Palatul Mogoșoaia, terminat pe 20 septembrie 1702, după pisanie

Pe ușa foișorului dinspre răsărit al palatului de la Mogoșoaia, o inscripție în piatră spune, în limba secolului al XVIII-lea, cine a ridicat clădirea, cui i-a fost dăruită și în ce zi a fost gata: 20 septembrie 1702. Este una dintre puținele construcții civile din Țara Românească pentru care avem o dată atât de precisă, scrisă chiar pe zid. Ce s-a întâmplat cu palatul în cele trei secole de după este o poveste mult mai puțin ordonată.

Ce scrie pe pisanie

Textul inscripției a fost transcris într-un studiu publicat de Muzeul Municipiului București, în volumul XXVIII din 2014 al seriei Bucureşti, Materiale de Istorie şi Muzeografie, semnat de dr. Anca Badea. În transcrierea de acolo, pisania sună astfel:

Acest palat den temelie ieste zidit şi îmfrumuseţatu de pre luminatul, înelţatul domnu Io Constantinu Băserabu Voevod, dăruit şi dat la al domnelui fiiu lui Ştefan Brâncoveanu moştenire ohabnică; săvârşind acest frumos locaş la anul de la Hristos, 1702 septemvrie 20.

Pisania din foișorul palatului

Trei lucruri ies în evidență. Primul: palatul este zidit din temelie, adică nu este o refacere a unei case mai vechi de pe loc. Al doilea: este dăruit lui Ștefan, fiul domnitorului, ca moștenire ohabnică, termen juridic care înseamnă stăpânire deplină și ereditară. Al treilea: datarea se face de la Hristos, nu de la facerea lumii, cum era încă obiceiul în multe acte din epocă.

Acest ultim amănunt merită subliniat, pentru că ocolește o confuzie frecventă. În transcrierea studiului, pisania dă numai anul de la Hristos, fără echivalentul de la facerea lumii, deci nu există aici nicio conversie de făcut și nicio ambiguitate de calendar. În schimb, catastihul prin care domnitorul își împarte averea copiilor, reprodus de Nicolae Iorga și citat în același studiu, este datat în era bizantină, anul 7217.

De la moșia unei văduve la palat domnesc

În 1681, Constantin Brâncoveanu a cumpărat satul, cu casele, locul și heleșteul, de la Radu logofăt, fratele lui, de la popa Isac și de la jupâneasa Rada, fata lui Marco „ot Mogoșoaia”, adică din Mogoșoaia. Formula din actul de cumpărare arată că locul purta numele acesta înainte de 1681, deci el nu vine de la vânzătoare. Explicația care circulă, forma feminină de la numele unui boier Mogoș, rămâne plauzibilă ca etimologie, dar se referă la un stăpân mai vechi și nu se poate verifica din actul din 1681.

Prima construcție ridicată acolo de Brâncoveanu nu a fost palatul, ci biserica paraclis Sfântul Gheorghe, în 1688. Palatul propriu-zis a venit după. Sursele instituționale nu dau o dată de începere a șantierului, ci doar finalizarea din 1702. Picturile din sala spătăriei mari au fost făcute în 1704, deci lucrările de amenajare au continuat și după data de pe pisanie.

Palatul măsura inițial 33 de metri lungime și 24 de metri lățime, cu fațada principală spre est. Sub el se întind beciuri care ocupă aproximativ o treime din suprafața construită.

Un palat care amestecă Veneția cu Bizanțul

Mogoșoaia este considerată exemplul cel mai complet al stilului brâncovenesc, uneori numit și renaștere românească. Formulele tradiționale muntenești se combină acolo cu elemente otomane, bizantine, baroce și renascentiste venețiene, iar rezultatul nu seamănă cu nimic altceva din sud-estul Europei.

