Cât din Vlad Țepeș a intrat, de fapt, în Dracula lui Bram Stoker

Legătura dintre Dracula și Vlad Țepeș este una dintre cele mai repetate afirmații despre istoria românească. Ea există, dar trece printr-o singură notă de subsol dintr-o carte englezească publicată în 1820 și copiată de Bram Stoker la o bibliotecă din Whitby, pe 8 august 1890. Restul, de la castelul Bran la pâinea înmuiată în sânge, s-a adăugat pe parcurs.

Ce se afirmă, mai exact, despre Dracula și Vlad Țepeș

Afirmația circulă în trei variante, tot mai tari. Prima: Bram Stoker s-a inspirat din biografia lui Vlad Țepeș. A doua: contele Dracula din roman este Vlad Țepeș, transformat în vampir. A treia, cea mai răspândită în materialele turistice: castelul Bran este castelul lui Dracula.

Cele trei variante nu au aceeași valoare. Prima este discutabilă și încă dezbătută de specialiști. A doua este o exagerare. A treia este pur și simplu falsă, iar asta se poate arăta cu documente.

Merită spus de la început că povestea nu e nici rușinoasă, nici lipsită de temei. Există o legătură reală între Dracula și Vlad Țepeș, dar ea trece printr-o singură notă de subsol dintr-o carte englezească din 1820.

De unde vine, de fapt, numele Dracula?

De la un ordin cavaleresc, nu de la diavol. Constantin Rezachevici, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, a arătat că porecla vine de la Ordinul Dragonului, înființat pe 12 decembrie 1408 de regele Sigismund de Luxemburg și de regina Barbara de Cilli, pentru apărarea crucii și lupta împotriva dușmanilor ei, simbolizați de dragonii din iconografia medievală.

Vlad al II-lea, tatăl lui Vlad Țepeș, a fost primit în ordin în februarie 1431, ca vasal al lui Sigismund, în clasa superioară a membrilor. De aici i-a rămas numele Dracul, adică purtătorul dragonului, iar fiului său, Drăculea, adică cel din neamul dragonului. La început porecla avea o încărcătură pozitivă, cavalerească.

Dovezile materiale există: sigiliul lui Vlad al II-lea din 1437, monede bătute la Sighișoara cu un dragon și sculpturi heraldice de la Curtea de Argeș, cu un dragon învingând un leu.

Alunecarea de sens vine mai târziu. În 1459, rivalul Dan al III-lea îl acuză pe „Drăculea” că ar fi ajutat de diavol, iar o traducere rusească din 1486 a povestirii despre Dracula voievod explică pe șleau: Dracula în românește, iar în limba noastră diavol, atât de rău era.

Ce a citit Bram Stoker despre Vlad Țepeș?

O singură notă de subsol, din câte se poate documenta. În iulie 1890, Bram Stoker, pe atunci administrator al teatrului Lyceum din Londra, își petrecea vacanța la Whitby, pe coasta de est a Angliei. Pe 8 august 1890 a împrumutat de la biblioteca publică din oraș cartea lui William Wilkinson, „An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia”, apărută în 1820.

Din ea a copiat, în caietele lui de lucru, exact fraza care avea să schimbe titlul romanului.

Dracula, în limba valahă, înseamnă Diavol. Valahii obișnuiau să dea acest nume oricui se remarca prin curaj, prin fapte crude sau prin viclenie.

William Wilkinson, Despre principatele Valahiei și Moldovei, 1820, notă de subsol copiată de Stoker

Până în acel moment, personajul se numea Contele Wampyr, iar acțiunea era plasată în Stiria, în Austria. Caietele de lucru ale lui Stoker, păstrate la Rosenbach Museum and Library din Philadelphia și publicate în facsimil, arată schimbarea. Chiar și titlul cărții s-a schimbat târziu: până la ultimele corecturi de tipar, romanul se numea „The Un-Dead”, iar „Dracula” a fost ales abia atunci.

Ce nu apare în notele lui Stoker este la fel de important. Nu există prenumele Vlad, nu există țeapa, nu există campaniile antiotomane, nici anul 1462, nici Târgoviște. Wilkinson însuși nu îi dă voievodului prenumele.

Istoricii nu sunt însă de acord pe deplin. Raymond McNally a susținut că Stoker știa mai multe decât reiese din note, invocând detalii ocolite, precum faptul că fratele lui Vlad, Radu, a ajuns domn după el. Elizabeth Miller a răspuns că, în lipsa unei surse scrise identificabile, astfel de potriviri rămân speculații. Disputa nu e încheiată, dar niciuna dintre tabere nu susține că romancierul ar fi avut o biografie a lui Vlad pe masă.

