Masacrul de la Ginta, 24 septembrie 1944: ce spun documentele

Pe 24 septembrie 1944, într-un sat de pe valea Crișului Negru, trupe românești intrate după retragerea armatei maghiare au executat zeci de civili. Registrul parohiei reformate, scris trei luni mai târziu, vorbește despre 41 de oameni uciși, cel mai tânăr de doi ani. Masacrul de la Ginta este bine documentat ca fapt și încă disputat în amănunte.

Ce s-a întâmplat la Ginta pe 24 septembrie 1944?

Ginta este un sat de pe valea Crișului Negru, în județul Bihor, cunoscut în maghiară sub numele Gyanta. În toamna lui 1944 era o localitate cu populație majoritar maghiară, rămasă însă de partea românească a graniței trasate prin Dictatul de la Viena din 1940. Asta înseamnă că, atunci când trupele maghiare au intrat aici pe 14 septembrie 1944, ele înaintau pe teritoriu românesc.

Zece zile mai târziu, pe 24 septembrie, o duminică, frontul s-a întors. După câteva ore de lupte de ariergardă, unitățile maghiare s-au retras, iar trupele românești au reintrat în sat. În aceeași după-amiază au început execuțiile. Oamenii au fost scoși din adăposturi și din pivnițe, au fost adunați și împușcați, o parte pe loc, o parte în șanțuri săpate în cimitir. Relatările păstrate vorbesc și despre case incendiate, jafuri și violuri.

Acuzația formulată pe loc a fost că sătenii i-ar fi ajutat pe soldații maghiari și că ar fi tras în militarii români. Nu s-a păstrat niciun document care să arate că această acuzație ar fi fost verificată înainte de execuții.

Cine a comis masacrul de la Ginta?

Aici documentația este mai puțin limpede decât faptele. Relatările maghiare, care sunt și cele mai amănunțite, spun că în sat au intrat întâi trupe ale Diviziei 3 Munte, urmate de un batalion de voluntari recrutați din zonă, și că execuțiile au fost ordonate de un ofițer al cărui nume apare în surse în forme diferite: Bridea, Brîndea sau Teodor Brîndea, cu gradul de căpitan sau de maior.

Divizia 3 Munte exista și era chiar acolo. În septembrie 1944 ea făcea parte din Grupul „Crișuri”, comandat de generalul Leonard Mociulschi, care ținea apărarea pe valea Crișului Negru împotriva ofensivei maghiare, iar apoi a trecut la contraofensiva spre Beiuș și Oradea. Detaliul geografic se potrivește: Ginta se află exact pe acest culoar.

Ce nu se potrivește este o altă versiune care circulă, potrivit căreia faptele ar fi fost comise de Divizia „Tudor Vladimirescu”, unitatea formată în Uniunea Sovietică din prizonieri români. Divizia „Tudor Vladimirescu” nu opera pe acest sector în acele zile. Este genul de atribuire care se lipește ușor de o poveste, tocmai pentru că sună explicativ.

Ce spun documentele scrise imediat după masacru

Cea mai apropiată sursă de eveniment nu este o anchetă de stat, ci un registru bisericesc. Consiliul presbiterial al parohiei reformate din Ginta s-a putut întruni abia pe 29 decembrie 1944, la trei luni după masacru, și a consemnat atunci ce se întâmplase.

Au ucis 41 de oameni, au bătut bărbați, au necinstit femei și fete, au dat foc, au jefuit și au distrus.

Registrul presbiterial al parohiei reformate din Ginta, 29 decembrie 1944

Același registru consemnează pierderile materiale ale parohiei: casa parohială ridicată în 1800 a fost arsă, iar din ea au mai rămas doar zidurile goale. Au ars registrele bisericii, adică tocmai actele de stare civilă care ar fi permis o evidență exactă a victimelor. Din obiectele de cult s-a salvat un singur potir.

Din datele păstrate reiese că cea mai tânără victimă avea doi ani, iar cea mai în vârstă 71 de ani. Printre cei uciși s-a aflat și un român, Todinca, trecut în sursele maghiare ca Togyinka Lajos: aflând că soția lui maghiară și copiii adolescenți sunt printre cei condamnați, a rămas lângă ei. Pastorul reformat Boros Ferenc, venit la Ginta în 1933, a scăpat pentru că în acel moment se afla închis într-un lagăr de muncă. Soția și cei doi copii ai lui au fost ascunși de un medic român din zonă, Augustin Pop. Fiul, Boros Zoltán, a devenit mai târziu realizator de film și a semnat în 1993 documentarul „Fekete vasárnap”, adică „Duminica neagră”.

