Sinodul al II-lea de la Niceea, 787: cum s-au întors icoanele

Pe 24 septembrie 787, în biserica Sfânta Sofia din Niceea, s-a deschis cel de-al șaptelea și ultimul sinod ecumenic recunoscut de Biserica Ortodoxă. Miza părea îngustă, niște tăblițe pictate, dar era de fapt uriașă: dacă Dumnezeu poate fi înfățișat. Hotărârea luată atunci este temeiul pentru care bisericile ortodoxe sunt și azi pline de icoane.

Ce a fost Sinodul al II-lea de la Niceea?

Sinodul al II-lea de la Niceea a fost adunarea episcopilor creștini convocată pentru a încheia prima fază a crizei iconoclaste, cearta care sfâșia Imperiul Bizantin de peste șaizeci de ani. Din 730, împărații din dinastia isauriană interziseseră icoanele și le distruseseră sistematic, iar un sinod ținut în 754 la Hieria dăduse acestei politici o îmbrăcăminte teologică.

Adunarea s-a deschis pe 24 septembrie 787 în biserica Sfânta Sofia din Niceea, orașul în care se ținuse și primul sinod ecumenic, în 325. Au participat circa 350 de episcopi, iar actele au fost semnate de 308 episcopi sau reprezentanți ai lor. Au fost opt ședințe în total, iar ultima s-a ținut pe 23 octombrie la Constantinopol, în palatul Magnaura.

A prezidat patriarhul Tarasie al Constantinopolului. Împărăteasa Irina, care conducea imperiul în numele fiului ei minor, Constantin al VI-lea, nu a venit personal la Niceea, ci a fost reprezentată de doi demnitari de curte. Papa Adrian I a trimis doi legati, ambîi numiți Petru, un arhipreot și un egumen, care au stat tot timpul în fruntea membrilor sinodului.

De ce a fost nevoie de două încercări? Sinodul ratat din 786

Prima încercare nu a avut loc la Niceea și nu a avut loc în 787. În 786, Irina și Tarasie au convocat sinodul chiar la Constantinopol, în biserica Sfinților Apostoli. A fost întrerupt de soldati iconoclaști din garnizoana capitalei, care au intrat în biserică și au împăștiat adunarea.

Irina a tratat problema ca pe una militară, nu teologică. A scos trupele ostile din capitală sub pretextul unei campanii, le-a înlocuit cu unități loiale, i-a rechemat pe legatii papali care se retrăseseră în Sicilia și a convocat din nou sinodul, în mai 787, de data asta la Niceea, departe de garnizoanele din capitală. Alegerea orașului nu a fost doar simbolică.

Ce a hotărât, de fapt, sinodul despre icoane

Aici stă toată subtilitatea, și tot ce s-a înțeles greșit mai târziu. Sinodul nu a spus că icoanele trebuie adorate. A făcut o distincție precisă între două cuvinte grecești care în alte limbi se topesc într-unul singur.

• Latreia înseamnă adorare și se cuvine numai lui Dumnezeu. Nici o icoană, nici un sfânt, nici un obiect nu o poate primi.
• Proskynesis înseamnă cinstire, închinare în sensul de plecăciune, și se poate da icoanelor, crucii, moștelor și cărților sfinte.

Argumentul de fond a fost formulat în definiția dogmatică a sinodului, citită în ședința a șaptea, pe 13 octombrie: cinstea dată icoanei trece la cel înfățișat în ea. Cu alte cuvinte, nu lemnul și vopseaua primesc închinarea, ci persoana către care ele trimit. Pe lângă partea dogmatică, sinodul a dat și 22 de canoane de disciplină bisericească, care privesc numirea clericilor, moștele din altare, luxul clerului și mănăstirile mixte.

De ce l-a respins Apusul? Povestea unei traduceri proaste

La curtea lui Carol cel Mare, actele sinodului au ajuns într-o traducere latină făcută prost. Cuvântul grecesc proskynesis, adică cinstire, a fost redat prin latinescul adoratio, care înseamnă adorare, exact lucrul pe care sinodul îl interzisese. În unele copii s-au pierdut și particule negative, ceea ce a răsturnat sensul unor fraze întregi.

Pe baza acelui text s-au scris, între 790 și 792, așa-numitele Libri Carolini, patru cărți cu peste o sută douăzeci de capitole, publicate sub numele lui Carol cel Mare, dar redactate aproape sigur de teologi de la curtea lui. Ele condamnă deopotrivă sinodul iconoclast din 754 și cel din 787: primul pentru că a distrus icoanele, al doilea pentru că, așa cum arăta traducerea, le-ar fi adorat.

În 794, un sinod ținut la Frankfurt a respins oficial hotărârile de la Niceea, tot pe baza traducerii greșite, și a cerut Romei să îi condamne pe împărații greci. Papa Adrian I a apărat sinodul, iar Carol cel Mare a cedat treptat. Este unul dintre cele mai bine documentate cazuri din istorie în care o ruptură bisericească de decenii a pornit de la un cuvânt tradus prost.

A rezolvat sinodul problema? Ce a urmat după 787

Nu, nu a rezolvat-o. În 815, sub împăratul Leon al V-lea, iconoclasmul a revenit ca politică de stat și a durat aproape trei decenii. Abia în 843, sub împărăteasa Teodora și patriarhul Metodie I, cinstirea icoanelor a fost restabilită definitiv.

Acea zi a intrat în calendar ca Duminica Ortodoxiei, prima duminică din Postul Mare, și se ține și astăzi în toate bisericile ortodoxe. Sinodul din 787 a dat argumentul; anul 843 a dat pacea.

Ce legătură are un sinod din 787 cu bisericile din România

Legătura este directă și nu e deloc decorativă. Sinodul al II-lea de la Niceea este al șaptelea și ultimul sinod ecumenic recunoscut de Biserica Ortodoxă, iar hotărârea lui este temeiul canonic pentru tot ce înseamnă imagine în cultul ortodox.

Fără definiția din 787 nu ar exista, în forma în care le știm, nici mănăstirile zugrăvite pe dinafară din nordul Moldovei, nici catapetesmele sculptate din Ȟara Românească, nici icoanele pe sticlă pictate de țărani în Năsăud, la Laz sau la Nicula. Toate stau pe același principiu: imaginea este, cum s-a spus mai târziu, un cuvânt în culori, iar cinstea dată ei trece la cel înfățișat.

În 2017, Biserica Ortodoxă Română a declarat anul omagial al sfintelor icoane și al iconarilor, marcând 1.230 de ani de la sinod. Este genul de aniversare care trece neobservată, deși privește un obiect pe care majoritatea gospodăriilor din România îl au pe perete.