Sursa originală
Pe scurt
Ziua celor două amiezi a fost duminică, 18 noiembrie 1883, când ceasurile gărilor din Statele Unite și Canada au fost potrivite pe ora standard a fusului lor, iar multe orașe au trăit două amiezi. Hotărârea a fost luată de convenția companiilor feroviare, care a redus patruzeci și nouă de ore locale la cinci fusuri.
- 01La 18 noiembrie 1883, la amiază, ceasurile gărilor din Statele Unite și Canada au trecut pe ora standard a fusului lor.
- 02Hotărârea a fost luată de convenția orară a companiilor feroviare, cu 33 de linii pentru și 2 împotrivă.
- 03Planul lui William F. Allen a redus patruzeci și nouă de ore feroviare la cinci fusuri.
- 04Prima lege federală americană despre ora standard a venit abia la 19 martie 1918.
- 05La conferința de la Washington din 1884, Allen propunea pentru România ora meridianului 30 est, adoptată aici în 1931.
- Fals
„Fusurile orare au fost create de guvernul american la 18 noiembrie 1883.”
Sistemul a fost hotărât și aplicat de convenția orară a companiilor feroviare; prima lege federală a Statelor Unite despre ora standard este din 19 martie 1918.
- Exagerat
„Ora standard a fost adoptată pentru a pune ordine în mersul trenurilor.”
Bartky arată că exploatarea feroviară nu avea nevoie de ea; presiunea a venit din cercetarea științifică și din amenințarea unei legi federale.
- Fals
„Întreaga Americă a trecut la ora nouă în ziua celor două amiezi.”
Chicago a trecut în decembrie, Washingtonul în martie 1884, Pittsburghul la 1 ianuarie 1887, iar Detroit și Port Huron au rămas pe ora locală.
- Fals
„Lumea a trecut atunci la un singur fus orar.”
Planul lui Allen avea cinci fusuri pentru America de Nord, iar conferința din 1884 discuta repartizarea țărilor pe meridiane din oră în oră.
Duminică, 18 noiembrie 1883, ceasurile gărilor din Statele Unite și Canada au fost date înapoi sau înainte, fiecare până la amiaza noului fus în care intrase. Multe orașe au avut în ziua aceea două amiezi, una după ora locului, alta după ora standard, iar ziua a rămas în istorie cu numele de ziua celor două amiezi. Hotărârea nu venea de la vreun guvern, ci de la o adunare a companiilor feroviare.
Ce s-a întâmplat la 18 noiembrie 1883?
La amiază, ceasurile fiecărei stații au fost potrivite pe ora standard a fusului din care făcea parte, chiar și acolo unde amiaza locului trecuse deja, de unde și numele zilei celor două amiezi, explică ghidul de cercetare al Bibliotecii Congresului. Istoricul Ian R. Bartky, în studiul său din „Technology and Culture”, arată cum s-a pregătit trecerea: adunarea companiilor fixase momentul conversiei la amiaza duminicii de 18 noiembrie, o zi potrivită cu schimbările obișnuite de mers al trenurilor, iar William F. Allen împărțise tabele de transformare a orelor de circulație în ore raportate la meridianul Greenwich.
Trenurile nu s-au oprit toate. Liniile a căror oră nouă se deosebea cu zece minute sau mai puțin de cea veche nu au schimbat mersul, doar ceasurile; altele au hotărât să își țină trenurile pe loc în „minutele de prisos”; observatoarele care difuzau ora au dat instrucțiuni amănunțite. Allen a privit schimbarea de pe acoperișul clădirii Western Union din New York și a povestit cum a auzit clopotele de la Saint Paul bătând pe ora veche, iar patru minute mai târziu, la semnalul electric venit de la observatorul Marinei, bila orară a coborât, clopotele de la Trinity au bătut douăsprezece lovituri și ora locală a fost părăsită, scria el, probabil pentru totdeauna.
De ce a fost nevoie de ora standard?
