Diploma din 1326 pentru cneazul Stanislav: cea mai veche înnobilare a unui român

Pe 22 septembrie 1326, regele Ungariei Carol Robert de Anjou i-a întărit cneazului maramureșean Stanislav, fiul lui Stan, stăpânirea peste o moșie din zona râului Iza. Actul trece drept cea mai veche mențiune păstrată despre înnobilarea unui cneaz român de către un rege al Ungariei. În spatele câtorva rânduri de latină medievală stau o comunitate, o formă de conducere locală și începutul intrării românilor în lumea nobilimii regatului.

Ce scrie în diploma din 22 septembrie 1326

Documentul emis de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou pe 22 septembrie 1326 este scurt și tehnic, așa cum erau actele de danie din epocă. Regele îi hărăzește lui Stanislau, fiul lui Stan, un anumit pământ numit Zurduky, pentru faptele de credință și slujbele merituoase aduse coroanei. Moșia îi este dată spre stăpânire deplină și ereditară și îl scoate de sub dările și jurisdicțiile obișnuite. În limbajul epocii, asta însemna trecerea unui fruntaș local din rândul cnezilor tolerați în rândul nobilimii recunoscute de rege.

Terram Zurduky iure perpetuo ac hereditarie possidenda

Diploma regelui Carol Robert de Anjou, 22 septembrie 1326

Formula latină iure perpetuo ac hereditarie nu era o simplă politețe de cancelarie. Ea stabilea că dreptul nu se stinge la moartea beneficiarului, ci trece la urmașii lui, și că regele nu îl mai putea revoca după bunul plac. Pentru un cnez, aceasta era diferența dintre o îngăduință și un titlu. Data și locul emiterii, consemnate în act, sunt și motivul pentru care putem lega astăzi evenimentul de o zi anume, 22 septembrie.

Cine era cneazul Stanislav și ce însemna un cnez

Cnezul era conducătorul unei comunități de vale sau al unui grup de sate, o poziție de obicei ereditară în lumea românească din Maramureș. În secolul al XIV-lea, zona era acoperită de astfel de cnezate mici, fiecare cu pădurile, pășunile și oamenii lui. Stanislav, fiul lui Stan, era unul dintre acești fruntași. Numele lui apare în document în forme latinizate, Stanislau sau Stanislav, iar filiația fiul lui Stan era felul obișnuit de a identifica o persoană într-o lume fără nume de familie fixe.

Ce câștiga un cnez printr-o astfel de diplomă nu era neapărat pământ nou, ci confirmarea scrisă a unei stăpâniri pe care o avea deja. Diferența era uriașă: un act regal muta legitimitatea de la obicei și memorie locală la hârtia cancelariei. De aici încolo, dreptul lui Stanislav asupra satelor putea fi apărat în fața altor pretendenți cu un document, nu doar cu martori.

Serviciile pentru care se acordau astfel de danii erau, de regulă, militare. Fruntașii maramureșeni participau la campaniile regelui cu oamenii lor, iar coroana răsplătea această fidelitate cu pământ și scutiri. Sursele de popularizare care descriu bătălia concretă din spatele diplomei lui Stanislav se contrazic însă, așa că prudența cere să reținem doar ce spune actul: fapte de credință și slujbe, fără alte detalii.

Moșia și satele: de la terra Zurduky la Borzanfalva

Moșia numită în 1326 terra Zurduky cuprindea, potrivit edițiilor de documente, un grup de sate din zona de pe Iza: Bârsana, Strâmtura, Oncești, Cornești, Nănești și Ferești. Este vorba de un teritoriu compact, în inima Maramureșului istoric. Peste generații, numele s-a schimbat: la 1408 moșia apare sub forma Borzanfalva, satul lui Borzan, și este reconfirmată unui urmaș, Dragoș. Toponimul Bârsana de azi păstrează, prin filiera Borzan, urma acestei familii de cnezi.

Tocmai pentru că numele s-au schimbat, unele surse mai vechi citează moșia și ca Strâmtura, după unul dintre satele componente. Este una dintre confuziile care apar când un document medieval e citit prin toponimia de mai târziu.

De ce contează: românii intră în lumea nobilimii regale

Actul din 1326 este important nu pentru că ar fi primul român nobil în sens absolut, ci pentru că este cea mai veche danie de acest fel păstrată. El arată un mecanism care se va repeta tot secolul: regii angevini, Carol Robert și apoi Ludovic I, dădeau titluri și pământuri fruntașilor români de la marginea regatului ca să îi lege de coroană și să erodeze, încet, autonomia locală. Din aceeași lume maramureșeană au ieșit familii care au marcat istoria: Bogdan din Cuhea, cel care va trece munții și va întemeia Moldova, ori Balc și Drag, înnobilați în 1365 și ajunși comiți. Voievodatul Maramureșului însuși se conturează abia după 1343.

Diploma lui Stanislav se așază deci la începutul acestui proces. Documentul a fost adunat și publicat de istorici precum Ioan Mihályi de Apșa, în colecția de diplome maramureșene, și discutat apoi în literatura de specialitate.

Faptul că astfel de acte au ajuns până la noi ține și de o întâmplare fericită. În Maramureș, multe familii de cnezi și-au păstrat diplomele secole la rând, ca dovezi ale nobilimii lor în fața fiscului și a instanțelor. Ele au fost adunate târziu, în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, în ediții de documente care stau și azi la baza cercetării.

Mit și dispută: primul nobil român și familia Károlyi

În jurul acestei diplome s-au adunat, în timp, câteva afirmații care merg dincolo de ce spune actul. Prima este eticheta de primul nobil român. Documentul nu spune asta; spune doar că regele îi întărește lui Stanislav o stăpânire. Cea mai veche înseamnă cea mai veche păstrată, nu neapărat cea dintâi care a existat, fiindcă multe acte s-au pierdut.

A doua este legătura cu marea familie nobiliară Károlyi din Carei. Unele texte de popularizare îl prezintă pe Stanislav drept strămoș al Károlyi-lor. Genealogiile serioase leagă însă familiile de cnezi maramureșeni de alte ramuri, iar o filiație directă și dovedită între Stanislav și Károlyi nu poate fi susținută cu documentele de azi. Este genul de punte spectaculoasă care circulă ușor, dar pe care izvoarele nu o confirmă.

Ce rămâne sigur este actul în sine: o zi de septembrie a anului 1326, o cancelarie regală și un cnez de pe Iza căruia i se recunoaște, în scris, stăpânirea peste satele lui.