Sursa originală
Pe scurt
Orașul subteran Derinkuyu, din provincia Nevșehir, nu are 10.000 de ani. Săparea s-a făcut cu unelte de metal, ceea ce coboară vechimea cel mai devreme la mileniul al treilea î.Hr., iar cele mai limpezi dovezi de folosire sunt bizantine, din secolele VII-XI, în vremea raidurilor arabe de după anul 642.
- 01Derinkuyu se află în provincia Nevșehir, în Cappadocia, și este săpat într-o rocă vulcanică numită ignimbrit.
- 02Cifrele oficiale dau o adâncime de aproximativ 85 de metri și un puț de ventilație de 55 de metri.
- 03Săparea s-a făcut cu unelte de metal, ceea ce exclude o vechime de 10.000 de ani.
- 04O râșniță hitită găsită pe nivelurile de jos nu datează stânca, fiindcă putea fi adusă mai târziu.
- 05Cele mai limpezi dovezi de folosire sunt bizantine, din vremea raidurilor arabe de după 642.
- 06Estimarea din literatura de specialitate este de spațiu pentru circa 2.000 de oameni, nu 20.000.
- Fals
„Orașul subteran Derinkuyu a fost săpat acum 10.000 de ani, ca adăpost împotriva unei catastrofe de la sfârșitul Epocii de Gheață.”
Săparea s-a făcut cu unelte de metal, iar literatura de specialitate coboară limita de vechime cel mai devreme la mileniul al treilea î.Hr., cu mii de ani după sfârșitul glaciațiunii.
- Nu se poate verifica
„Derinkuyu a fost construit de hitiți.”
Singurele indicii sunt o râșniță de epocă hitită de pe nivelurile de jos și monumente hitite din apropierea altor orașe subterane, iar un obiect mobil nu datează stânca în care a fost găsit.
- Fals
„Xenofon descrie orașul subteran Derinkuyu în Anabasis.”
Pasajul din cartea a patra, capitolul 5, descrie case subterane din sate din Armenia, pe drumul armatei grecești, și nu numește nici Derinkuyu, nici Cappadocia.
- Exagerat
„În Derinkuyu puteau trăi 20.000 de oameni.”
Estimarea din literatura de specialitate, reluată în studiul din 2025, este de spațiu de locuit pentru aproximativ 2.000 de persoane.
- Adevărat
„Cele mai sigure dovezi de folosire a orașelor subterane din Cappadocia sunt bizantine.”
Urmele culturale păstrate aparțin în cea mai mare parte perioadei bizantine, iar săparea de către populația creștină locală între secolele VII și XI este susținută de mai mulți cercetători.
Se spune că orașul subteran Derinkuyu, din Cappadocia, a fost săpat acum 10.000 de ani, înainte de sfârșitul ultimei glaciațiuni, ca adăpost împotriva unei catastrofe. Afirmația circulă în publicațiile de mistere și pe rețele, iar cifra rotundă îi dă greutate. Verificăm ce spun cercetătorii care au studiat locul: ce vechime se poate susține cu unelte, cu obiecte și cu texte, și de unde vine golul de datare pe care povestea îl umple.
Ce se afirmă și cât circulă
Derinkuyu se află sub orașul cu același nume, în provincia Nevșehir, în centrul Turciei. Săpat în rocă vulcanică, are camere, coridoare și puțuri care coboară etaj după etaj. Cifrele oficiale turcești dau o adâncime de aproximativ 85 de metri și un puț de ventilație de 55 de metri, care servea și drept fântână, iar vizitatorilor le este deschisă aproximativ o zecime din total.
Pe acest schelet de fapte reale s-au clădit trei afirmații tot mai tari: că locul are 10.000 de ani; că a fost gândit ca adăpost împotriva unei catastrofe cosmice sau a unei ierni ucigătoare de la sfârșitul Epocii de Gheață; și că acolo puteau trăi 20.000 de oameni. Niciuna dintre cele trei nu vine dintr-o publicație științifică.
De unde vine povestea
Punctul de plecare nu este o invenție pură, ci o întrebare legitimă: nimeni nu știe sigur când a fost săpat Derinkuyu. În jurul orașelor subterane din Nevșehir există monumente hitite, de pildă inscripția de la Topada, lângă satul Ağırlı, la 500 de metri de o așezare subterană, iar movilele de pământ, adică așezările preistorice suprapuse, se află adesea la câteva sute de metri de intrările subterane. De aici a venit ipoteza unei origini hitite sau frigiene. Un argument în plus este faptul că apărarea cetăților hitite folosea pasaje subterane, numite potern, lucrate cu măiestrie.
