Baia Mare, 20 septembrie 1347: privilegiul care nu e prima atestare

Pe 20 septembrie 1347, cancelaria regelui Ludovic I de Anjou emitea o diplomă care dădea locuitorilor a două orașe miniere din nordul Transilvaniei dreptul de a se guverna singuri. Ziua este sărbătorită și azi ca aniversare a municipiului Baia Mare. Documentul nu este însă prima menționare a localității, ci primul privilegiu păstrat în forma lui originală, iar diferența dintre cele două lucruri spune ceva despre cum se scrie istoria urbană.

Cine a cerut privilegiul și ce a primit

Diploma a fost dată la cererea unei delegații a comunității: parohul Ioan, judele Martin, notarul Petru și Ulrich, jurați ai orașului, care veniseră, spune actul, în numele tuturor orășenilor și oaspeților regelui. Cuvântul oaspeți traduce latinescul hospites, termenul juridic folosit pentru coloniștii aduși prin invitație regală, de regulă germani, în orașele miniere ale regatului.

Privilegiul acoperă două localități înfrățite, Rivulus Dominarum, adică Baia Mare, și Medius Mons, adică Baia Sprie, administrate de un comite comun, funcție atestată încă din 1329. Conținutul este cel al unui oraș liber regal: locuitorii își aleg anual judele și jurații, își aleg și parohul, judecă singuri toate pricinile, mari și mici, și răspund doar în fața regelui, nu a comitatului.

Partea minieră a privilegiului este la fel de detaliată. Comunitatea alege anual un magister montium, un jude al minerilor, plus supraveghetori ai galeriilor, un probator al metalelor prețioase și un urburar, adică omul care strângea urbura, taxa datorată regelui din producția de aur și argint.

Se adaugă scutiri de vamă, dreptul de vânzare liberă a vinului, târg săptămânal lunea și un târg anual de 15 zile care începea în duminica dinaintea sărbătorii Sfântului Gal, pe 16 octombrie. Hotarul orașului se întindea pe trei mile, iar pădurea dintre Baia Mare și Baia Sprie putea fi folosită liber pentru lemn și pentru lucrările miniere.

Un detaliu arată cât de concret era documentul: jumătate din dijma de grâne și de vin îi rămânea parohului, iar cealaltă jumătate, împreună cu veniturile din depozitarea și din măsurarea vinului, mergea la construcția bisericii Sfântul Ștefan, aflată atunci în lucru, urmând ca după terminarea ei aceste venituri să treacă la oraș. În reconfirmarea din 1376 lucrările nu mai sunt pomenite, semn că biserica era gata, iar un act din 1387 este semnat chiar in Ecclesia Sancti Regis Stephani in Rivulo Dominarum.

De ce 1347 nu este prima atestare documentară

Aici se află miezul poveștii. Localitatea apare în scris cu aproape două decenii înainte de diploma lui Ludovic I.

Într-un act din 29 mai 1329 apare comitele Corrardus, jude al celor două orașe deodată, comes Corrardus judex civitatum Rivuli Dominarum et de Medio Monte. Este cea mai veche mențiune cunoscută a judelui lor și arată că privilegiul orășenesc fusese dat înainte de acea dată. Trei ani mai târziu, în 1332, registrul dijmelor papale îl pomenește pe parohul Nicolae, care plătea una dintre cele mai mari sume din comitat, semn că așezarea avea deja o parohie bogată.

De ce a mai fost nevoie, atunci, de o diplomă în 1347? Pentru că privilegiul anterior al orășenilor arsese într-un incendiu, iar Ludovic I l-a reînnoit. Așa se explică de ce actul din 1347 este cel mai vechi privilegiu al Băii Mari păstrat în forma lui originală și de ce ziua orașului se sărbătorește pe 20 septembrie, deși prima mențiune scrisă este mai veche.

Distincția este importantă și pentru alte orașe din România. O aniversare urbană marchează, de obicei, cel mai vechi document păstrat integral, nu momentul în care localitatea a existat prima dată. Între cele două se pot pierde decenii sau secole.

Râul Doamnelor, un nume care nu a fost explicat

Numele latin al orașului, Rivulus Dominarum, înseamnă Râul Doamnelor, iar variantele maghiară și germană îl traduc direct: Asszonypataka și Frauenbach.

De unde vine numele nu se știe. Documentele nu îl explică, iar cele trei povești care circulă, minele care ar fi aparținut reginelor, spălarea nisipului aurifer ca îndeletnicire a femeilor din familiile minerilor și o legendă despre femeile care ar fi apărat locul la invazia mongolă din 1241, sunt tradiții locale, nu lucruri sprijinite pe acte.

