Bare de fier din Dunăre: cea mai mare încărcătură preistorică de fier din Europa

Într-o balastieră de lângă Dunăre, în Austria de Sus, muncitorii au scos în 2019 sute de bucăți ruginite de fier care nu semănau cu nimic din ce găseau de obicei. Un studiu publicat acum în revista Antiquity arată că sunt bare de fier din Dunăre vechi de aproximativ 2.200 de ani: circa 500 de piese, cam o tonă de metal, cea mai mare descoperire de acest fel din Europa. Cercetătorii cred că erau încărcătura unei bărci care s-a scufundat pe Dunăre.

Ce s-a găsit la Deinham

Locul se numește Deinham și se află în Eferdinger Becken, o câmpie largă prin care curge Dunărea, la vest de Linz. Balastiera exploatează pietrișul dintr-un fost braț al fluviului, lângă albia principală. Brațul s-a colmatat abia în Evul Mediu, așa că, în Antichitate, pe acolo curgea apă.

Muncitorii au observat printre pietre multe obiecte ruginite, alungite și ascuțite la ambele capete, și au anunțat Oficiul Federal pentru Monumente al Austriei (Bundesdenkmalamt). Piesele au fost apoi donate muzeului regional al Austriei de Sus, unde au putut fi studiate. Potrivit datelor prezentate de Live Science, lotul cuprinde 193 de bare întregi și 307 fragmente. Barele au în medie 28,5 centimetri lungime și cântăresc între 1,6 și 2,4 kilograme fiecare. Împreună ajung la aproximativ o tonă de fier.

Forma lor are un nume în literatura de specialitate: bare bipiramidale, în germană Doppelspitzbarren, adică bare cu două vârfuri. Nu erau obiecte finite, ci semifabricate: fier deja purificat și forjat într-o formă ușor de transportat și de numărat, pe care un fierar îl putea transforma apoi în unelte sau arme. O parte dintre ele au trecut prin concasorul balastierei înainte să fie observate, iar asta a avut, paradoxal, și un efect util: a curățat de rugină aproape o treime dintre bare.

Datarea: bare de fier din Dunăre vechi de 2.200 de ani

Datarea fierului prin radiocarbon a devenit posibilă abia în ultimii ani. Metoda măsoară urmele de carbon rămase în metal din cărbunele de lemn folosit la reducerea minereului. Analizele plasează barele în perioada La Tène, mai precis în jurul secolelor III-II î.Hr. Relatarea agenției austriece de presă APA dă intervalul 300-100 î.Hr.

La Tène este numele pe care arheologii îl dau celei de-a doua epoci a fierului din Europa centrală și de vest, de la mijlocul secolului al V-lea î.Hr. până la cucerirea romană. Este lumea pe care autorii antici o numeau celtică: comunități care băteau monedă, construiau așezări fortificate mari, numite oppida, și făceau comerț pe distanțe lungi, inclusiv pe Dunăre.

Ce spun sursele: o barcă scufundată, nu o ofrandă

Studiul este semnat de arheologul Peter Trebsche, de la Universitatea din Innsbruck, și de Marion Berranger, specialistă în arheometalurgie de la Universitatea de Tehnologie Belfort-Montbéliard, din Franța. Titlul lui formulează ipoteza sub formă de întrebare: încărcătura scufundată a unei nave cu 500 de bare bipiramidale?

Obiectele de metal găsite în râuri sunt adesea interpretate ca ofrande, aruncate intenționat în apă. Autorii au cântărit această posibilitate și au considerat-o puțin probabilă, pentru că nu se potrivește cu ce se știe despre depunerile rituale din regiune. Explicația pe care o preferă este un accident: o barcă încărcată cu fier s-a răsturnat sau s-a scufundat, iar marfa a rămas în pietrișul fluviului.

E aproape un mic miracol că cea mai mare descoperire de bare de fier preistorice din Europa nu a ajuns la fier vechi.

Peter Trebsche, Universitatea din Innsbruck, citat de Live Science

Diferența de scară față de alte descoperiri e mare. Până acum, cel mai mare lot de bare de acest tip, găsit în Renania, avea în jur de 300 de kilograme. Deinham îl depășește de peste trei ori.