Elementul care atrage privirea este loggia dinspre lac, cu coloane de piatră albă și arcade, descrisă în literatura de specialitate drept cel mai bogat exemplu de arhitectură civilă românească veche. Studiul muzeal consemnează că foișorul a fost micșorat cu prilejul restaurării și că scara principală alipită lui s-a prăbușit împreună cu el, iar fișa de monument a Institutului Național al Patrimoniului descrie foișorul de azi cu opt coloane de piatră, semn că înfățișarea actuală nu este identică cu cea din 1702.

Ansamblul nu se rezumă la palat. Cuprinde curtea de onoare, turnul-poartă, al cărui parter se păstrează în forma originală, cuhnia, adică bucătăria veche, o clădire separată cu acoperiș piramidal, ghețăria, vila d’Elchingen folosită ca reședință de oaspeți, capela familiei Bibescu, zidul de incintă și biserica Sfântul Gheorghe, aflată în afara zidurilor. Studiul muzeal precizează că fragmentele păstrate din zidul de incintă, pe laturile de nord, sud și est, nu arată niciun sistem de apărare, ci doar rol de împrejmuire.

Cine au fost meșterii care au lucrat aici nu se știe. Studiul academic vorbește despre influența secretarilor italieni ai lui Brâncoveanu asupra concepției de ansamblu, care amintește de un palazzo nobiliar, dar nu dă niciun nume de constructor. Este una dintre marile lacune ale dosarului.

Han turcesc, ruină, moșie boierească

În 1714, Constantin Brâncoveanu și fiii săi, printre care și Ștefan, cel căruia îi fusese dăruit palatul, au fost executați la Constantinopol. Domeniul a fost golit de toate bunurile mobile de slujitorii Porții.

Cea mai crudă mărturie despre ce a urmat vine de la un călător francez, Aubry de la Motraye, care trece pe acolo pe 14 octombrie 1714, la doar câteva luni după execuții, și găsește palatul transformat în han pentru adăpostirea călătorilor. De la reședință de fiu de domn la han, în mai puțin de jumătate de an.

A urmat un secol de degradare. Palatul a fost distrus în 1770, în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, când au rămas întregi doar camerele centrale, pridvoarele și o parte din zidurile exterioare, iar în 1821 a fost ruinat din nou de un incendiu pus de cete de panduri aflate în drum spre București. Reparațiile au început în 1830, cu banul Grigore Brâncoveanu. După 1844, când domeniul era al lui Gheorghe Bibescu, domnul Țării Românești, lucrările au fost date arhitectului Johann Schlater și au rămas neterminate, iar după 1860 Nicolae Bibescu le-a încredințat arhitectului francez André Lecomte du Noüy, care a adăugat un corp nou spre nord.

Cât din ce vedem azi este din 1702

Aici se află întrebarea cea mai interesantă a dosarului. Palatul pe care îl vizitează astăzi zeci de mii de oameni este, în bună măsură, rezultatul unei restaurări interbelice.

Domeniul a ajuns la prințul George Valentin Bibescu și la soția lui, Martha Bibescu, care a pornit restaurarea palatului înainte de Primul Război Mondial. Arhitectul chemat la Mogoșoaia a fost venețianul Domenico Rupolo, inspector în oficiul regional pentru conservarea monumentelor din Veneto, cu restaurări la Ca’ Dario, la Ca’ Barbaro și la biserica Frari și cu proiectul Pescheriei de la Rialto. Adus aici de sculptorul român Giorgio Vasilesco, a lucrat pentru familia Bibescu din 1913 până după 1930 și a fost decorat cu Ordinul Coroana României. Institutul Național al Patrimoniului datează între 1914 și 1921 scara adăugată pridvorului dinspre curte, după proiectul lui, și consemnează că Primul Război Mondial a întrerupt lucrările.

