Aurul dacic: brățările de aur furate din Munții Orăștiei și ce spun analizele

Din Munții Orăștiei au fost scoase prin braconaj cel puțin 24 de brățări regale de aur. Statul român a recuperat 14, ultima în octombrie 2024, iar trei dintre ele au fost furate din nou, în ianuarie 2025, dintr-un muzeu din Olanda. Aurul dacic are azi două dosare care merg în paralel: unul de laborator și unul penal.

De unde aveau dacii aurul și argintul?

Din Munții Apuseni, în primul rând. Aurul folosit în podoabele dacice este aur nativ, luat din nisipurile râurilor și din filoane de cuarț aurifer, nerafinat și bogat în argint. Argintul vine din minereuri polimetalice locale și din monede străine topite. Pentru amândouă, dovada cea mai bună nu este o mină, ci compoziția pieselor.

Zona Roșia Montană, numită de romani Alburnus Maior, este cel mai bogat zăcământ de aur din Carpați și singurul unde exploatarea antică se poate studia direct, pentru că galeriile s-au păstrat. Un volum publicat în 2023 la Ausonius Éditions de Călin Gabriel Tămaș, Gabriel Balteș și Adrian Gligor, în seria coordonată de misiunea franceză condusă de Béatrice Cauuet, estimează că numai din exploatările la zi ale masivului Cetate romanii au scos în jur de 19 tone de aur și 94 de tone de argint, la un randament metalurgic de 90 la sută. Rețelele subterane romane depășesc 7 kilometri și aveau roți elevatoare de lemn pentru scoaterea apei.

S-au exploatat mine de aur înainte de romani?

Probabil da, dar la scară mică, iar dovezile directe sunt puține. Misiunea franceză a obținut la Roșia Montană datări cu radiocarbon anterioare secolului al II-lea d.Hr., iar arheologul Horia Ciugudean, într-un studiu despre mineritul antic din zona Roșia Montană și Bucium, citează pentru galeria Cârnic 1 o datare de 2160±50 BP, adică în plină epocă La Tène. Tot el scrie că existența mineritului subteran preroman rămâne un subiect dezbătut, pentru că lucrările romane, medievale și moderne au distrus contextele mai vechi.

Argumentele indirecte sunt mai convingătoare decât cele directe: obiecte de aur găsite lângă zăcăminte, la Vulcoi și la Abrud, unelte de piatră asemănătoare cu cele din minele preistorice din Spania și Irlanda, și, mai ales, viteza cu care romanii au pus pe picioare exploatarea după 106. Nu organizezi într-un deceniu o industrie minieră într-un masiv despre care nu știe nimeni nimic. Ce nu se poate spune este că dacii aveau mine mari și organizate, pentru că nimeni nu a săpat o astfel de mină.

Ce sunt kosonii, singurele monede de aur bătute pentru daci?

Kosonii sunt stateri de aur de circa 8,3 grame, cu legenda grecească ΚΟΣΩΝ, emiși pe la mijlocul secolului I î.Hr. Pe o față apare un magistrat roman însoțit de doi lictori, cu o monogramă în stânga, pe cealaltă un vultur care ține o cunună. Se găsesc aproape exclusiv în sud-vestul Transilvaniei, ceea ce i-a făcut celebri și i-a transformat, din secolul al XVI-lea încoace, în ținta căutătorilor de comori.

Imaginea de pe avers nu este dacică. Ea copiază un denar roman republican emis de Marcus Junius Brutus, iar vulturul de pe revers vine tot din repertoriul monetar roman. Cronologia acceptată în general este în jurul anului 42 î.Hr., adică în anii războiului civil dintre republicani și triumviri, când Brutus și Cassius căutau aliați și mercenari la nord de Marea Egee.

Ce spune monograma de pe koson

Monograma se citește în două feluri: ca BR, prescurtare de la Brutus, sau ca BA, prescurtare de la basileos, adică rege. Numismatul Robert Kokotailo a observat că piesele cu monogramă BR, bătute cu ștanțe proaspete, au o textură de suprafață care se potrivește cu producția unei monetării romane de campanie. Piesele fără monogramă au ștanțe mai grosolane, bateri slabe și probleme de centrare, semne de atelier local.