Nu din pricina haosului din mersul trenurilor, cum se repetă de obicei. Teza lui Bartky, pe care o așază în chiar prima frază a studiului, e alta: companiile feroviare nu aveau nevoie de ora standard pentru exploatarea lor. Ceea ce a împins lucrurile înainte au fost cercetările științifice din anii 1870, care cereau observații simultane din puncte răspândite, iar acele nevoi au dus la propuneri de lege federală la începutul anilor 1880. Răspunzând acestei presiuni, administratorii de căi ferate au pus în lucru un sistem croit pe mersul propriilor trenuri și au amânat astfel orice intervenție a statului federal în ora civilă pentru mai bine de treizeci de ani.
Ideea nu era nouă. Charles F. Dowd propusese în 1863 un sistem de fusuri de o oră pentru căile ferate americane, iar propunerea lui nu a fost primită. Planul care a trecut a fost al lui Allen, secretarul convenției orare și redactorul ghidului feroviar „Travelers’ Official Railway Guide”, cu cinci fusuri numite Intercolonial, Eastern, Central, Mountain și Pacific. La 11 aprilie 1883, la Saint Louis, Allen a arătat două hărți: pe cea veche, cele patruzeci și nouă de ore feroviare în folosință se încălecau, cu aproape trei sute de puncte de atingere; pe cea nouă, cinci ore și cam patruzeci de puncte. Meridianul central al grupului estic cădea, cu o deosebire de șase secunde, chiar pe meridianul 75 vest de Greenwich.
Cine a hotărât, statul sau companiile?
Companiile, prin vot. Bartky dă cifrele adunării: treizeci și trei de linii, cu 27.781 de mile, pentru, două linii, cu 1.714 mile, împotrivă și două abțineri. Statul a venit după. Cele mai multe orașe mari au colaborat, dând hotărâri locale care mutau ora civilă pe noul sistem, iar schimbările au fost mici: new-yorkezii au dat ceasurile înapoi patru minute, cei din Washington le-au dat înainte opt, cei din Chicago le-au oprit nouă minute, iar la Philadelphia, New Orleans și Denver nu a fost nimic de schimbat. La Boston ceasurile trebuiau date înapoi șaisprezece minute, iar astronomii de la observatorul Harvard au fost cei care au înduplecat administrația orașului.
Chicago și liniile lui au trecut la ora nouă în decembrie, Washingtonul a adoptat ora standard printr-un act al Congresului în martie 1884, iar statul Connecticut și-a schimbat legea. Prima lege federală care a așezat ora standard în Statele Unite a venit abia la 19 martie 1918, împreună cu ora de vară, arată ghidul Bibliotecii Congresului. Treizeci și cinci de ani de ceasuri potrivite după o hotărâre privată, nu după lege.
Cine s-a împotrivit orei standard?
Orașele de la marginile fusurilor. Locuitorii din Savannah au încercat ora nouă, apoi au renunțat la ea; cei din Bangor și Bath, în Maine, au văzut aceeași apunere mai timpurie; orașele din Ohio s-au codit; Detroit și Port Huron au osândit sistemul și au rămas pe ora locului. Explicația pe care o propune Bartky nu e lupta dintre tradiție și progres, fiindcă preoții din New York, Chicago sau Philadelphia nu au osândit ora nouă, ci geografia: împotrivirea a stat de-a lungul hotarelor dintre fusuri, cea mai îndârjită în părțile estice ale celor două fusuri mari, acolo unde soarele apunea cu peste o jumătate de oră mai devreme decât se obișnuiseră oamenii.
Rezistența s-a stins pe bucăți, nu dintr-odată. Maine a primit ora fusului în 1887, Ohio în 1893, iar alte state niciodată, până la legea federală. După 1 ianuarie 1887, când Pittsburghul și liniile lui au trecut la ora estică, Allen a scris că sarcina lui feroviară se încheiase.
Ce legătură are ziua celor două amiezi cu ora României?