Cât valora o tonă de fier în epoca celtică

Ca să facă cifra mai ușor de înțeles, cercetătorii au calculat ce se putea produce din acest metal. Chiar ținând cont de pierderile de la forjare, o tonă de fier ajungea pentru aproximativ 500 de săbii sau pentru circa 8.000 de cuie. Cu atâtea cuie, potrivit calculelor prezentate de Gizmodo, s-ar fi putut fixa întreaga structură de lemn a unei porțiuni mari din zidul unui oppidum.

Fierul era prețios, iar cine îl primea trebuia să dea în schimb ceva de valoare comparabilă. Autorii enumeră posibilități: zestre, serviciu militar, sclavi, vite sau metale prețioase. Potrivit presei austriece, ei compară încărcătura cu tezaurul de aur de la Manching, în Bavaria, format din 443 de monede cântărind 3,7 kilograme, care ar fi putut avea o valoare de același ordin.

Trebsche leagă volumul tranzacției de apariția monedei în lumea celtică. Faptul că atâta fier a fost transportat deodată și a putut face obiectul unui singur schimb spune ceva despre capacitatea de producție a atelierelor. „E fascinant să vezi cum monetizarea a facilitat sau poate chiar a provocat tranzacții de această amploare”, spune el, potrivit Gizmodo.

De unde venea fierul

Aici începe partea incertă. Autorii cred că fierul a fost produs undeva în amonte, probabil în Bavaria, poate în zona oppidumului de la Manching, lângă Ingolstadt, la aproximativ 250 de kilometri de Deinham pe cursul Dunării. La Manching, reducerea minereului de fier este atestată arheologic. Barca ar fi coborât deci pe fluviu spre est, către un cumpărător pe care nu îl cunoaștem.

Pentru a verifica ipoteza, echipa pregătește analize de elemente-urmă, care pot lega fierul de un anumit zăcământ de minereu. Aceleași analize ar putea arăta dacă toate barele provin din aceeași forjă sau din mai multe ateliere.

Ce nu se știe încă

• Barca nu a fost găsită. Scafandrii arheologi au cercetat locul, dar nu au găsit resturi ale ambarcațiunii, iar o parte din zonă era blocată de pietriș.
• Nu se știe exact cum a ajuns fierul pe fundul apei. Naufragiul este explicația cea mai probabilă, nu una dovedită.
• Originea metalului rămâne o ipoteză până la rezultatele analizelor de elemente-urmă. Manching este un candidat, nu o certitudine.
• Destinația și cumpărătorul sunt necunoscute.
• Numărul exact de piese diferă ușor între surse: comunicatele austriece vorbesc de 500 de bare, unele relatări în engleză de 540 de piese și fragmente.

În același pietriș au mai ieșit la iveală aproximativ 90 de obiecte din epoci foarte diferite, din secolul al VIII-lea î.Hr. până în secolul XX, semn că fluviul a adunat acolo, timp de milenii, tot ce a pierdut sau a aruncat cineva.

De ce contează și pentru istoria Dunării de Jos

Barele de fier din Dunăre nu au legătură directă cu teritoriul României, dar vorbesc despre același fluviu și despre aceeași epocă. În secolele III-II î.Hr., comunitățile geto-dace de la Dunărea de Jos și din arcul Carpaților trăiau și ele în a doua epocă a fierului, în contact cu lumea celtică, și își dezvoltau propria metalurgie. În Munții Orăștiei, arheologii au documentat ateliere de fierărie și un număr mare de unelte de fier, subiect sintetizat de Ioan Glodariu și Eugen Iaroslavschi în „Civilizația fierului la daci” (1979).

Descoperirea de la Deinham arată la ce scară putea circula fierul pe Dunăre cu două milenii în urmă. Și mai arată ceva: cea mai mare încărcătură de fier preistoric cunoscută în Europa a fost salvată pentru că niște muncitori dintr-o balastieră au observat că bucățile ruginite erau neobișnuite și au anunțat autoritățile.