Aurul dacic: brățările de aur furate din Munții Orăștiei și ce spun analizele

Din Munții Orăștiei au fost scoase prin braconaj cel puțin 24 de brățări regale de aur. Statul român a recuperat 14, a paisprezecea fiind prezentată public în aprilie 2025, iar trei dintre ele au fost furate din nou, în ianuarie 2025, dintr-un muzeu din Olanda. Aurul dacic are azi două dosare care merg în paralel: unul de laborator și unul penal.

De unde aveau dacii aurul și argintul?

Din Munții Apuseni, în primul rând. Aurul folosit în podoabele dacice este aur nativ, luat din nisipurile râurilor și din filoane de cuarț aurifer, nerafinat și bogat în argint. Argintul vine din minereuri polimetalice locale și din monede străine topite. Pentru amândouă, dovada cea mai bună nu este o mină, ci compoziția pieselor.

Zona Roșia Montană, numită de romani Alburnus Maior, este cel mai bogat zăcământ de aur din Carpați și singurul unde exploatarea antică se poate studia direct, pentru că galeriile s-au păstrat. Un volum publicat în 2023 la Ausonius Éditions de Călin Gabriel Tămaș, Gabriel Balteș și Adrian Gligor, în seria coordonată de misiunea franceză condusă de Béatrice Cauuet, estimează că numai din exploatările la zi ale masivului Cetate romanii au scos în jur de 19 tone de aur și 94 de tone de argint, la un randament metalurgic de 90 la sută. Rețelele subterane romane depășesc 7 kilometri și aveau roți elevatoare de lemn pentru scoaterea apei.

S-au exploatat mine de aur înainte de romani?

Probabil da, dar la scară mică, iar dovezile directe sunt puține. Misiunea franceză a obținut la Roșia Montană datări cu radiocarbon anterioare secolului al II-lea d.Hr., iar arheologul Horia Ciugudean, într-un studiu despre mineritul antic din zona Roșia Montană și Bucium, citează pentru galeria Cârnic 1 o datare de 2160±50 BP, adică în plină epocă La Tène. Tot el scrie că existența mineritului subteran preroman rămâne un subiect dezbătut, pentru că lucrările romane, medievale și moderne au distrus contextele mai vechi.

Argumentele indirecte sunt mai convingătoare decât cele directe: obiecte de aur găsite lângă zăcăminte, la Vulcoi și la Abrud, unelte de piatră asemănătoare cu cele din minele preistorice din Spania și Irlanda, și, mai ales, viteza cu care romanii au pus pe picioare exploatarea după 106. Nu organizezi într-un deceniu o industrie minieră într-un masiv despre care nu știe nimeni nimic. Ce nu se poate spune este că dacii aveau mine mari și organizate, pentru că nimeni nu a săpat o astfel de mină.

Ce sunt kosonii, singurele monede de aur bătute pentru daci?

Kosonii sunt stateri de aur de circa 8,3 grame, cu legenda grecească ΚΟΣΩΝ, emiși pe la mijlocul secolului I î.Hr. Pe o față apare un magistrat roman însoțit de doi lictori, cu o monogramă în stânga, pe cealaltă un vultur care ține o cunună. Se găsesc aproape exclusiv în sud-vestul Transilvaniei, ceea ce i-a făcut celebri și i-a transformat, din secolul al XVI-lea încoace, în ținta căutătorilor de comori.

Imaginea de pe avers nu este dacică. Ea copiază un denar roman republican emis de Marcus Junius Brutus, iar vulturul de pe revers vine tot din repertoriul monetar roman. Cronologia acceptată în general este în jurul anului 42 î.Hr., adică în anii războiului civil dintre republicani și triumviri, când Brutus și Cassius căutau aliați și mercenari la nord de Marea Egee.

Ce spune monograma de pe koson

Monograma se citește în două feluri: ca BR, prescurtare de la Brutus, sau ca BA, prescurtare de la basileos, adică rege. Numismatul Robert Kokotailo a observat că piesele cu monogramă BR, bătute cu ștanțe proaspete, au o textură de suprafață care se potrivește cu producția unei monetării romane de campanie. Piesele fără monogramă au ștanțe mai grosolane, bateri slabe și probleme de centrare, semne de atelier local.

