „Rânduiala mierii ce s-a pus pre județe” și „Birul salahorilor”. Pe lângă birul propriu-zis existau dări pe animale și produse, cu nume care spun singure ce se impozita: văcăritul pe vite, oieritul pe oi, dijmăritul pe stupi și porci, vinăriciul pe vin.

Nu toți plăteau la fel. Condica îi desparte pe birnici, adică masa țăranilor liberi și dependenți, de mănăstiri, preoți, boierii mazili, sutași, negustorii din bresle, „satele cu rumptoare” (care se învoiseră să plătească o sumă fixă) și alte categorii cu statut propriu.

Cum ajungea birul de la Vistierie până la fiecare casă?

Birul pornea de sus, ca o sumă globală, și se împărțea în trepte până ajungea la gospodărie. Domnia fixa cât trebuie strâns, Vistieria împărțea suma pe județe, iar dregătorii județelor, prin agenții lor, o duceau mai departe la sate. Studiile de istorie a administrației numesc acest mod de așezare „cisla”: dajdia era „așezată global” de domnie, iar comunitatea locală o repartiza apoi între membri „în funcție de avere”.

La capătul lanțului stăteau oameni cu nume de meserii: birari, găletari, dijmari. În sat, obștea împărțea apoi suma între case. Aici era partea cea mai dură a sistemului: obștea răspundea în solidar pentru toată suma. Dacă o familie fugea peste Dunăre sau în Transilvania, partea ei nu dispărea, ci se împărțea între cei rămași. Obștea avea chiar dreptul să urmărească și să execute averea membrului care nu își plătea partea.

Florin Constantiniu, în studiul său despre reformele lui Constantin Mavrocordat, descrie tocmai acest cerc vicios: răspunderea fiscală colectivă îi împovăra pe cei care rămâneau, iar povara mai mare îi împingea și pe ei spre fugă.

De câte ori pe an plăteau țăranii bir?

Mult mai des decât ne-am imagina. Dragoș Ungureanu, care a transformat condica într-o bază de date de peste 5.000 de rânduri, a numărat birurile puse pe țară an de an. În anii de război dintre Imperiul Otoman și Habsburgi, înainte de pacea de la Karlowitz din 1699, Vistieria a rânduit până la 41 de biruri pe an. În 1699, an de pace, numărul a coborât la 31.

Sumele erau pe măsură. După tabelele lui Ungureanu, totalul rânduielilor a fost de 508.358 de taleri în 1694, 585.222 în 1695, 597.499 în 1696, 572.991 în 1697 și 479.541 în 1698. Socoteala se făcea în trei monede de calcul: banul pentru detalii, ughiul (galbenul unguresc) pentru sume mari și talerul-leu, moneda olandeză cu care se făceau plățile către Poartă. Echivalența folosită de autor este 1 ughi = 1,5 taleri = 200 de bani.

Un observator de la curte a văzut efectul. Anton Maria Del Chiaro, secretarul italian al lui Brâncoveanu, scria în cartea sa tipărită la Veneția în 1718:

Din cauza continuelor asupriri, au devenit atât de deprimați și nepăsători, că o bună parte din locuitorii țării, disperați, au părăsit căminurile, găsindu-și adăpost în Turcia de dincolo de Dunăre, sau în Transilvania.

Anton Maria Del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, traducere de S. Cris-Cristian, 1929

Unde se duceau banii strânși din bir?

O parte importantă pleca spre Constantinopol. Haraciul, tributul anual datorat Porții, se aduna printr-o rânduială specială: în martie 1694, de pildă, rânduiala haraciului pusă pe țară însuma 86.648 de taleri, iar în februarie 1697 ajungea la 101.407 taleri. La haraci se adăugau pocloanele, adică darurile pentru sultan și marii demnitari, și cererile în natură, cum erau „boii de Belgrad” sau carele pentru armată.

Condica înregistrează aceste daruri cu minuție: bijuterii, blănuri, cai, arme, șoimi, dar și sume date pentru a stinge comploturile boierilor rivali la Poartă. O domnie în secolul al XVII-lea se ținea și cu bani, iar Vistieria era instrumentul prin care banii țăranilor deveneau capital politic la Constantinopol.

Restul acoperea curtea, slujitorii, ctitoriile și averea personală a domnului, care nu era separată limpede de cea a statului. Despre averea lui Brâncoveanu, studiile citate de revista Historia arată că, după execuția sa din 1714, autoritățile otomane au încasat din bunurile confiscate peste 900.000 de guruși, fără depozitele din Viena și Veneția.

Ce au schimbat reformele lui Constantin Mavrocordat?