Ce spun izvoarele din secolul al XV-lea despre Vlad

Spun multe lucruri crude, dar nu spun ce se repetă azi. Vlad Țepeș apare, sub numele Dracula sau Drăculea, la mesagerul venețian Bartholomeo de Jano, la cronicarii greci Laonikos Chalkokondyles și Critobul din Imbros și la cronicarul otoman Așîknpașazade.

Cea mai cunoscută descriere a cruzimilor lui vine dintr-un poem german. Michel Beheim, poet la curtea împăratului Frederic al III-lea de la Viena, a compus în 1463 un text de 1.070 de versuri, grupate în 107 strofe, pe care l-a cântat la curte în iarna aceluiași an. Titlul, în germana epocii, sună aproximativ „Despre un tiran care se numea Trakle, voievod al Valahiei”.

Aici intervine o deformare importantă. Versiunea populară spune că Vlad își înmuia pâinea în sângele victimelor, în timp ce mânca printre cei trași în țeapă. Textul lui Beheim spune altceva: că îi plăcea să vadă curgând sânge omenesc și că obișnuia să își spele mâinile în el, când îi era adus la masă. Gestul trimite la Ponțiu Pilat, nu la vampirism. Despre pâine nu scrie nimic.

Diferența pare mică. Ea este, de fapt, granița dintre un izvor din 1463 și o legendă modernă care are nevoie ca Vlad să fi băut sânge, pentru ca legătura cu vampirul să pară firească.

Cum a ajuns castelul Bran „castelul lui Dracula”?

Prin turism, nu prin istorie. Documentele despre Bran sunt clare. Cetatea este atestată într-un act din 19 noiembrie 1377, prin care regele Ludovic I le dă sașilor din Brașov dreptul de a o ridica, iar construcția a fost terminată până în 1388, pe locul unei fortificații teutone din 1212. A fost ridicată ca punct de apărare și de vamă, nu ca reședință domnească.

Vlad Țepeș nu a stăpânit și nu a locuit niciodată la Bran. Cel mult, a trecut de mai multe ori cu oastea prin culoarul Branului, în drum spre Brașov. Castelul a fost dăruit în 1920 reginei Maria, care a locuit acolo până la moartea ei, în 1938, iar în 2006 a fost retrocedat fiului principesei Ileana.

În romanul lui Stoker, castelul contelui nu seamănă cu Bran și nici nu se află unde este Bran. Este plasat în Pasul Bârgăului, în nord-estul Transilvaniei, la câteva sute de kilometri distanță, iar contele se prezintă drept secui. Bram Stoker nu a pus niciodată piciorul în Transilvania și și-a construit decorul din cărți de călătorie și din hărți.

Asocierea dintre Bran și roman s-a format în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când castelul, spectaculos și ușor de fotografiat, a ajuns să corespundă imaginii din filme. Administrația castelului și pagina oficială de turism a României recunosc astăzi că legătura cu Vlad Drăculea este slabă.

Ce rămâne o întrebare legitimă?

Câteva lucruri rămân deschise.

• Cât anume știa Stoker despre Vlad, dincolo de nota lui Wilkinson. Disputa dintre Raymond McNally și Elizabeth Miller nu s-a încheiat.
• De unde vine imaginea contelui ca luptător antiotoman. În roman, Dracula se laudă cu un strămoș voievod care și-a câștigat numele luptând cu turcul.
• Ce rol au avut sursele despre folclorul transilvănean, în special textul Emilyei Gerard despre superstițiile din Transilvania, publicat în 1885.
• Când s-a fixat, exact, asocierea dintre Bran și roman în ghidurile turistice.

Niciuna dintre aceste întrebări nu duce însă spre concluzia că Vlad Țepeș ar fi fost modelul complet al contelui. Ele privesc marginea poveștii, nu miezul ei.

Cum recunoști o poveste umflată

Cazul Dracula are toate semnele unei legende crescute prin repetare.

• Detaliul senzațional este mai precis decât sursa. Pâinea înmuiată în sânge sună concret, dar nu apare în niciun text din secolul al XV-lea.
• Locul se schimbă, povestea rămâne. Castelul din roman este în Pasul Bârgăului, dar legenda se mută liniștit la Bran, unde există o clădire fotogenică.
• Numele face toată munca. Din potrivirea unui singur cuvânt, Dracula, se construiește o identitate completă între un personaj de ficțiune și un domn real.
• Sursa primară nu e niciodată citată. Se spune „cronicile spun”, dar nu se spune care cronică, din ce an și cine a scris-o.
• Ce nu se potrivește dispare. Vlad Țepeș nu a fost acuzat de contemporani că ar bea sânge, iar acest lucru nu apare în relatările populare despre el.

Verificarea nu strică povestea. Vlad Țepeș rămâne un domn care a ținut piept unei campanii otomane conduse de sultanul însuși și care a lăsat în urmă izvoare contradictorii, scrise de dușmani, de aliați și de negustori nemulțumiți. Doar că sunt două povești diferite, legate printr-o notă de subsol.