Analizele de compoziție susțin această împărțire. Un studiu publicat în anul 2000 în „Journal of Radioanalytical and Nuclear Chemistry” de V. Cojocaru, Bogdan Constantinescu, I. Ștefănescu și C. M. Petolescu a măsurat 21 de kosoni prin EDXRF și analiză prin activare cu fotoni și a găsit trei grupe. Piesele fără monogramă au peste 10 la sută argint, cele cu monogramă între 1 și 5 la sută. Concluzia autorilor merge împotriva a ceea ce ar vrea să audă mulți: aurul kosonilor nu este aur nativ din spațiul românesc, ci aur rafinat, asemănător cu cel al staterilor de tip Lysimach bătuți în lumea greacă.

Mai este o confuzie de nume, lămurită încă de Hadrian Daicoviciu. Sursele antice pomenesc un Cotiso, rege ostil Romei la sfârșitul secolului I î.Hr., și un Koson, anterior lui. Moneda îl numește pe al doilea, nu pe primul.

Cum arată, de fapt, o brățară regală dacică

Sunt brățări polispiralice, făcute dintr-o singură bară de aur cu secțiune dreptunghiulară, înfășurată în mai multe spire. Capetele barei sunt lățite și bătute în formă de protome de animal, un cap de balaur cu trăsături de reptilă și de mamifer, urmat de un șir de palmete stilizate. Nu sunt turnate, ci ciocănite și gravate, iar urmele de unealtă se văd cu ochiul liber.

Cifrele publicate de Muzeul Național de Istorie a României pentru piesele recuperate merg de la 682,3 grame la 1.286,70 grame. Brățara numărul 1 cântărește 982,2 grame și are bara desfășurată de 2,88 metri. Numărul 12, de 885,02 grame, are bara de 2,69 metri și cele mai multe spire din tot lotul. Cea mai grea, numărul 14, are 1.286,70 grame și, desfășurată, 1,81 metri, cu trei spire întregi și două jumătăți.

Conținutul de aur variază între 78 și 92,9 la sută, restul fiind mai ales argint. Este semnătura aurului nativ, nerafinat, exact opusul a ceea ce arată kosonii. Datarea propusă de muzeu pentru întreg lotul este ultimele decenii ale secolului I î.Hr.

Poliția estimează că din Munții Orăștiei au fost scoase cel puțin 24 de asemenea brățări, provenind din cinci tezaure distincte, îngropate în puncte diferite din apropierea zonei sacre de pe Dealul Grădiștii. Niciuna nu a ieșit dintr-o săpătură arheologică. Toate au ieșit din gropi săpate noaptea, între 1999 și 2001.

Sunt brățările dacice autentice?

Da, iar răspunsul nu vine din stil, ci din laborator. Când primele piese au apărut pe piața de antichități, după 2005, autenticitatea lor a fost pusă la îndoială tocmai pentru că nu aveau context arheologic: obiecte spectaculoase, fără groapă, fără strat, fără raport de săpătură. Expertizele au fost făcute prin fluorescență de raze X, ablație laser cuplată cu spectrometrie de masă și examinarea patinei.

Studiul cel mai amănunțit a fost publicat în 2012 în „Applied Physics A”, volumul 109, de Bogdan Constantinescu, Ernest Oberländer-Târnoveanu, Martin Radtke, Uwe Reinholz, Claire Pacheco și Laurent Pichon. Cei șase au analizat treisprezece brățări prin fluorescență de raze X cu radiație de sincrotron și prin micro-PIXE, adică emisie de raze X indusă de particule. Metodele sunt nedistructive și măsoară punct cu punct, inclusiv elementele prezente în urme.

Ce a ieșit este o amprentă: staniu, antimoniu și telur, în combinația tipică aurului aluvionar din Carpații Occidentali, plus incluziuni de minerale care însoțesc aurul nativ și care nu apar în aurul rafinat. Un fals modern ar fi fost făcut din aur de topitorie, curat și omogen. Aici, compoziția variază chiar de la un capăt la altul al aceleiași bare, așa cum se întâmplă când meșterul bate un metal neomogenizat.