Lucrările au fost reluate după război. Arhitectul George Matei Cantacuzino, fiul Marcelei Bibescu, a început în 1919 lucrările de restaurare de la Mogoșoaia, după fișa biografică a facultății de arhitectură din Iași care îi poartă numele, iar într-o scrisoare din 1935 către Martha Bibescu numea șantierul un moment prețios al vieții lui. Datele de finalizare diferă de la o sursă la alta fiindcă nu a existat un moment unic, ci etape: scara pridvorului între 1914 și 1921, parcul englezesc cu grădini în stil italian în 1921-1922, refacerea vilei d’Elchingen între 1927 și 1936.

Ce s-a schimbat? Studiul muzeal vorbește despre transformări mici datorate Marthei Bibescu, dar le numește: la parter au fost ridicate ziduri noi și trei scări interioare care au schimbat aspectul inițial, foișorul a fost micșorat, iar scara principală alipită lui nu mai există, fiindcă a căzut împreună cu el. Cantacuzino însuși a descris palatul drept rezultatul colaborării timpului cu veleitățile umane, adică al distrugerilor și reclădirilor succesive.

Nu am găsit texte de critică arhitecturală argumentată împotriva acestei restaurări. Sursele consultate sunt mai degrabă elogioase, ceea ce nu înseamnă neapărat că intervenția a fost impecabilă, ci că nu a fost analizată critic în materialele accesibile public.

Ce se spune și ce se poate dovedi

Circulă local o poveste despre un tunel secret care ar lega palatul de malul opus al lacului. Ea nu apare nici în studiul muzeal, nici în fișa de monument a Institutului Național al Patrimoniului, nici în descrierea ansamblului făcută de administratorul de azi, iar beciurile consemnate în studiu sunt patru compartimente pătrate de 6 pe 6 metri, așezate în jurul unui stâlp central, cu intrare prin gârlici dinspre nord. Absența unei dovezi nu este dovada contrariului, dar deocamdată povestea rămâne folclor.

O altă confuzie frecventă privește o presupusă comoară a Brâncoveanului ascunsă la Mogoșoaia. Un titlu de presă de acest fel, „Comoara ascunsă din Palatul Mogoșoaia”, apărut în Evenimentul Zilei și dat aici ca exemplu de formulare, nu ca sursă, vorbește în realitate despre cu totul altceva: piesele salvate de la Mănăstirea Văcărești, demolată de regimul comunist între 19 decembrie 1984, când au fost coborâte crucile de pe turle, și 15 decembrie 1986. Din cei aproximativ 2.500 de metri pătrați de frescă s-au salvat circa 120, adică 80 de fragmente alese de istoricul de artă Alexandru Efremov, cu lucrările de extragere coordonate de prof. univ. dr. D. Mohanu. Un studiu de caz publicat în 2014 în buletinul Uniunii Arhitecților din România consemna fragmente recuperate de la Văcărești aflate la palatul de la Mogoșoaia și la Muzeul Național de Istorie a României, în vreme ce frescele extrase sunt expuse din februarie 2017 în corpul Lapidarium al Casei Filipescu-Cesianu, în București.

În schimb, ideea că palatul a fost construit pentru fiul Ștefan nu este un mit, ci exact ce scrie pe pisanie. Iar pisania însăși nu a fost, din câte se poate verifica, rescrisă la restaurare: sursele o citează ca element original, iar lucrările s-au concentrat pe structură și pe interior.

Palatul a fost naționalizat în 1949, potrivit fișei de monument a Institutului Național al Patrimoniului. Martha Bibescu se stabilise la Paris în 1945, iar bunurile ei au fost confiscate, așa cum consemnează notița biografică a Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Belgia, al cărei membru a fost din 1955. A murit pe 28 noiembrie 1973, la Paris.

Palatul a devenit muzeu în 1957 și a fost restaurat din nou în 1977, după cutremur. Astăzi este administrat de Centrul de Cultură Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului și găzduiește, din 2000, Muzeul Tradiției Aulice, cu colecția de artă Liana și Dan Nasta, de circa 300 de piese.