Analizele de compoziție susțin această împărțire. Un studiu publicat în anul 2000 în „Journal of Radioanalytical and Nuclear Chemistry” de V. Cojocaru, Bogdan Constantinescu, I. Ștefănescu și C. M. Petolescu a măsurat 21 de kosoni prin EDXRF și analiză prin activare cu fotoni și a găsit trei grupe. Piesele fără monogramă au peste 10 la sută argint, cele cu monogramă între 1 și 5 la sută. Concluzia autorilor merge împotriva a ceea ce ar vrea să audă mulți: aurul kosonilor nu este aur nativ din spațiul românesc, ci aur rafinat, asemănător cu cel al staterilor de tip Lysimach bătuți în lumea greacă.

Mai este o confuzie de nume, lămurită încă de Hadrian Daicoviciu. Sursele antice pomenesc un Cotiso, rege ostil Romei la sfârșitul secolului I î.Hr., și un Koson, anterior lui. Moneda îl numește pe al doilea, nu pe primul.

Cum arată, de fapt, o brățară regală dacică

Sunt brățări polispiralice, făcute dintr-o singură bară de aur cu secțiune dreptunghiulară, înfășurată în mai multe spire. Capetele barei sunt lățite și bătute în formă de protome de animal, un cap de balaur cu trăsături de reptilă și de mamifer, urmat de un șir de palmete stilizate. Nu sunt turnate, ci ciocănite și gravate, iar urmele de unealtă se văd cu ochiul liber.

Cifrele publicate de Muzeul Național de Istorie a României pentru piesele recuperate merg de la 682,3 grame la 1.286,70 grame. Brățara numărul 1 cântărește 982,2 grame și are bara desfășurată de 2,88 metri. Numărul 12, de 885,02 grame, are bara de 2,69 metri și cele mai multe spire din tot lotul. Cea mai grea, numărul 14, are 1.286,70 grame și, desfășurată, 1,81 metri, cu trei spire întregi și două jumătăți.

Conținutul de aur variază între 78 și 92,9 la sută, restul fiind mai ales argint. Este semnătura aurului nativ, nerafinat, exact opusul a ceea ce arată kosonii. Datarea propusă de muzeu pentru întreg lotul este ultimele decenii ale secolului I î.Hr.

Poliția estimează că din Munții Orăștiei au fost scoase cel puțin 24 de asemenea brățări, provenind din cinci tezaure distincte, îngropate în puncte diferite din apropierea zonei sacre de pe Dealul Grădiștii. Niciuna nu a ieșit dintr-o săpătură arheologică. Toate au ieșit din gropi săpate noaptea, între 1999 și 2001.

Sunt brățările dacice autentice?

Da, iar răspunsul nu vine din stil, ci din laborator. Când primele piese au apărut pe piața de antichități, după 2005, autenticitatea lor a fost pusă la îndoială tocmai pentru că nu aveau context arheologic: obiecte spectaculoase, fără groapă, fără strat, fără raport de săpătură. Expertizele au fost făcute prin fluorescență de raze X, ablație laser cuplată cu spectrometrie de masă și examinarea patinei.

Studiul cel mai amănunțit a fost publicat în 2012 în „Applied Physics A”, volumul 109, de Bogdan Constantinescu, Ernest Oberländer-Târnoveanu, Martin Radtke, Uwe Reinholz, Claire Pacheco și Laurent Pichon. Cei șase au analizat treisprezece brățări prin fluorescență de raze X cu radiație de sincrotron și prin micro-PIXE, adică emisie de raze X indusă de particule. Metodele sunt nedistructive și măsoară punct cu punct, inclusiv elementele prezente în urme.

Ce a ieșit este o amprentă: staniu, antimoniu și telur, în combinația tipică aurului aluvionar din Carpații Occidentali, plus incluziuni de minerale care însoțesc aurul nativ și care nu apar în aurul rafinat. Un fals modern ar fi fost făcut din aur de topitorie, curat și omogen. Aici, compoziția variază chiar de la un capăt la altul al aceleiași bare, așa cum se întâmplă când meșterul bate un metal neomogenizat.

Consecința este importantă pentru discuția despre aurul dacic în general: brățările sunt din aur transilvănean, kosonii nu sunt. Sunt două circuite diferite ale metalului prețios în același regat, unul local și unul venit de departe.

