21 septembrie 1939: asasinarea lui Armand Călinescu și noaptea care a urmat

Pe 21 septembrie 1939, în jurul orei 13, prim-ministrul Armand Călinescu a fost împușcat în zona Cotroceni din București de un comando legionar. Atacatorii au mers apoi la Radiodifuziune, unde au anunțat fapta în direct și s-au predat. În orele următoare, din ordinul regelui Carol al II-lea, legionari aflați în lagăre și închisori au fost uciși fără judecată în toată țara, de la o sută cincizeci la peste trei sute, după cum se numără, iar cadavrele au fost lăsate zile în șir în piețe publice.

Omul care oprise Garda de Fier

Armand Călinescu ajunsese prim-ministru în martie 1939, după moartea patriarhului Miron Cristea, dar puterea reală o avea de mai bine de un an, ca ministru de interne al regimului instaurat de Carol al II-lea în februarie 1938. El este cel care a condus represiunea împotriva Mișcării Legionare: arestările în masă din primăvara lui 1938, procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, condamnarea acestuia și, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, uciderea lui Codreanu împreună cu alți treisprezece legionari, prezentată oficial drept o încercare de evadare.

Asasinarea lui Armand Călinescu a fost, în logica celor care au comis-o, un act de răzbunare pentru acea noapte. Dar momentul ales spune și altceva. Pe 6 septembrie 1939, la cinci zile după invadarea Poloniei, România își proclamase neutralitatea. Guvernul de la București primea refugiați polonezi, inclusiv guvernul și tezaurul statului polonez, și rezista presiunilor germane privind petrolul de la Ploiești. Un prim-ministru dispărut în acel context nu era doar o victimă internă.

Asasinarea lui Armand Călinescu: în jurul orei 13, în zona Cotroceni

Pe 21 septembrie 1939, în jurul orei 13, automobilul prim-ministrului circula pe bulevardul Carol II, azi bulevardul Eroilor, lângă podul Elefterie, azi podul Eroilor. Mașina cumpărată anume pentru atentat, condusă de avocatul Dumitru Dumitrescu, poreclit Miti, a izbit din spate automobilul oficial, care a fost împins în stânga drumului și s-a lovit de o căruță venită din sens opus. Din mașina atacatorilor au coborât oamenii comandoului și au deschis focul.

Călinescu a murit pe loc, împușcat de douăzeci și una de ori, cu rănile cele mai grave la plămân, la rinichi și trei la cap. A fost ucis și agentul de pază care îl însoțea, Androne, iar șoferul a reușit să fugă de la locul atacului. Comandoul avea nouă oameni, dintre care cei mai mulți erau studenți: pe lângă Dumitrescu, care organizase acțiunea, la locul atacului au fost Traian Popescu, Ion Moldoveanu, Ion R. Ionescu, Cezar Popescu și Ion Vasiliu, iar Marin Stănculescu, Ovidiu Isaia și Gheorghe Petrovicescu au adăpostit echipa sau au știut de plan.

Ce s-a întâmplat la Radiodifuziune

Partea mai puțin cunoscută a zilei este ce s-a întâmplat imediat după. În loc să fugă, atacatorii s-au dus la sediul Societății Române de Radiodifuziune. Voiau ca țara să afle vestea de la ei.

Au ajuns acolo la scurt timp după atentat, cu o mașină luată din stradă. Intrarea le-a fost ușurată de o întâmplare: paznicii de la poartă așteptau o formație venită pentru o emisiune și nu i-au oprit. Odată intrați, au ajuns repede într-un studio, unde au anunțat moartea prim-ministrului și au citit scrisoarea semnată „Răzbunătorii”, prin care își asumau fapta ca pedeapsă pentru uciderea lui Codreanu. Emisiunile radioului se transmiteau atunci, în general, în direct.

Cât din acel text a ieșit efectiv pe post nu se poate stabili. Studiul lui Ilarion Țiu, întemeiat pe dosarul Horia Sima și pe monografia lui Nicolae Chivulescu, scrie că scrisoarea a fost citită în direct, iar teza de doctorat a lui Cristian Manolachi spune la fel, că atacatorii și-au asumat fapta în direct, la postul național. În istoria radioului circulă însă și relatarea potrivit căreia anunțul a fost oprit după câteva cuvinte, de un angajat care a scurtcircuitat microfonul. Nu avem un document care să arbitreze între cele două variante. După anunț, atacatorii s-au predat, deși ar fi putut fugi, iar predarea aceasta ținea de însăși mistica legionară a asasinatului.

