Bare de fier din Dunăre: cea mai mare încărcătură preistorică de fier din Europa

Într-o balastieră de lângă Dunăre, în Austria de Sus, muncitorii au scos în 2019 sute de bucăți ruginite de fier care nu semănau cu nimic din ce găseau de obicei. Un studiu publicat acum în revista Antiquity arată că sunt bare de fier din Dunăre vechi de aproximativ 2.200 de ani: circa 500 de piese, cam o tonă de metal, cea mai mare descoperire de acest fel din Europa. Cercetătorii cred că erau încărcătura unei bărci care s-a scufundat pe Dunăre.

Ce s-a găsit la Deinham

Locul se numește Deinham și se află în Eferdinger Becken, o câmpie largă prin care curge Dunărea, la vest de Linz. Balastiera exploatează pietrișul dintr-un fost braț al fluviului, lângă albia principală. Brațul s-a colmatat târziu, iar lunca de acolo s-a format abia în jurul anului 1600, așa că, în Antichitate, pe acolo curgea apă.

Muncitorii au observat printre pietre multe obiecte ruginite, alungite și ascuțite la ambele capete, și au anunțat Oficiul Federal pentru Monumente al Austriei (Bundesdenkmalamt). Piesele au fost apoi donate colecțiilor publice ale Oberösterreichische Landes-Kultur GmbH din Linz, care le-a primit în 2023, unde au putut fi studiate. Potrivit studiului din Antiquity, lotul cuprinde 193 de bare întregi și 540 de fragmente, care se potrivesc între ele pentru un minim de 500 de bare. Barele întregi au în medie 285 de milimetri lungime și 2.070 de grame bucata. Materialul păstrat cântărește 1.065 de kilograme, cu tot cu pietrișul prins în rugină, iar fierul propriu-zis este estimat la circa 1.035 de kilograme.

Forma lor are un nume în literatura de specialitate: bare bipiramidale, în germană Doppelspitzbarren, adică bare cu două vârfuri. Nu erau obiecte finite, ci semifabricate: fier deja purificat și forjat într-o formă ușor de transportat și de numărat, pe care un fierar îl putea transforma apoi în unelte sau arme. O parte dintre ele au trecut prin concasorul balastierei înainte să fie observate, iar asta a avut, paradoxal, și un efect util: 65 dintre cele 193 de bare întregi au ieșit fără depunerile de pietriș lipite de ele, curățate chiar de concasor. Suprafața tuturor pieselor rămâne, în schimb, puternic corodată.

Datarea: bare de fier din Dunăre vechi de 2.200 de ani

Datarea fierului prin radiocarbon a devenit posibilă abia în ultimii ani. Metoda măsoară urmele de carbon rămase în metal din cărbunele de lemn folosit la reducerea minereului. Analizele plasează barele în perioada La Tène. Datele radiocarbon din studiu au două maxime de probabilitate, unul în a doua jumătate a secolului IV î.Hr. și altul de la sfârșitul secolului III până în secolul II î.Hr., iar pentru două dintre barele analizate intervalul de încredere de 95,4% merge de la 351 la circa 57 î.Hr.

La Tène este numele pe care arheologii îl dau celei de-a doua epoci a fierului din Europa centrală și de vest, de la mijlocul secolului al V-lea î.Hr. până la cucerirea romană. Este lumea pe care autorii antici o numeau celtică: comunități care băteau monedă, construiau așezări fortificate mari, numite oppida, și făceau comerț pe distanțe lungi, inclusiv pe Dunăre.

Ce spun sursele: o barcă scufundată, nu o ofrandă

Studiul este semnat de arheologul Peter Trebsche, de la Universitatea din Innsbruck, și de Marion Berranger, specialistă în arheometalurgie la Institutul de Cercetare a Arheomaterialelor (IRAMAT, UMR 7065 CNRS), Universitatea de Tehnologie Belfort-Montbéliard, din Franța. Titlul lui formulează ipoteza sub formă de întrebare: încărcătura scufundată a unei nave cu 500 de bare bipiramidale?

Obiectele de metal găsite în râuri sunt adesea interpretate ca ofrande, aruncate intenționat în apă. Autorii au cântărit această posibilitate și au considerat-o puțin probabilă, pentru că nu se potrivește cu ce se știe despre depunerile rituale din regiune. Explicația pe care o preferă este un accident: o barcă încărcată cu fier s-a răsturnat sau s-a scufundat, iar marfa a rămas în pietrișul fluviului.

Este aproape un mic miracol că această descoperire ieșită din comun nu a ajuns la vânzătorii de fier vechi.