Consecința este importantă pentru discuția despre aurul dacic în general: brățările sunt din aur transilvănean, kosonii nu sunt. Sunt două circuite diferite ale metalului prețios în același regat, unul local și unul venit de departe.

Argintul dacic: tezaurele care au rămas în țară

Pentru argint, situația e răsturnată. Tezaurele de argint dacic au fost, în general, descoperite înainte de 1989 sau declarate legal, deci au context, sunt publicate și se află în muzee. Aurel Rustoiu a inventariat problema într-un studiu publicat în 2020 în „Ephemeris Napocensis”, numărul 30, unde discută peste 40 de tezaure de argint din Dacia preromană.

Rustoiu propune trei orizonturi cronologice, în locul celor două susținute de Daniel Spânu: unul între 150/125 și 75/50 î.Hr., al doilea între 75/50 și 30/25 î.Hr., al treilea din 30/25 î.Hr. până în jurul anului 25 sau 30 d.Hr. Datarea se sprijină pe monedele care însoțesc podoabele: tetradrahme thasiene, drahme din Dyrrhachium și Apollonia, denari republicani și imperiali timpurii. Disputa cu Spânu privește și sursa metalului. Spânu susținea că podoabele au fost făcute aproape exclusiv din monede topite, Rustoiu arată că s-a folosit și argint local.

Cel mai cunoscut lot este tezaurul de la Sâncrăieni, în județul Harghita, găsit întâmplător în fosta carieră de piatră „7 Noiembrie”, între localitățile Sâncrăieni și Jigodin. Daniel Spânu, care a studiat cupele cu ocazia restaurării lor, îl numește cel mai mare set de veselă de argint din Dacia epocii târzii La Tène: opt cupe cu picior și toarte, de tip kantharos, șapte cupe hemisferice, de tip mastos, două brățări, o fibulă și două monede. Cu 3.650 de grame, tezaurul le întrece în greutate pe toate celelalte descoperiri dacice de piese de argint. Cupele fuseseră demontate înainte de îngropare, iar la refacerea lor s-au deosebit mâinile mai multor meșteri, dintre care unul greco-roman și ceilalți locali. Muzeul Național de Istorie a României, care păstrează tezaurul, îl citește drept depunere rituală: serviciul de banchet al unui dynast dac din estul Transilvaniei de azi, a cărui putere economică se sprijinea pe sare și pe taxarea comerțului dintre orașele grecești de la Marea Neagră și interiorul Daciei.

Lista continuă cu falerele de la Lupu, în județul Alba, cu tezaurul de la Coada Malului, în Prahova, și cu cel de la Cerbăl, în Hunedoara. Iar seria nu s-a închis. În primăvara anului 2025, pe teritoriul comunei Breaza, județul Mureș, Dionisie-Aurel Moldovan și Sebastian-Adrian Zăhan au scos la lumină un tezaur dacic de șase piese de argint: o brățară masivă cu capetele lățite și decorate cu motive vegetale, două fibule pereche cu noduri și o a treia mai mică, cu patru noduri, un lanț de gât cu trei pandantive de tip cui și o centură din plăci ovale, însoțită de o placă dreptunghiulară cu motive solare, în total circa 550 de grame. Piesele au ajuns la Muzeul Județean Mureș și sunt prima dovadă a unei locuiri dacice în zona Breaza, unde muzeul a început cercetări de teren pentru a găsi așezarea sau o eventuală fortificație.

Cum au fost furate brățările din Munții Orăștiei?

Totul a pornit în 1996, de la un tezaur de monede. Claudiu Purdea, care a reconstituit istoricul descoperirilor din Munții Șureanu după arhiva autorităților judiciare, arată că tezaurul de la Fagii lui Bodea, pe Dealul Muncelului, cunoscut în literatura de specialitate ca tezaurul de la Târsa, a ajuns în final la 3.600 până la 4.000 de monede de aur de tip koson. Primul detector de metale din satul Târsa fusese adus din Franța de un om din Orăștie. Lotul a fost rupt în altele mai mici, ca să nu atragă atenția, și plasat la muzee și la sucursala Băncii Naționale din Deva, cu povestea unei pretinse moșteniri de familie. Prin achiziții și pe cale judiciară au fost recuperate 566 de monede, restul fiind date în urmărire. O decizie penală din 2018, citată de Purdea, reține că, după descoperirea din 1996, cea mai atractivă oportunitate din zonă a devenit săpatul cu detectorul.

