Sanctuarele de la Sarmizegetusa și „calendarul dacic”: ce se poate demonstra

Marele templu circular de la Sarmizegetusa Regia este numit de decenii „calendarul dacilor”. Calculul care i-a dat numele a fost formulat în 1963, a devenit celebru în anii 1970 și a fost contrazis de propriile săpături din 1980. Ce rămâne demonstrabil este altceva, mai puțin spectaculos, dar mai solid.

Ce se află, concret, în zona sacră

Zona sacră ocupă două terase amenajate, legate de cetate prin drumul pavat. Aici au fost identificate mai multe sanctuare patrulatere, cu șiruri de baze de coloane din calcar sau din andezit, două sanctuare circulare, un canal din blocuri de calcar și monumentul numit azi Soarele de andezit.

Dimensiunile sunt cunoscute din rapoartele de săpătură. Templul mare de calcar avea patru șiruri a câte cincisprezece coloane, cu baze cu diametrul de 1,3 până la 1,4 metri. Templul mic de calcar, trei rânduri a câte șase coloane, pe o platformă de 24 pe 15 metri. Sanctuarul mic circular are un diametru exterior de circa 12,75 metri și 114 elemente. Sunt construcții de piatră mari pentru o așezare aflată la o mie de metri altitudine.

Trebuie spus de la început ce lipsește: elevația. Romanii au demontat ansamblul după cucerire, iar piesele au fost refolosite, inclusiv în zidul incintei ridicate pe locul cetății dacice. Ce vedem pe teren sunt, în cea mai mare parte, bazele și gropile de stâlpi. Orice reconstituire de deasupra acestui nivel este o ipoteză, iar ipotezele s-au schimbat de mai multe ori.

Templul mare circular, piesă cu piesă

Monumentul are un diametru exterior de 29,40 metri și trei elemente concentrice. Cercul exterior este format din 104 blocuri de andezit așezate pe muchie. Urmează un cerc din 30 de grupuri identice, fiecare cu șase piese verticale și una orizontală, în total 210 piese. În interior a fost un cerc de stâlpi de lemn, iar în centru o construcție în formă de potcoavă, din 34 de stâlpi.

Detaliile de săpătură contează pentru discuția care urmează. Stâlpii cercului median erau înfipți la 1,30 până la 1,45 metri adâncime, cei ai absidei la circa un metru, distanțele dintre ei variau de la 14 centimetri la 40 de centimetri, la baza lor s-au găsit blocuri de calcar, iar pe unii s-au păstrat urme de lut lustruit. Într-o singură groapă au apărut peste 20 de cuie, piroane și cârlige. Între absidă și cercul median a fost identificată o vatră de foc, iar peste tot se întinde un strat gros de arsură.

De unde vine „calendarul dacic”

Formula de calcul a fost propusă în 1963 de cercetătorul francez G. Charriere, într-o notă publicată în buletinul Societății Preistorice Franceze. Ea a fost preluată și dezvoltată de arheologul Hadrian Daicoviciu, care a publicat-o în revista „Dacia” în 1965 și a popularizat-o apoi în cărți de mare tiraj.

Raționamentul sună convingător dacă îl asculți repede. Cele 180 de piese verticale ale cercului median ar marca 180 de zile, adică șase luni de câte 30 de zile, deci un an de 360 de zile. Grupurile de 6+1 ar indica o săptămână dacică de șase zile. Cei 68 de stâlpi de lemn ai cercului interior ar fi servit la numărarea ciclurilor de 180 de zile, adică 34 de ani, cu o corecție periodică prin adăugarea unui ciclu suplimentar, ca să se recupereze diferența față de anul solar real.

Teoria a intrat în manuale, în ghiduri turistice și în imaginarul public. Sarmizegetusa a devenit „Stonehenge-ul românilor”, iar dacii, un popor de astronomi.

Ce a stricat calculul

Problema este că numerele pe care se sprijină calculul nu sunt stabile. Săpăturile din vara anului 1980, făcute în vederea restaurării, au scos la iveală nu 68, ci 84 de gropi de stâlpi la cercul median, iar distanțele dintre ele s-au dovedit neregulate.

