Noaptea în care statul polonez a trecut în România: 17-18 septembrie 1939

După invazia sovietică din 17 septembrie 1939, conducerea de stat a Poloniei a trecut granița în România, la Kuty. România, neutră, i-a internat pe polonezi, dar a lăsat aurul Băncii Poloniei să tranziteze spre Franța și a primit zeci de mii de refugiați militari și civili.

Context

Alianța militară defensivă dintre Polonia și România fusese semnată la 3 martie 1921, de miniștrii de externe Eustachy Sapieha și Take Ionescu, și viza în primul rând un atac venit dinspre est. Potrivit Ministerului polonez de Externe, obligațiile au fost extinse în 1927 la un atac din orice direcție, iar tratate de garanție suplimentare au urmat în 1926 și 1931.

La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia. La 6 septembrie, România și-a declarat neutralitatea. La 17 septembrie, Armata Roșie a intrat în Polonia dinspre est, exact direcția pentru care fusese gândită, cu decenii în urmă, alianța din 1921. România nu mai era însă în postura de a interveni militar; devenise, în schimb, singura ieșire posibilă pentru conducerea poloneză.

Ce s-a întâmplat, cu date

Ședința care a decis trecerea graniței a avut loc la Kuty pe 17 septembrie 1939. În noaptea de 17 spre 18 septembrie, președintele Ignacy Mościcki, premierul Felicjan Sławoj-Składkowski, comandantul suprem mareșal Edward Rydz-Śmigły și membrii guvernului au trecut Ceremușul pe podul construit în 1930 de geniștii polonezi, dinspre Kuty spre Vijnița; pe pod, jandarmeria și grănicerii români au preluat refugiații. Ministrul de externe Józef Beck a trecut în aceeași noapte. Prima noapte, liderii au fost găzduiți la Cernăuți, în Palatul Mitropolitan.

Pe 18 septembrie, grupul s-a împrăștiat spre reședințele fixate de autoritățile române: Mościcki la Bicaz, în casa de vânătoare a regelui Carol al II-lea, Rydz-Śmigły la Craiova, în palatul Jean Mihail, astăzi Muzeul de Artă, ceilalți demnitari, inclusiv Beck, la Slănic Moldova. Repartiția fusese hotărâtă dinainte: regele Carol al II-lea o consemnase în jurnal cu o zi mai devreme. Guvernul polonez spera să tranziteze rapid spre Franța și să continue de acolo războiul. România, neutră, a ales internarea, o decizie luată sub presiune germană directă: potrivit unei telegrame americane din Paris, Germania amenințase cu trimiterea a 30 de divizii în România dacă oficialii polonezi erau lăsați să plece.

În paralel, aurul Băncii Poloniei, circa 80 de tone, evaluate la aproximativ 463 de milioane de zloți, fusese evacuat din Varșovia între 5 și 13 septembrie și încărcat în nouă vagoane la Śniatyn, la granița română. Trenul a ajuns la Constanța pe 15 septembrie, de unde aurul a fost urcat pe petrolierul Eocene, spre Istanbul, apoi mai departe prin Turcia, Siria și Liban, către Franța. Spre deosebire de oamenii guvernului, aurul a putut tranzita România relativ repede.

Pe 20 septembrie, premierul francez Édouard Daladier îi transmitea ambasadorului american la Paris indignarea sa față de internare, iar Franța și Marea Britanie au protestat la București. Pe 21 septembrie, premierul român Armand Călinescu a fost asasinat de legionari; ministrul american la București nota că, înainte să fie ucis, Călinescu studia tocmai statutul refugiaților polonezi.

Pe 29 septembrie seara, Mościcki a renunțat în scris la președinție, printr-un document datat 30 septembrie. În aceeași zi, la Paris, Władysław Raczkiewicz a depus jurământul de președinte și l-a numit premier pe generalul Władysław Sikorski. Mościcki a fost mutat de la Bicaz la Sinaia la 1 octombrie, iar Rydz-Śmigły, de la Craiova la Dragoslavele, la 14 octombrie. Rydz-Śmigły a fugit din internare la 15 decembrie 1940, ajungând în două zile la Budapesta. Beck, internat succesiv la Slănic Moldova, Brașov și București, a murit de tuberculoză la 5 iunie 1944, la Stănești-Chirulești, lângă București.

Ce spun sursele

Seria de telegrame diplomatice americane strânsă în Foreign Relations of the United States (FRUS), 1939, vol. II, oferă cea mai detaliată reconstituire externă a episodului. Ambasadorul american la Paris, William Bullitt, transmitea pe 20 septembrie reacția lui Daladier la internare: cedarea României în fața presiunii germane „diminishes the stature of the entire human race”, „scade statura întregii omeniri”. Ministrul american la București, Franklin Gunther, scria pe 23 septembrie că polonezii ceruseră inițial azil ca persoane particulare și că nu vedea „niciun precedent în dreptul internațional” pentru situație; tot el nota că românii nu îi vor „preda germanilor”, „they will not be surrendered to the Germans”.

Presa din Ardeal, urmărind telegramele agenției Rador, a dat însă cifre diferite chiar în zilele imediat următoare. Ellenzék, din Cluj, scria pe 20 septembrie despre peste 10.000 de refugiați civili la Cernăuți, peste 400 de copii și circa 100 de avioane poloneze aterizate în România. Keleti Újság, un ziar din același oraș, relata pe 21 septembrie aceeași știre Rador, dar cu o cifră mult mai mică: circa 4.500 de civili. Diferența arată cât de neclară era situația chiar pentru contemporani, în primele zile.

Istoricii dau, la rândul lor, cifre diferite pentru totalul refugiaților, iar diferența vine din ce anume se numără. Într-o trecere în revistă a cercetării, publicată în 2024, Agnieszka Kastory (Universitatea Jagielloniană) arată că istoriografia poloneză pornește de la estimarea lui Tadeusz Dubicki, circa 50.000 de refugiați, calculată pe datele administrației românești, în timp ce istoricii români au vorbit și despre circa 100.000 de oameni trecuți prin țară. Într-un studiu din 2025, întocmit pe evidențele Direcției Generale a Poliției păstrate la Arhivele Naționale, aceeași autoare arată că în grija administrației românești au ajuns efectiv circa 30.000 de persoane, iar situațiile numerice întocmite pe zile dau cifre mult mai mici decât totalurile: la 28 septembrie 1939, 19.240 de militari internați, 855 de funcționari civili și 1.036 de membri de familie; la 4 octombrie, 21.042 de militari internați, 883 de civili și 1.103 membri de familie; la 28 octombrie, circa 10.092 de civili polonezi în evidența comisariatului general, răspândiți în 86 de localități. Cele două serii nu se exclud: estimările mari socotesc oamenii care au trecut prin țară, iar evidențele, pe cei aflați la un moment dat în grija statului.

Pentru traseul aurului, studiile Institutului polonez de memorie națională (IPN), semnate de Krzysztof Kopeć și Janusz Wróbel, dau la rândul lor date ușor diferite pentru etapele finale: sosirea în Levant pe 23 sau 24 septembrie, respectiv ajungerea la Toulon pe 27 septembrie sau abia pe 5 octombrie. Diferențele țin probabil de etape distincte ale aceluiași transport, dar sursele verificate nu permit o reconciliere fermă a datelor.