Vestea că un cioban a găsit 25 de kilograme de aur a circulat repede. În anii care au urmat, în Munții Orăștiei au apărut echipe cu detectoare de metale, hărți și unelte de săpat. Estimarea anchetatorilor este că, după 1996, în zonă au fost braconate peste 40 de tezaure.

Brățările au apărut în acest val. În 1999, doi căutători au scos două brățări, alături de monede de aur de tip Lysimach și de tetradrahme, în punctul „Dealul Grădiștii, Sub Muchea Cetății”. În 2000 și 2001, alte echipe au scos încă treisprezece, din gropi aflate în zona Căprăreața și în alte puncte. Viteza cu care au ajuns pe piață se vede dintr-o dată: pe 8 decembrie 1999, la Christie’s New York, o brățară dacică era scoasă la licitație ca lotul 26.

Traseul obișnuit trecea prin intermediari sârbi, apoi prin dealeri și case de licitație din Germania, Austria, Spania și Statele Unite. Piesele erau vândute fără proveniență sau cu una inventată, ceea ce este ușor de făcut atunci când obiectul nu apare în niciun inventar de muzeu, pentru că nimeni nu știa că există.

Ce a recuperat statul român și cu ce bani?

Paisprezece brățări, câteva mii de monede și, în total, peste 50.000 de bunuri culturale în douăzeci de ani de anchete, potrivit bilanțului publicat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia pentru operațiunea judiciară „Aurul dacic”. Ancheta a început formal în 2001.

Prima piesă s-a întors în 2006. Este brățara poreclită de anchetatori „Mica Pariziană”, confiscată la Paris și expertizată la Luvru. În 2007 a venit „Mica Newyorkeză”, răscumpărată cu 52.000 de dolari. Între 2006 și 2011 au mai fost aduse piese din Statele Unite, Germania, Elveția și Franța, cu sume care au mers, după caz, de la câteva zeci de mii la peste 200.000 de euro sau dolari. A treisprezecea a ajuns la București în 2011.

A paisprezecea a apărut pe neașteptate și a fost prezentată publicului pe 16 aprilie 2025, la Muzeul Național de Istorie a României, într-o conferință de presă la care a venit și ministrul Culturii, Natalia Intotero. Recuperarea ei a ieșit din cooperarea muzeului cu Inspectoratul de Poliție Județean Timiș, Inspectoratul General al Poliției Române, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetele din Timișoara și Institutul „Horia Hulubei”. Este cea mai grea recuperată până acum, 1.286,70 grame, iar muzeul o datează, ca pe celelalte, în ultimele decenii ale secolului I î.Hr. și o atribuie unui atelier local.

Statul nu a cumpărat, oficial, bunuri furate. Formula folosită a fost compensarea deținătorilor de bună-credință, adică plata către colecționari care putuseră dovedi că achiziționaseră piesele fără să știe că sunt de proveniență ilicită. Este o soluție pragmatică și incomodă în același timp, pentru că întărește piața pe care ar trebui să o desființeze.

Ce pedepse au primit cei care au furat aurul dacic?

Mai puține decât se crede, dar nu niciuna. Claudiu Purdea, care a cercetat dosarele pentru teza lui de doctorat susținută în 2022 la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, numără 33 de persoane condamnate definitiv în cauzele analizate. Dintre ele, numai 12 au executat efectiv pedepse cu închisoarea, iar la data sintezei niciuna nu mai era încarcerată. Ceilalți au primit suspendare sub supraveghere, iar patru au avut deduse perioade de arest preventiv. Unora instanțele le-au interzis, pe termen limitat, accesul în siturile unde comiseseră faptele.