Arheologul I. H. Crișan a formulat verdictul fără menajamente: descoperirile din 1980 „năruie întregul eșafodaj al demonstrației cu privire la sanctuarele-calendar”. Concluzia a fost reluată de cercetările de după 2000. Răzvan Mateescu a dedicat problemei volumul „Istoriile unui templu” (2012), iar Aurora Pețan a arătat că, dacă stâlpii de lemn erau înglobați în pereți, așa cum sugerează lutul lustruit și stratul de arsură, ei nu puteau fi numărați de nimeni, deci nu puteau funcționa ca dispozitiv de calcul.

Mai este un aspect de metodă. O construcție poate avea 180 de elemente fără ca cifra să însemne zile, așa cum o biserică cu douăsprezece coloane nu numără lunile. Ca să treci de la număr la calendar ai nevoie de o dovadă independentă: un text, o inscripție, o observație astronomică repetabilă. Niciuna nu există.

Ce se poate demonstra

Rămâne totuși ceva important, și nu este puțin. Axul absidei centrale este orientat spre punctul în care apune soarele la solstițiul de iarnă. Orientarea este o observație de teren, verificabilă cu instrumente, nu o interpretare.

Asta arată că ziua cea mai scurtă a anului era un reper pentru cei care au construit monumentul, lucru comun în multe religii antice. Este cu totul altceva decât a susține că templul funcționa ca un calculator calendaristic.

La fel de bine documentate sunt vatra de foc, stratul de arsură și cuiele. Ele sugerează un edificiu acoperit, cu pereți susținuți de stâlpi, în care se ardea foc, adică un templu în care se intra și se oficia, nu un observator în aer liber. Reconstituirile propuse după 1980, între care cele ale lui Dinu Antonescu sau ale echipei Glodariu, Iaroslavschi și Rusu, merg în această direcție.

Soarele de andezit, un monument fără consens

Al doilea monument celebru este discul de andezit cu zece raze, dezvelit complet la începutul anilor 1960. Are un diametru total de circa 7 metri, discul central măsoară 1,52 metri, razele au 2,76 metri, iar grosimea pieselor este de aproximativ 30 de centimetri.

Interpretările se bat cap în cap. I. H. Crișan îl considera un altar de sacrificiu, pe care se scurgea sângele animalelor jertfite. Ioan Glodariu a propus un instrument astronomic de tipul discus in planitia, adică un cadran solar orizontal. Un studiu publicat în 2021 de Iharka Szucs-Csillik și Alexandra Comșa în „Romanian Astronomical Journal” reia ipoteza cadranului solar și adaugă observația că axa monumentului indică nordul.

Același studiu alunecă însă și în teren speculativ, cu proporții aurite și numerologie dacică, adică exact zona în care verificarea devine imposibilă. Deocamdată, pentru Soarele de andezit nu există o interpretare acceptată unanim, iar prudența cere să spunem că este un monument cu rol ritual, probabil legat de soare.

Ce vede, de fapt, vizitatorul de azi

Stâlpii de lemn care dau imaginea de carte poștală a templului mare nu sunt antici. Au fost plantați în 1980, în timpul unei campanii de restaurare cu miză politică, legată de aniversarea a 2.050 de ani de la domnia lui Burebista, după un proiect al arhitectului Cristian Călinescu. În loc de 102 stâlpi, câți prevedea proiectul, au fost puși 117, la înălțimi diferite. În octombrie 2017, stâlpii putreziți au fost înlocuiți cu alții identici, tăiați la gater și tratați cu biocid.

Rezultatul este un paradox pe care îl vedeți dacă urcați acolo: monumentul restaurat ilustrează o teorie formulată în anii 1960 și infirmată în 1980. Panoul informativ de pe sit spune prea puțin despre asta.

Concluzia acestui capitol este simplă. Nu știm numele zeilor cărora li se aduceau ofrande la Sarmizegetusa, pentru că nu avem inscripții, iar ce spun Herodot despre Zalmoxis sau Strabon despre marele preot Deceneu sunt informații de mâna a doua, filtrate prin autori greci. Avem în schimb un ansamblu de temple ridicat cu efort uriaș, orientat pe un reper astronomic, ars și demontat de romani. Este mai puțin decât promit legendele și mai mult decât recunoaște scepticismul comod.