A doua rădăcină este un text antic. Se citează des Anabasis a lui Xenofon, unde armata greacă dă peste un sat cu case subterane.
Casele de aici erau subterane, cu o gură ca aceea a unui puț, dar largi și spațioase dedesubt; pentru animalele de povară erau săpate intrări în pantă, iar oamenii coborau pe o scară.
Xenofon, Anabasis, cartea a patra, capitolul 5, paragraful 25, în traducerea engleză a lui Carleton L. Brownson
Pasajul este real, însă descrie sate din Armenia, pe drumul armatei grecești, și nu numește nici Derinkuyu, nici Cappadocia. Între o ipoteză hitită, care duce vechimea la mileniul al doilea î.Hr., și un text care vorbește despre altă regiune, saltul la 10.000 de ani nu are nicio verigă. El a fost adăugat din afară, din literatura despre catastrofe preistorice.
Ce arată dovezile despre orașul subteran Derinkuyu
Prima dovadă este banală și decisivă: urmele de unealtă. Orașele subterane din regiune au fost săpate cu unelte de metal. Pornind de la acest fapt și de la o teză de doctorat susținută în 2004 la Universitatea Tehnică din Orientul Mijlociu, de Ali Ayhan, geografa Elif Kahya Yıldırım scrie, într-un studiu din 2025, că orașele subterane folosite din mileniul al treilea î.Hr. nu pot fi datate mai devreme de atât. Zece mii de ani în urmă înseamnă circa 8000 î.Hr., adică înaintea metalurgiei în Anatolia. Limita de jos a vechimii închide, singură, varianta glaciară.
A doua categorie de dovezi este formată din obiecte. Pe nivelurile de jos ale Derinkuyului a fost găsită o râșniță de mână de epocă hitită. În secțiunile închise vizitării este semnalată o statuetă de marmură în formă de acvilă, datată în epoca romană. În alte orașe subterane apar nișe de tip klinē, specifice mormintelor romane săpate în stâncă. Toate acestea arată folosire preistorică și antică, dar nu datează săparea: Kahya Yıldırım atrage atenția explicit că râșnița poate fi adusă acolo mai târziu, deci nu datează stânca în care a fost găsită.
La Mazıköy, un templu de plan pătrat la intrare și semne ale zeiței Cybele au fost citite ca urme frigiene. Concluzia autoarei este că, fără date arheologice și de laborator mai bune, ideea nu trece de o presupunere.
A treia categorie este cea mai solidă. Cele mai limpezi dovezi culturale păstrate în orașele subterane sunt bizantine. Regiunea a trecut prin raiduri arabe începând din 642 și prin războaiele bizantino-persane și bizantino-arabe, iar perioada iconoclastă, între 726 și 842, a împins și ea oamenii spre adăposturi. Ipoteza că așezările subterane au fost săpate de populația creștină locală între mijlocul secolului al VII-lea și începutul secolului al XI-lea este susținută de cercetători precum Guillaume de Jerphanion, Stefan Kempe și Robert Ousterhout.
Rămâne întrebarea de ce datarea este atât de greu de făcut. Răspunsul ține de metodă, nu de mister. Într-o sinteză din 2024 despre starea cercetării, Görkem Günay scrie că sunt cunoscute peste patruzeci de astfel de situri, iar datarea și contextul lor istoric rămân neclare. În lipsa inscripțiilor databile, cronologia se sprijină pe comparații de stil, iar niciuna nu dă rezultate ferme. Mai grav, spațiile săpate nu oferă o stratigrafie adevărată, ci doar acumulări de după locuire: tăind stânca, oamenii au îndepărtat exact straturile care ar fi putut fi datate.
Cum s-a transformat povestea
Mecanismul se vede limpede. Un gol de datare recunoscut de specialiști a fost citit ca permisiune pentru orice dată. Apoi amploarea lucrării, 85 de metri de adâncime și opt etaje vizibile, a fost luată drept dovadă că ar fi fost nevoie de o civilizație necunoscută și mai veche. În fine, cifrele s-au rotunjit în sus: literatura de specialitate estimează spațiu de locuit pentru aproximativ 2.000 de persoane, iar povestea populară vorbește despre 20.000, adică de zece ori mai mult.