Prejudiciile stabilite în sarcina condamnaților, în favoarea statului român, însumează 279.164 de lei, 5.226.698 de dolari și 2.090.051 de euro, repartizate pe nouă dosare, la care se adaugă 238.500 de lei cheltuieli judiciare. Două cauze, una penală și una civilă, erau încă pe rolul instanțelor la data sintezei, unde trenau de mulți ani.

Cât s-a scos, de fapt, din munte rămâne o întrebare deschisă. Evidența polițienească, așa cum o publică Muzeul Național de Istorie a României, vorbește despre cel puțin 24 de brățări de aur, declarate ca provenind din cinci tezaure, alături de monede de aur și de argint. Cel mai mare dintre ele, cu zece brățări, a fost scos la începutul lunii mai 2000, iar piesele au fost traficate pe piața neagră a antichităților cu 80.000 până la 100.000 de dolari bucata. Autoritățile române au aflat de ele după ce două i-au fost prezentate specialistei germane Barbara Deppert-Lippitz.

Partea cea mai neplăcută a bilanțului nu ține de instanțe, ci de ce s-a pierdut pe drum. Numărul deținătorilor autorizați de detectoare de metale a crescut constant, iar Purdea atrage atenția că deosebirea de fond nu stă în aparat, ci în purtare: cei autorizați sunt pasionați de bună-credință, care nu intră în siturile arheologice și care, cu puține excepții, predau în termenul legal ce găsesc, adeseori renunțând la recompensa prevăzută de lege. El propune, în locul conflictului dintre arheologi și amatori, o strategie pe termen lung, prin care să fie formați specialiști de ambele părți.

Ce s-a întâmplat la muzeul din Olanda în 2025?

În noaptea de 24 spre 25 ianuarie 2025, trei bărbați au intrat cu un dispozitiv exploziv în Drents Museum din Assen și au luat coiful de la Coțofenești, piesă getică de aur din secolul al IV-lea î.Hr., și trei dintre brățările dacice recuperate cu atâta efort de statul român. Toate erau împrumutate de Muzeul Național de Istorie a României pentru o expoziție despre Dacia.

Recuperarea a venit după paisprezece luni. Pe 2 aprilie 2026, parchetul olandez a anunțat că coiful și două dintre cele trei brățări fuseseră predate Ministerului Public din nordul Țărilor de Jos prin intermediul apărării, predarea pieselor fiind pusă ca o condiție a acordurilor de procedură încheiate cu doi dintre inculpați. Procurorul-șef Corien Fahner a spus atunci că despre felul în care s-a făcut restituirea nu se pot da amănunte, din motive de siguranță operațională. Între 8 și 11 aprilie 2026, o echipă a Muzeului Național de Istorie a României a examinat piesele în Țările de Jos, împreună cu restauratori olandezi, prin analize microscopice și evaluare tehnică, și a confirmat că sunt chiar bunurile împrumutate pentru expoziția despre Dacia, cu trăsăturile consemnate în registrele de inventar ale muzeului. A treia brățară nu a fost găsită.

Procesul a început la Assen pe 14 aprilie 2026, iar acuzarea a cerut până la cinci ani și jumătate de închisoare: pedeapsa cea mai mare pentru inculpatul de 35 de ani, câte 44 de luni pentru ceilalți doi, cu care se încheiaseră acorduri de procedură. Pe 5 iunie 2026, Tribunalul Noord-Nederland i-a condamnat pe toți trei la câte 47 de luni de închisoare, pentru furt, provocarea unei explozii și distrugerea muzeului. Instanța a aplicat fiecăruia o reducere de o treime, ca toți să profite în egală măsură de restituirea pieselor, și a scăzut pedeapsa și pentru două încălcări de procedură ale acuzării: arătarea în presă a fotografiilor și a numelor întregi ale doi dintre inculpați, deși erau deja arestați, și alegerea pusă în fața lor, fie colaborarea, fie difuzarea.

Cifra de 5,7 milioane de euro care a circulat este valoarea de asigurare a pieselor împrumutate, invocată de instanță ca măsură a însemnătății lor, nu o despăgubire stabilită în proces. Tribunalul a adăugat limpede că suma rămâne doar un număr, fiindcă obiecte ca acestea nu se pot prețui în bani. Bilanțul rămâne totuși în minus: o brățară care fusese adusă înapoi în țară după ani de anchete internaționale a ieșit din nou din evidențe.