Argintul dacic: tezaurele care au rămas în țară

Pentru argint, situația e răsturnată. Tezaurele de argint dacic au fost, în general, descoperite înainte de 1989 sau declarate legal, deci au context, sunt publicate și se află în muzee. Aurel Rustoiu a inventariat problema într-un studiu publicat în 2020 în „Ephemeris Napocensis”, numărul 30, unde discută peste 40 de tezaure de argint din Dacia preromană.

Rustoiu propune trei orizonturi cronologice, în locul celor două susținute de Daniel Spânu: unul între 150/125 și 75/50 î.Hr., al doilea între 75/50 și 30/25 î.Hr., al treilea din 30/25 î.Hr. până în jurul anului 25 sau 30 d.Hr. Datarea se sprijină pe monedele care însoțesc podoabele: tetradrahme thasiene, drahme din Dyrrhachium și Apollonia, denari republicani și imperiali timpurii. Disputa cu Spânu privește și sursa metalului. Spânu susținea că podoabele au fost făcute aproape exclusiv din monede topite, Rustoiu arată că s-a folosit și argint local.

Cel mai cunoscut lot este tezaurul de la Sâncrăieni, în județul Harghita, găsit întâmplător în august 1953 într-o carieră de andezit. Cuprinde 18 piese de argint, unele parțial aurite, cântărind împreună 3.650 de grame: cupe, vase conice, două brățări, o fibulă și două monede, între care o drahmă din Dyrrhachium și o imitație de tetradrahmă thasiană. Torțile împletite cu nod herculean arată un meșter care cunoștea bine repertoriul elenistic.

Lista continuă cu falerele de la Lupu, în județul Alba, cu tezaurul de la Coada Malului, în Prahova, și cu cel de la Cerbăl, în Hunedoara. Iar seria nu s-a închis. În 2025, doi detectoriști, Dionisie-Aurel Moldovan și Sebastian-Adrian Zăhan, au anunțat autorităților, așa cum cere legea, un tezaur de șase piese de argint găsit lângă comuna Breaza, județul Mureș: o brățară cu motive vegetale, trei fibule, un lanț de gât cu pandantive și o centură cu plăci decorate solar, în total circa 550 de grame. Piesele au ajuns la Muzeul Județean Mureș și sunt prima dovadă materială a unei așezări dacice în zonă.

Cum au fost furate brățările din Munții Orăștiei?

Totul a pornit în august 1996, de la un tezaur de monede. Grecu Șofron, zis Burelu, om din satul Târsa, născut în 1921, împreună cu nepotul său Liviu Pricăjan și cu Dionisie Drăgoiu, a dat peste un depozit de kosoni în punctul numit Fagii lui Bodea. Estimarea autorităților este de circa 3.000 de monede de aur, în jur de 25 de kilograme. Statul a recuperat 558. Restul, aproape 2.440 de piese, a intrat în urmărire internațională, iar Ministerul Culturii a cerut despăgubiri de peste 1,221 milioane de euro.

Vestea că un cioban a găsit 25 de kilograme de aur a circulat repede. În anii care au urmat, în Munții Orăștiei au apărut echipe cu detectoare de metale, hărți și unelte de săpat. Estimarea anchetatorilor este că, după 1996, în zonă au fost braconate peste 40 de tezaure.

Brățările au apărut în acest val. În 1999, doi căutători au scos două brățări, alături de monede de aur de tip Lysimach și de tetradrahme, în punctul „Dealul Grădiștii, Sub Muchea Cetății”. În 2000 și 2001, alte echipe au scos încă treisprezece, din gropi aflate în zona Căprăreața și în alte puncte. Viteza cu care au ajuns pe piață se vede dintr-o dată: pe 8 decembrie 1999, la Christie’s New York, o brățară dacică era scoasă la licitație ca lotul 26.

Traseul obișnuit trecea prin intermediari sârbi, apoi prin dealeri și case de licitație din Germania, Austria, Spania și Statele Unite. Piesele erau vândute fără proveniență sau cu una inventată, ceea ce este ușor de făcut atunci când obiectul nu apare în niciun inventar de muzeu, pentru că nimeni nu știa că există.

Ce a recuperat statul român și cu ce bani?

Paisprezece brățări, câteva mii de monede și, în total, peste 50.000 de bunuri culturale în douăzeci de ani de anchete, potrivit bilanțului publicat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia pentru operațiunea judiciară „Aurul dacic”. Ancheta a început formal în 2001.