Merită spus apăsat ce rămâne, odată ce afirmația de 10.000 de ani cade. Rămâne o realizare tehnică remarcabilă, judecată cu mijloacele vremii ei: săparea cu unelte de mână, în ignimbrit, a unui spațiu adânc de 85 de metri, cu puțuri de ventilație care coboară până la pânza de apă, cu uși de piatră care se rostogolesc în coridoare și cu încăperi în stare să adăpostească o comunitate întreagă. Oamenii care au făcut asta nu devin mai mici dacă au trăit în secolul al VIII-lea și nu în mileniul al optulea î.Hr. Dimpotrivă: fiecare metru a fost scos cu brațele, în răstimpul dintre două raiduri.
Ce rămâne întrebare legitimă
Nu toate întrebările se închid. Când a fost făcută prima tăietură în stâncă rămâne necunoscut. Dacă fazele preistorice și antice se pot dovedi, și nu doar presupune, este o problemă deschisă, iar urmele frigiene de la Mazıköy o țin deschisă. Lipsesc programe sistematice de datare prin metode de laborator, aplicate umpluturilor și materialelor organice din aceste spații.
Mai este și chestiunea mărimii. Din orașul subteran Derinkuyu se vizitează aproximativ o zecime, iar opt etaje sunt deschise; administrația locală apreciază că degajarea completă ar putea duce adâncimea la 85 de metri și numărul etajelor la douăsprezece sau treisprezece. Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a sitului nu a fost cercetată, iar o datare bună ar putea veni tocmai de acolo.
Cum recunoaște cititorul o poveste umflată
Afirmația despre orașul subteran Derinkuyu este un caz bun de școală, fiindcă adună cinci semne pe care le putem număra.
- Cifra rotundă fără metodă: zece mii de ani nu vine însoțită de nicio tehnică de datare, în vreme ce formularea nu mai devreme de mileniul al treilea î.Hr. vine cu un argument, urmele de unealtă.
- Obiectul mobil folosit ca ceas: o râșniță poate fi cărată oriunde, un strat de pământ nu.
- Textul antic mutat din loc: Xenofon descrie Armenia, nu Cappadocia, iar potrivirea de imagine nu este o identificare.
- Absența luată drept dovadă: faptul că nu știm când a fost săpat nu susține nicio dată anume.
- Cifra care crește la fiecare repovestire: de la 2.000 de locuitori la 20.000.
Adevărul despre Derinkuyu nu este mai sărac decât legenda, doar mai precis: un oraș subteran săpat de oameni care aveau un motiv foarte concret să intre în pământ, și o cronologie care se poate încă strânge, dacă cineva duce acolo laboratorul.
Surse
- Elif Kahya Yıldırım, Evaluation of Underground Cities in Nevșehir and its Surroundings in Terms of Cultural Geography, Asia Minor Studies, vol. 13, nr. 1, 2025, p. 77-105, acces liber în arhiva DergiPark, https://dergipark.org.tr/en/pub/asm/issue/90054/1583507
- Görkem Günay, Byzantine Rock-Cut Architecture in Cappadocia and Beyond: The State of Scholarship, Valonia: A Journal of Anatolian Pasts, vol. 1, 2024, p. 35-63, acces liber, https://doi.org/10.5505/valonia.2024.43531
- Xenofon, Anabasis, cartea a patra, capitolul 5, paragraful 25, în Xenophon in Seven Volumes, vol. 3, ediția și traducerea lui Carleton L. Brownson, Harvard University Press, Cambridge, și William Heinemann, Londra, 1922, text integral în Perseus Digital Library, https://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus%3Atext%3A1999.01.0202%3Abook%3D4%3Achapter%3D5%3Asection%3D25
- Ömer Aydan, Reșat Ulusay, Geotechnical and geoenvironmental characteristics of man-made underground structures in Cappadocia, Turkey, Engineering Geology, vol. 69, 2003, p. 245-272, ISSN 0013-7952, https://doi.org/10.1016/S0013-7952(02)00285-5
- Ömer Aydan, Reșat Ulusay, Geomechanical Evaluation of Derinkuyu Antique Underground City and its Implications in Geoengineering, Rock Mechanics and Rock Engineering, vol. 46, nr. 4, 2012, p. 731-754, ISSN 0723-2632, https://doi.org/10.1007/s00603-012-0301-7
- Fatma Gül Öztürk, Açıksaray Open Palace: a Byzantine rock-cut settlement in Cappadocia, Byzantinische Zeitschrift, vol. 107, nr. 2, 2014, ISSN 0007-7704, https://doi.org/10.1515/bz-2014-0020
✓ Ce știm sigur
- Orașele subterane din Cappadocia au fost săpate cu unelte de metal.