De ce s-a ajuns aici? Ce se întâmpla în septembrie 1944

Masacrul de la Ginta nu a fost un episod izolat, iar asta nu îl face mai puțin grav. El aparține unei serii de violențe comise de ambele părți în Transilvania anilor 1940-1944, într-un teritoriu tăiat în două de Dictatul de la Viena și apoi recucerit militar.

După 23 august 1944, când România a întors armele, guvernul de la București a autorizat formarea unor unități de voluntari pentru recuperarea Transilvaniei de Nord. Din această mișcare au ieșit formațiunile intrate în istorie ca „Gărzile Iuliu Maniu”: nouă grupări, însumând circa 17.000 de oameni, alcătuite în mare parte din civili fără instrucție militară. Cea mai cunoscută, cea de la Brașov, condusă de căpitanul în rezervă Gavrilă Olteanu, a plecat pe front pe 15 septembrie 1944 și a fost implicată în masacrele de la Aita Seacă, pe 26 septembrie, și de la Sândominic, pe 8 octombrie.

Statul român a recunoscut în scris depășirile. Marele Stat Major a ordonat dizolvarea acestor formațiuni pe 12 noiembrie 1944 și arestarea ofițerilor răspunzători, iar în mai 1945 un tribunal militar l-a condamnat pe Olteanu la muncă silnică pe viață pentru omor, jaf și instigare. În noiembrie 1944, comandamentul sovietic a folosit tocmai aceste violențe ca argument pentru a înlătura administrația românească din Transilvania de Nord, care a revenit abia în martie 1945.

Cât despre generalul Mociulschi, cariera lui s-a încheiat prost din alte motive: trecut în rezervă în 1947, a fost arestat în august 1948 și ținut ani buni în închisoare fără proces, eliberat în 1955, mort în 1979.

Câți oameni au murit la Ginta? Ce rămâne în dispută

Cifra nu este fixă, iar diferențele au explicații care se pot urmări. Registrul parohial vorbește despre 41 de oameni uciși, iar aceasta este cifra care a intrat în majoritatea lucrărilor. Alte relatări dau un total de 45, obținut prin adăugarea unui civil român și a doi soldați maghiari la cei 41 de civili maghiari. Placa memorială ridicată în sat în 2004 poartă 48 de nume, ceea ce sugerează că lista a fost completată ulterior, probabil și cu persoane moarte în împrejurări apropiate.

Trei lucruri rămân, așadar, neclare: numărul exact al victimelor, identitatea precisă a unității care a tras și numele corect al ofițerului care a dat ordinul. Faptul în sine, în schimb, nu este contestat de nicio parte: pe 24 septembrie 1944, la Ginta, zeci de civili neînarmați au fost executați.

• Ce este documentat: execuții de civili în sat și în cimitir, pe 24 septembrie 1944, consemnate în registrul parohiei reformate trei luni mai târziu.
• Ce este probabil: prezența Diviziei 3 Munte și a unui batalion de voluntari locali, pe culoarul Crișului Negru, sub Grupul „Crișuri”.
• Ce nu se susține: atribuirea faptelor Diviziei „Tudor Vladimirescu”, care nu opera pe acest sector.
• Ce nu se poate stabili azi: cifra exactă a victimelor, pentru că registrele de stare civilă au ars odată cu casa parohială.

Ce se mai vede astăzi la Ginta

În fața bisericii reformate din sat se află o placă memorială ridicată în 2004, cu numele celor uciși și cu un verset din Iezechiel: „Iată, voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate”. Groapa comună a victimelor este și ea marcată, la fel ca mormântul familiei Todinca. În fiecare septembrie are loc aici o comemorare.

Istoricul Benkő Levente, care a lucrat cel mai mult pe acest dosar, susține o poziție simplă și greu de contestat: masacrele din Transilvania acelor ani au fost comise de ambele părți, iar fiecare dintre cele două istoriografii are de recunoscut ce au făcut ai săi. La Ip, în 1940, 157 de români au fost uciși de trupe maghiare; la Treznea, câteva zeci. La Ginta, în 1944, cei uciși au fost maghiari. A ține minte doar jumătate din listă nu este istorie, este contabilitate selectivă.