Ce spun documentele despre noaptea de 21 spre 22 septembrie

Represaliile nu au fost o reacție spontană a mulțimii. Au fost o operațiune de stat. În seara zilei de 21 septembrie, după ora 23, Carol al II-lea a convocat un consiliu și l-a numit prim-ministru interimar pe generalul Gheorghe Argeșanu, cu Gabriel Marinescu la Interne. În noaptea care a urmat, prin legiunile regionale de jandarmi au fost transmise ordine cifrate de arestare și execuție.

Cei nouă atacatori au fost executați chiar la locul faptei, iar cadavrele lor au fost lăsate acolo, sub pază, mai multe zile, ca avertisment public. Scriitorii vremii au consemnat impresia adâncă lăsată de brutalitatea măsurii, iar în unele locuri copiii au fost duși în excursii școlare organizate ca să vadă cadavrele. Aceeași procedură a fost aplicată în toată țara: legionari scoși din lagăre și închisori sau arestați acasă au fost împușcați, adesea sub pretextul unei încercări de fugă, iar trupurile au fost expuse în piețe și la răscruci de drumuri, cu pancarte pe care scria că aceasta va fi de acum înainte soarta trădătorilor de țară. Înmormântările s-au făcut în gropi comune, fără slujbă. Studiul lui Ilarion Țiu consemnează și cazuri în care, în județele unde legionarii cunoscuți nu au fost găsiți acasă, au fost împușcați în locul lor deținuți de drept comun, cum s-a întâmplat probabil la Craiova, dar și cazuri în care unii au scăpat prin intervenția autorităților locale sau a superiorilor lor militari.

Ordinea faptelor este documentată din rapoartele prefecturilor și ale posturilor de jandarmi, din însemnările zilnice ale regelui și din mărturiile publicate în 1940, când Mișcarea Legionară a ajuns la putere și a transformat morții în martiri oficiali. Acesta este și motivul pentru care cifrele trebuie citite cu atenție.

Cifra de 252 și de unde vine

Numărul care circulă cel mai des în presa românească este 252 de oameni executați între 21 și 23 septembrie 1939, dintre care 10 în București și 242 în restul țării, în 55 din cele 71 de județe existente atunci. Defalcarea aceasta provine din inventarul făcut după 1940 în mediile legionare și reluat ulterior de cercetători și de publicații de popularizare.

• Cifra de 252 este cea mai des citată în România și are avantajul unei liste nominale, județ cu județ.
• Lucrări de referință în limba engleză despre Garda de Fier vorbesc despre peste 300 de morți, incluzând și victime din zilele imediat următoare.
• Un studiu publicat de Ilarion Țiu în 2013, care pornește de la dosarul Horia Sima și de la documentele vremii, numără 147 de legionari executați și arată că ordinul central cerea câte trei pe județ, dar că în multe județe au fost uciși doi, unul sau patru.
• Teza de doctorat susținută la Cluj în 2018 de Cristian Manolachi dă cifra de 250 de legionari asasinați.
• Diferențele vin din ce anume se numără: doar noaptea de 21 spre 22 septembrie, intervalul 21-23 septembrie sau întregul val de represiune din toamna lui 1939.

Pentru un cititor de azi, diferența dintre 252 și 300 poate părea o chestiune de contabilitate. Pentru istorie nu este. Cifra spune dacă a fost vorba de o pedeapsă calculată, cu o cotă pe județ, sau de o vânătoare care a scăpat de sub control. Deocamdată, dovada cea mai solidă rămâne chiar lista pe județe, pentru că poate fi verificată act cu act în arhivele locale.

Ce a rămas din toate acestea

Regimul lui Carol al II-lea a supraviețuit mai puțin de un an după asasinarea lui Armand Călinescu. În vara lui 1940 România a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, nordul Transilvaniei și Cadrilaterul, iar pe 6 septembrie 1940 regele a abdicat. A urmat statul național-legionar, care i-a executat la rândul lui pe o parte dintre cei care semnaseră ordinele din septembrie 1939, între ei generalul Argeșanu.

Aceasta va fi de aci înainte soarta asasinilor trădători de țară

textul pancartelor puse lângă cadavrele expuse public, septembrie 1939

Ziua de 21 septembrie 1939 este, din acest motiv, una dintre cele mai incomode din calendarul românesc. Nu are o parte bună. Un prim-ministru este ucis în plină stradă de un comando politic, iar statul răspunde executând, fără proces, oameni dintre care mulți nu aveau nicio legătură cu atentatul. Ambele fapte sunt documentate. Niciuna nu o justifică pe cealaltă.