Prima piesă s-a întors în 2006. Este brățara poreclită de anchetatori „Mica Pariziană”, confiscată la Paris și expertizată la Luvru. În 2007 a venit „Mica Newyorkeză”, răscumpărată cu 52.000 de dolari. Între 2006 și 2011 au mai fost aduse piese din Statele Unite, Germania, Elveția și Franța, cu sume care au mers, după caz, de la câteva zeci de mii la peste 200.000 de euro sau dolari. A treisprezecea a ajuns la București în 2011.

A paisprezecea a apărut pe neașteptate. A fost predată în octombrie 2024 de un cetățean al unui stat din Uniunea Europeană și prezentată publicului abia pe 16 aprilie 2025, la Muzeul Național de Istorie a României. Procurorul Nadia Ciocoiu a spus atunci că piesa nu era cunoscută autorităților. Este cea mai grea recuperată până acum, 1.286,70 grame, iar Ernest Oberländer-Târnoveanu a observat că este o brățară brută, care nu a fost purtată niciodată.

Statul nu a cumpărat, oficial, bunuri furate. Formula folosită a fost compensarea deținătorilor de bună-credință, adică plata către colecționari care putuseră dovedi că achiziționaseră piesele fără să știe că sunt de proveniență ilicită. Este o soluție pragmatică și incomodă în același timp, pentru că întărește piața pe care ar trebui să o desființeze.

De ce au scăpat de pedeapsă cei care au furat aurul dacic?

Din cauza prescripției. Peste 40 de persoane au fost trimise în judecată în dosarele aurului dacic, iar o parte dintre inculpați au primit în primă instanță pedepse de până la zece ani de închisoare și despăgubiri de aproximativ un milion de lei. După aproape un deceniu de proces, Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că faptele se prescriseseră.

Cazul cel mai citat este al cetățeanului sârb Ilic Ljubiša, condamnat în 2015 la cinci ani de închisoare pentru traficul a șase brățări dacice și achitat în martie 2018, pe motiv de prescripție a tăinuirii. Dealerul Zeno Pop, cu cetățenie germană și austriacă, a fost condamnat în noiembrie 2020 la doi ani cu suspendare, pentru o brățară de 933 de grame cumpărată în 2011 cu 73.000 de euro.

Augustin Lazăr, fostul procuror general care a coordonat anchetele la Alba Iulia, susține că numărul real al brățărilor scoase din munte este mai mare decât cel confirmat: în jur de 30, cu probe fotografice, înregistrări video și rapoarte de expertiză pentru 25 dintre ele. Cantitatea de aur rămasă neregăsită este estimată la aproximativ 97,5 kilograme.

Partea cea mai neplăcută a bilanțului nu ține de instanțe. Structura specializată a Poliției Patrimoniu, înființată în anii 2000, avea la un moment dat peste 50 de ofițeri și a ajuns la patru sau cinci. În paralel, în România sunt active peste 20.000 de autorizații de căutare cu detectorul de metale.

Ce s-a întâmplat la muzeul din Olanda în 2025?

În noaptea de 24 spre 25 ianuarie 2025, trei bărbați au intrat cu un dispozitiv exploziv în Drents Museum din Assen și au luat coiful de la Coțofenești, piesă getică de aur din secolul al IV-lea î.Hr., și trei dintre brățările dacice recuperate cu atâta efort de statul român. Toate erau împrumutate de Muzeul Național de Istorie a României pentru o expoziție despre Dacia.

Recuperarea a venit după paisprezece luni. Pe 2 aprilie 2026, poliția olandeză a anunțat că a găsit coiful și două dintre cele trei brățări, îngropate și învelite într-un prosop, după înțelegeri încheiate prin avocați cu doi dintre inculpați. Ernest Oberländer-Târnoveanu a declarat că piesele sunt intacte, cu observația că brățările, fiind metal masiv, nu se pot deforma, în timp ce coiful, scăpat din mână la scoaterea din vitrină, trebuie examinat. A treia brățară nu a fost găsită.

Procesul a început la Assen pe 14 aprilie 2026. Muzeul Național de Istorie a României a depus o declarație în care numește furtul un atac de o gravitate excepțională împotriva patrimoniului cultural și a încrederii publice. Cei trei inculpați, Jan B., de 21 de ani, Douglas Chesley W., de 37, și Bernhard Z., de 35, au fost condamnați fiecare la 47 de luni de închisoare pentru furt și distrugere.