A existat tezaurul lui Decebal?

Povestea vine de la un singur autor antic. Cassius Dio scrie că romanii au găsit tezaurul regelui dac ascuns sub albia unui râu numit Sargetia, care curgea pe lângă palatul lui.

Comorile lui Decebal au fost și ele descoperite, deși fuseseră ascunse sub râul Sargetia, care curgea pe lângă palatul său. Cu ajutorul unor prizonieri, Decebal abătuse cursul râului, săpase o groapă în albie și aruncase acolo o mare cantitate de argint, de aur și alte lucruri de preț care puteau suporta umezeala; apoi a pus peste ele pietre și a îngrămădit pământ, după care a adus râul înapoi în albia lui. Pe aceiași prizonieri i-a pus să depună veșmintele și celelalte lucruri de acest fel în peșteri, iar după aceea i-a ucis, ca să nu dezvăluie nimic. Dar Bicilis, un tovarăș al său care știa ce se făcuse, a fost prins și a dat informații despre acestea.

Cassius Dio, Istoria romană 68.14

Pasajul are toate semnele unui motiv literar. Îngroparea unei comori sub albia unui râu deviat este o poveste care circulă în antichitate și care va fi repovestită, câteva secole mai târziu, despre mormântul lui Alaric. Istoricul Andrei Pogăciaș atrage atenția și asupra logicii: în 106, romanii controlau deja zona capitalei, deci tezaurul ar fi trebuit mutat mult mai devreme, dacă a existat în forma descrisă. Râul Sargetia nu este identificat cu certitudine, iar identificarea cu Streiul rămâne o ipoteză.

Ce se poate verifica este altceva: că după 106 romanii au avut brusc mult aur. Un studiu publicat în 2021 în „Journal of Archaeological Science: Reports”, volumul 39, de George A. Green și Duane Smythe, a analizat prin ablație laser 66 de aurei romani emiși între anii 101 și 196. Monedele bătute între 129 și 165 conțin concentrații caracteristice de antimoniu și telur, aceleași care apar în aurul de la Roșia Montană, unde tăblițele cerate atestă exploatare intensă cel puțin din 131 până în 167.

Aurul din Dacia pare să fi fost una dintre cele mai importante surse ale rețelei romane de aprovizionare la mijlocul secolului al II-lea.

George A. Green, Duane Smythe, 2021

Autorii sunt prudenți: prezența elementelor discriminante nu dovedește singură proveniența. Dar potrivirea dintre amprenta chimică a monedelor și perioada documentată a exploatării este greu de pus pe seama întâmplării. Aurul care a plecat din Dacia nu era, în cea mai mare parte, tezaurul unui rege. Era producția unei mine.

Ce rămâne deschis

Zece brățări din cele 24 documentate nu au fost niciodată recuperate, la care se adaugă a unsprezecea, furată în 2025 la Assen și încă negăsită. Din tezaurul de kosoni de la Fagii lui Bodea, descoperit în 1996, au fost recuperate 566 de monede din cele 3.600 până la 4.000 la care a ajuns lotul, restul fiind date în urmărire.

A doua problemă este mai gravă decât metalul. Toate cele cinci tezaure de brățări au fost scoase fără nicio observație arheologică. Nu știm cum arătau gropile, dacă piesele erau depuse în vase, dacă erau însoțite de altceva, la ce adâncime stăteau și ce relație aveau cu terasele din jur. Informația aceasta nu se poate răscumpăra cu 52.000 de dolari. Ea s-a pierdut definitiv în noaptea în care s-a săpat.

A treia întrebare deschisă privește chiar cercetarea legală. La Sarmizegetusa Regia nu a ieșit, în peste un secol de săpături, niciun tezaur de aur dintr-un context controlat. Asta poate să însemne că depunerile erau făcute în afara zonei cercetate, pe terasele pe care nu s-a săpat niciodată, sau că aurul circula altfel decât ne imaginăm. Deocamdată, tot ce știm despre aurul dacic din Munții Orăștiei știm de la hoți, cu bunăvoința laboratoarelor.