Maghiarizarea treptată a orașului, pornită pe la mijlocul secolului al XV-lea, a schimbat și numele: încă din primul deceniu al secolului al XVI-lea se impusese forma maghiară Nagybánya, Baia cea Mare, de unde vine numele românesc de azi. Cuvântul baie însemna în româna veche mină sau ocnă, nu loc de scăldat.

Aurul care a ținut în viață trezoreria regală

Privilegiul din 1347 nu a fost un gest de generozitate. Zăcămintele din Munții Gutâi făceau din zonă unul dintre cele mai bogate bazine miniere ale regatului maghiar medieval, iar regele avea nevoie ca extracția să fie bine organizată și bine impozitată.

Cifrele de mai târziu arată miza. Un raport din 1458 estima venitul anual al camerei de la Baia Mare la 6.000 de florini de aur. Peste două decenii, în 1480, legatul papal socotea producția monetăriei de aici la 20.000 de florini pe an, față de 12.000 la Kremnica și câte 6.000 la Buda și la Sibiu, adică peste 45 la sută din moneda bătută atunci în regat. Pentru anii imediat următori, istoricul Oszkár Paulinyi a estimat, după cedulele de preschimbare, circa 2.500 de mărci de aur și 7.190 de mărci de argint pe an, în jur de 625 de kilograme de aur, fără metalul strâns din urbură.

Camera de monetărie de la Baia Mare își întindea pe atunci competența de la Tarna Mare, în Ugocea, peste Țara Oașului, până la Cavnic, iar mineritul și baterea de monedă din zonă și-au atins în vremea lui Matia Corvin cel mai înalt nivel de randament din tot Evul Mediu.

Iancu de Hunedoara și turnul care a rămas singur

Din 1445, orașul și întreg ținutul minier au trecut în stăpânirea familiei Hunyadi: Iancu de Hunedoara le-a luat de la despotul sârb Gheorghe Brancovici, întâi prin ocupare, apoi prin înțelegere. A fost el însuși la Baia Mare, fiindcă de aici a datat, pe 16 ianuarie 1446, un act în chestiuni miniere. Din castelul ridicat atunci se mai păstrează clădirea pe care băimărenii o numesc și azi Casa Elisabeta, legată odinioară de monetărie prin ulița Monetăriei Mici.

Turnul Ștefan nu este însă ctitoria lui. Este turnul de sud-vest al bisericii Sfântul Ștefan, ridicat odată cu biserica, în a treia pătrime a secolului al XIV-lea, la scurtă vreme după dobândirea privilegiului. Tradiția care îi pune începutul pe seama lui Iancu, ca mulțumire pentru victoria asupra otomanilor din 1442, vine dintr-o relatare târzie, preluată de monografia lui József Teleki după Benkő József, și este primită de istorici cu rezerve. Ce se poate susține este că partea de sus a turnului a fost lucrată în vremea lui Iancu și a lui Matia Corvin: semnele de construcție, un fragment de stemă regală zidit cândva în peretele de apus și relieful lui Roland, care vestea dreptul de sabie al orașului, arată mâna acelor decenii.

Biserica își pierduse rostul după ce, în 1720, orașul și-a ridicat o nouă biserică parohială, barocă. În 1767 a ars în urma unui trăsnet și nu a mai fost reparată, iar în 1847 zidurile rămase în picioare, primejdioase pentru piața care funcționa în jurul lor, au fost aruncate în aer. A rămas doar turnul, care a devenit simbolul orașului, un clopot fără biserică în mijlocul pieței. Săpăturile din 2012-2014 au scos la iveală temeliile bisericii, pardoselile ei și cimitirul din jur.

Ce nu se știe despre începuturile orașului

Aici trebuie spus limpede că documentele tac. Materialele de popularizare și cele muzeale vorbesc despre aducerea unor specialiști germani calificați alături de populația băștinașă, formulare care presupune o comunitate anterioară colonizării. Cine era acea populație și de când era așezată acolo nu se precizează nicăieri.

Nu am găsit nici măcar o dezbatere istoriografică formulată explicit pe această temă, cu poziții opuse ale unor cercetători numiți. Zona are urme arheologice mult mai vechi, din paleolitic, din epoca bronzului și din perioada dacică, dar nimic nu le leagă documentar de orașul medieval.

Tot neclară rămâne și soarta fizică a diplomei din 1347. Textul ei este însă tipărit: potrivit aparatului de note al studiului semnat de Boglárka Weisz, diploma a fost publicată de György Fejér în Codex diplomaticus Hungariae, tomul IX, volumul 1, la paginile 498-502, ediția pe care se sprijină și cercetările de astăzi despre privilegiile orașelor miniere. Unde se păstrează astăzi originalul nu am putut afla, iar pentru un act care dă numele zilei orașului lacuna merită semnalată.