Pentru pierdere a fost stabilită o despăgubire de 5,7 milioane de euro, din care urmează să fie scăzute costurile de restaurare, iar după recuperarea pieselor România are de restituit o parte din bani. Bilanțul rămâne totuși în minus: o brățară care fusese adusă înapoi în țară după ani de anchete internaționale a ieșit din nou din evidențe.

A existat tezaurul lui Decebal?

Povestea vine de la un singur autor antic. Cassius Dio scrie că romanii au găsit tezaurul regelui dac ascuns sub albia unui râu numit Sargetia, care curgea pe lângă palatul lui.

Comorile lui Decebal au fost și ele descoperite, deși fuseseră ascunse sub râul Sargetia, care curgea pe lângă palatul său. Cu ajutorul unor prizonieri, Decebal abătuse cursul râului, săpase o groapă în albie și aruncase acolo o mare cantitate de argint, de aur și alte lucruri de preț care puteau suporta umezeala; apoi a pus peste ele pietre și a îngrămădit pământ, după care a adus râul înapoi în albia lui. Pe aceiași prizonieri i-a pus să depună veșmintele și celelalte lucruri de acest fel în peșteri, iar după aceea i-a ucis, ca să nu dezvăluie nimic. Dar Bicilis, un tovarăș al său care știa ce se făcuse, a fost prins și a dat informații despre acestea.

Cassius Dio, Istoria romană 68.14

Pasajul are toate semnele unui motiv literar. Îngroparea unei comori sub albia unui râu deviat este o poveste care circulă în antichitate și care va fi repovestită, câteva secole mai târziu, despre mormântul lui Alaric. Istoricul Andrei Pogăciaș atrage atenția și asupra logicii: în 106, romanii controlau deja zona capitalei, deci tezaurul ar fi trebuit mutat mult mai devreme, dacă a existat în forma descrisă. Râul Sargetia nu este identificat cu certitudine, iar identificarea cu Streiul rămâne o ipoteză.

Ce se poate verifica este altceva: că după 106 romanii au avut brusc mult aur. Un studiu publicat în 2021 în „Journal of Archaeological Science: Reports”, volumul 39, de George A. Green și Duane Smythe, a analizat prin ablație laser 66 de aurei romani emiși între anii 101 și 196. Monedele bătute între 129 și 165 conțin concentrații caracteristice de antimoniu și telur, aceleași care apar în aurul de la Roșia Montană, unde tăblițele cerate atestă exploatare intensă cel puțin din 131 până în 167.

Aurul din Dacia pare să fi fost una dintre cele mai importante surse ale rețelei romane de aprovizionare la mijlocul secolului al II-lea.

George A. Green, Duane Smythe, 2021

Autorii sunt prudenți: prezența elementelor discriminante nu dovedește singură proveniența. Dar potrivirea dintre amprenta chimică a monedelor și perioada documentată a exploatării este greu de pus pe seama întâmplării. Aurul care a plecat din Dacia nu era, în cea mai mare parte, tezaurul unui rege. Era producția unei mine.

Ce rămâne deschis

Zece brățări din cele 24 documentate nu au fost niciodată recuperate, la care se adaugă a unsprezecea, furată în 2025 la Assen și încă negăsită. Dacă estimarea lui Augustin Lazăr este corectă și piesele scoase din munte au fost în jur de 30, cifra crește. Aproximativ 55 de kilograme de monede de aur figurează în continuare pe listele Interpol.

A doua problemă este mai gravă decât metalul. Toate cele cinci tezaure de brățări au fost scoase fără nicio observație arheologică. Nu știm cum arătau gropile, dacă piesele erau depuse în vase, dacă erau însoțite de altceva, la ce adâncime stăteau și ce relație aveau cu terasele din jur. Informația aceasta nu se poate răscumpăra cu 52.000 de dolari. Ea s-a pierdut definitiv în noaptea în care s-a săpat.

A treia întrebare deschisă privește chiar cercetarea legală. La Sarmizegetusa Regia nu a ieșit, în peste un secol de săpături, niciun tezaur de aur dintr-un context controlat. Asta poate să însemne că depunerile erau făcute în afara zonei cercetate, pe terasele pe care nu s-a săpat niciodată, sau că aurul circula altfel decât ne imaginăm. Deocamdată, tot ce știm despre aurul dacic din Munții Orăștiei știm de la hoți, cu bunăvoința laboratoarelor.