- Pe nivelurile inferioare ale Derinkuyului s-a găsit o râșniță de mână de epocă hitită.
- Pasajul din Anabasis despre case subterane descrie sate din Armenia, nu din Cappadocia.
- Cele mai consistente urme culturale din orașele subterane aparțin perioadei bizantine.
- Spațiile săpate în stâncă nu păstrează stratigrafie, ci doar acumulări de după locuire.
? Ce rămâne neclar
- Când a fost făcută prima tăietură în stâncă la Derinkuyu.
- Dacă fazele hitită și frigiană pot fi dovedite, dincolo de obiecte mobile și de analogii din vecinătate.
- Câte etaje are în total situl, când numai aproximativ o zecime este degajată și deschisă.
Contextul românesc
Paralela românească nu este la Bucegi, ci în Dobrogea. Complexul rupestru de la Basarabi-Murfatlar, săpat în cretă în secolul al X-lea, într-o fostă carieră, aparține aceleiași lumi bizantine și pune exact aceleași probleme de datare: lipsa stratigrafiei și relația neclară dintre carieră și mănăstire. Istoricul Florin Curta a studiat situl într-un articol din 1999, legat de valul de pământ din apropiere. Cine vrea să înțeleagă de ce un spațiu săpat în stâncă se datează greu are, prin urmare, un exemplu la 20 de kilometri de Constanța.
Întrebări frecvente
Există cu adevărat orașul subteran Derinkuyu?
Da, și poate fi vizitat. Se află sub orașul Derinkuyu, în provincia Nevșehir, în Turcia, și coboară pe mai multe etaje în rocă vulcanică. Aproximativ o zecime din el este degajată și deschisă publicului, cu opt etaje accesibile.
Când a fost săpat Derinkuyu?
Nu există o dată stabilită prin metode de laborator. Urmele de unealtă arată că nu poate fi mai vechi de mileniul al treilea î.Hr., iar dovezile cele mai consistente de folosire sunt bizantine, între mijlocul secolului al VII-lea și începutul secolului al XI-lea.
De ce nu se poate data un oraș subteran cu metodele obișnuite?
Fiindcă săparea distruge chiar straturile care se datează. Spațiile tăiate în stâncă nu păstrează o stratigrafie arheologică, ci doar acumulări de după locuire, iar inscripții databile lipsesc aproape complet în aceste situri.
De ce intrau oamenii în pământ în Cappadocia?
Pentru adăpost în vremuri tulburi. Regiunea a fost lovită de raiduri arabe începând din 642 și a trecut prin războaie bizantino-persane și bizantino-arabe. Mai mult de patruzeci de astfel de situri sunt cunoscute în regiune, majoritatea legate de aceste decenii.
Ce legătură are Xenofon cu Derinkuyu?
Niciuna directă. În Anabasis, cartea a patra, capitolul 5, Xenofon descrie case subterane cu intrare ca gura unui puț, dar satele acelea se aflau în Armenia, pe drumul armatei grecești, și textul nu numește Cappadocia.
Povestea întreagă a lui Dracula, pe izvoare
Cartea urmărește drumul de la Vlad Țepeș, domnul din documente, la contele din roman, cu izvoarele puse cap la cap. O primești întreagă, în PDF, dacă te abonezi la scrisoarea de sâmbătă, sau o cumperi de pe Amazon.
Linkul către Amazon este link de afiliat: dacă cumperi prin el, Historix primește un comision mic, fără niciun cost în plus pentru tine.
Ți-a plăcut? Primește ce e mai bun, o dată pe săptămână
Sâmbătă dimineața trimitem ce s-a publicat pe Historix, cu un rând despre ce merită citit. Fără reclame și fără senzaționalism. Vezi ce conține scrisoarea.
Laurențiu Dicu
Fondator, editor, pasionat de istorie
Vezi pagina autorului →