Au încercat să pună ordine în haos. Prin hrisovul din 7 februarie 1741, Constantin Mavrocordat a înlocuit mulțimea de dări cu o dare principală, plătită în patru sferturi pe an, la termene fixe. Văcăritul, darea pe vite, a fost desființat. Textul reformei a fost considerat atât de important încât a apărut, în iulie 1742, în revista franceză Mercure de France.

Constantiniu subliniază consecința cea mai adâncă: odată cu darea unică și termenele fixe, fiecare contribuabil răspundea doar pentru obligația lui, nu și pentru vecinii fugiți. Pentru a afla cine trebuie să plătească, domnia a folosit catagrafii, adică recensăminte fiscale, și a scos la iveală țăranii ascunși pe marile moșii. Ca să cumpere liniștea boierilor, a creat în schimb scutelnicii: un boier mare primea 30-40 de oameni scutiți de bir, ceilalți între 10 și 20.

Ideea nu era cu totul nouă. În Moldova, Nicolae Mavrocordat introdusese deja rupta, o dare stabilă strânsă în patru rate, pe care o încercase și Antioh Cantemir în 1700. Tot el spunea că dajdiile trebuie să fie moderate, „să nu smulgă, cum zice proverbul, și pielea împreună cu lâna”.

Mai târziu, a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a adus în Țara Românească „lude”, unitatea fiscală care grupa, după definiția din DEX, „două sau patru familii”. Abia Regulamentul Organic, intrat în vigoare în Țara Românească în iulie 1831 și în Moldova în ianuarie 1832, a creat o capitație calculată pe familie, a eliminat cele mai multe dări indirecte și a introdus bugetul anual votat de Adunare.

Cum știm cum se aduna birul: condica, catastihurile și răbojul

Sursa principală este chiar condica. Titlul ei original este „Catastih de toat‹e› rănduialele căte se vor pune pe țară”. Manuscrisul, cu 414 file scrise, adică 828 de pagini, se află la Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale din București, ca manuscrisul 126. A fost publicat prima dată de C. D. Aricescu în 1873, în „Revista Istorică a Arhivelor României”.

Condica nu este un document perfect. Ungureanu avertizează că ea „nu este desigur un document lipsit de greșeli”: a fost alcătuită prin copierea și însumarea actelor fiscale trimise de pe teren. De aceea, istoricii verifică cifrele comparând ce au plătit aceleași categorii de contribuabili la biruri de același tip. Metoda propusă de el, cu tabele și interogări pe județe, perioade și categorii, este aceeași logică pe care o folosește astăzi orice analist de date.

Alte surse completează imaginea:

• hrisoavele domnești și reglementările fiscale, care arată regula;
• cronicile de curte, precum cele ale lui Radu Greceanu și Radu Popescu, care arată cum era prezentată;
• martorii străini, ca Del Chiaro, care au văzut efectele;
• obiectele de evidență de la sat. Istoricul Vasile Mihai Olaru descrie răbojul, o bucată de lemn despicată în două, pe care se crestau semnele corespunzătoare dărilor datorate de o gospodărie.

Ce rămâne în dezbatere despre birul din secolul al XVIII-lea?

Prima întrebare deschisă este cât de grea era, de fapt, povara. Cifrele din condică spun cât s-a cerut, nu cât s-a strâns efectiv și nici cât rămânea în buzunarul strângătorilor. Fără registre paralele de la sate, orice calcul al presiunii pe o singură gospodărie rămâne o estimare.

A doua privește reformele. O lectură veche îl prezintă pe Constantin Mavrocordat ca pe un domn luminat, care a vrut să ușureze viața țăranilor. Constantiniu așază însă reformele în politica fanariotă de întărire a autorității centrale, în folosul Porții, și arată că ele au eșuat în parte: marea boierime le-a sabotat, cererile otomane au anulat economiile, iar fuga țăranilor nu s-a oprit. Memoriul boierilor din 1790 către prințul de Coburg cerea chiar anularea lor.

A treia este legătura dintre fisc și sărăcie. Del Chiaro și mulți istorici după el pun depopularea pe seama birurilor. Alții adaugă războaiele, epidemiile și rechizițiile armatelor străine, care nu apar întotdeauna în condica Vistieriei. Cele două explicații nu se exclud, dar ponderea fiecăreia este încă discutată.

Ce ne spune azi condica lui Brâncoveanu

Istoria birului în Țara Românească nu este doar o poveste despre dări mari. Este povestea unui stat care încerca să numere oameni și bani cu unelte puține: un catastih scris de mână, un răboj crestat, o obște care răspundea pentru toți. Între 1693 și 1831, sistemul a trecut de la zeci de biruri ocazionale pe an la o capitație pe familie și la un buget votat. Drumul acesta, cu toate ocolișurile lui, este unul dintre firele prin care se poate urmări nașterea administrației moderne românești.