Peter Trebsche, Universitatea din Innsbruck, comunicatul universității, 21 septembrie 2026

Diferența de scară față de alte descoperiri e mare. Până acum, cel mai mare lot comparabil de bare de acest tip, descoperit la Durrenentzen, în Alsacia (departamentul Haut-Rhin), avea 51 de bare și 308,5 kilograme. Deinham îl depășește de peste trei ori.

Cât valora o tonă de fier în epoca celtică

Ca să facă cifra mai ușor de înțeles, cercetătorii au calculat ce se putea produce din acest metal. Chiar ținând cont de pierderile de la forjare, o tonă de fier ajungea pentru aproximativ 500 de săbii sau pentru circa 8.000 de cuie. Autorii socotesc cuiele la 125 de grame bucata și arată la ce puteau sluji: la prinderea scheletului de lemn al unui zid de apărare de tip murus Gallicus.

Fierul era prețios, iar cine îl primea trebuia să dea în schimb ceva de valoare comparabilă. Autorii spun limpede că valoarea exactă a schimbului nu se poate calcula și enumeră posibilitățile: o contraprestație nematerială, zestre, tribut sau serviciu militar, o marfă care putea urca singură pe fluviu, sclavi, vite sau cai, ori plata într-un metal mult mai scump, aur sau argint. Studiul și comunicatul Universității Innsbruck compară încărcătura cu tezaurul de aur de la Manching, în Bavaria, format din 443 de monede cântărind 3,7 kilograme, care ar fi putut avea o valoare de același ordin.

Studiul leagă volumul tranzacției de apariția monedei în lumea celtică. Faptul că atâta fier a fost transportat deodată și a putut face obiectul unui singur schimb spune ceva despre capacitatea de producție a atelierelor: potrivit comunicatului Universității Innsbruck, descoperirea arată capacități de producție a fierului mult sporite, iar monetizarea ar fi putut înlesni tranzacții de asemenea amploare.

De unde venea fierul

Aici începe partea incertă. Autorii cred că fierul a fost produs undeva în amonte, probabil în Bavaria. Cel mai apropiat atelier de reducere a minereului cunoscut se afla lângă oppidumul de la Kelheim, la circa 220 de kilometri de Deinham pe firul Dunării, oppidum care avea la îndemână zăcămintele bogate din Palatinatul Superior. Mai spre apus, fierul era produs și în jurul oppidumului de la Manching, în zonele Donaumoos și Feilenmoos. Barca ar fi coborât deci pe fluviu spre est, către un cumpărător pe care nu îl cunoaștem.

Pentru a verifica ipoteza, echipa pregătește analize de elemente-urmă, care pot lega fierul de un anumit zăcământ de minereu. Aceleași analize ar putea arăta dacă toate barele provin din aceeași forjă sau din mai multe ateliere.

Ce nu se știe încă

• Barca nu a fost găsită. Scafandrii arheologi au cercetat locul, dar nu au găsit resturi ale ambarcațiunii, iar o parte din zonă era blocată de pietriș.
• Nu se știe exact cum a ajuns fierul pe fundul apei. Naufragiul este explicația cea mai probabilă, nu una dovedită.
• Originea metalului rămâne o ipoteză până la rezultatele analizelor de elemente-urmă. Manching este un candidat, nu o certitudine.
• Destinația și cumpărătorul sunt necunoscute.
• Cifra de 500 de bare este un minim: cele 193 de bare întregi și cele 540 de fragmente se potrivesc între ele pentru cel puțin 500 de bare, iar comunicatul Universității Innsbruck vorbește tot despre „cel puțin 500”.

În același pietriș au mai ieșit la iveală aproximativ 90 de obiecte din epoci foarte diferite, din secolul al VIII-lea î.Hr. până în secolul XX, semn că fluviul a adunat acolo, timp de milenii, tot ce a pierdut sau a aruncat cineva.

De ce contează și pentru istoria Dunării de Jos

Barele de fier din Dunăre nu au legătură directă cu teritoriul României, dar vorbesc despre același fluviu și despre aceeași epocă. În secolele III-II î.Hr., comunitățile geto-dace de la Dunărea de Jos și din arcul Carpaților trăiau și ele în a doua epocă a fierului, în contact cu lumea celtică, și își dezvoltau propria metalurgie. În Munții Orăștiei, arheologii au documentat ateliere de fierărie și un număr mare de unelte de fier, subiect sintetizat de Ioan Glodariu și Eugen Iaroslavschi în „Civilizația fierului la daci” (1979).

Descoperirea de la Deinham arată la ce scară putea circula fierul pe Dunăre cu două milenii în urmă. Și mai arată ceva: cea mai mare încărcătură de fier preistoric cunoscută în Europa a fost salvată pentru că niște muncitori dintr-o balastieră au observat că bucățile ruginite erau neobișnuite și au anunțat autoritățile.