Una directă, prin documentele conferinței de la Washington din octombrie 1884. În lucrarea citită acolo, același William F. Allen trece țările europene pe fusuri, iar la rândul despre Europa de răsărit scrie că ora meridianului 30 est, adică mijlocul aproximativ dintre ora Constantinopolului și cea a Petersburgului, ar putea fi folosită în Rusia apuseană, Turcia, România, Bulgaria, Rumelia Orientală și Grecia. Un alt memoriu înfățișat în aceeași conferință, care propunea meridiane din două grade și jumătate în două grade și jumătate, punea Finlanda, România și Bulgaria pe al zecelea meridian de la Greenwich.
România a ajuns acolo mult mai târziu. Baza de date a fusurilor orare ținută de IANA consemnează pentru zona Europe/Bucharest ora locală medie de 1 oră, 44 de minute și 24 de secunde până în octombrie 1891, apoi ora Bucureștiului, cu același decalaj, până la 24 iulie 1931, când se trece la 2 ore față de Greenwich, adică exact ora meridianului 30 est propusă de Allen la Washington. Între ziua celor două amiezi și ceasul pe care îl citim azi la București sunt deci patruzeci și opt de ani de ora locului.
Am auzit clopotele de la Saint Paul bătând pe ora veche. Patru minute mai târziu, ascultătoare la semnalul electric de la observatorul Marinei, bila orară a coborât iute, clopotele vechii Trinity au bătut douăsprezece lovituri măsurate, și ora locală a fost părăsită, probabil pentru totdeauna.
William F. Allen, citat de Ian R. Bartky
Surse
- Ian R. Bartky, The Adoption of Standard Time, în Technology and Culture, vol. 30, nr. 1, 1989, p. 25-56, ISSN 0040-165X, DOI 10.2307/3105430, text integral:, https://zenodo.org/records/1235143
- International Conference Held at Washington for the Purpose of Fixing a Prime Meridian and a Universal Day, October 1884. Protocols of the Proceedings, lucrarea delegatului W. F. Allen:, https://archive.org/details/internationalcon17759gut
- Library of Congress, Research Guides, This Month in Business History, The Day of Two Noons:, https://guides.loc.gov/this-month-in-business-history/november/day-of-two-noons
- IANA Time Zone Database, fișierul europe, zona Europe/Bucharest:, https://data.iana.org/time-zones/tzdb/europe
✓ Ce știm sigur
- Momentul conversiei a fost fixat la amiaza duminicii de 18 noiembrie 1883.
- Allen era secretarul convenției orare și redactorul ghidului Travelers’ Official Railway Guide.
- Votul adunării: 33 de linii cu 27.781 de mile pentru, 2 linii cu 1.714 mile împotrivă, 2 abțineri.
- Detroit și Port Huron au rămas pe ora locală după 18 noiembrie 1883.
- Europe/Bucharest trece la 2 ore față de Greenwich la 24 iulie 1931, potrivit bazei de date IANA.
? Ce rămâne neclar
- Numărul exact al orașelor care au trecut pe ora standard în chiar ziua aceea nu e stabilit în sursele folosite.
- Cât de mult a cântărit teama de o lege federală în votul fiecărei companii rămâne o chestiune de interpretare.
- Actul normativ românesc prin care s-a făcut trecerea din 1931 nu apare în sursele consultate aici, care dau numai data.
Contextul românesc
Legătura cu spațiul românesc e scrisă în chiar actele conferinței de la Washington din octombrie 1884: lucrarea lui William F. Allen așază România, alături de Rusia apuseană, Turcia, Bulgaria, Rumelia Orientală și Grecia, pe ora meridianului 30 est, iar un alt memoriu o pune, cu Finlanda și Bulgaria, pe al zecelea meridian. Aici schimbarea a venit însă peste aproape o jumătate de veac: baza de date a fusurilor orare ținută de IANA arată pentru București ora locală de 1 oră, 44 de minute și 24 de secunde până în octombrie 1891 și trecerea la 2 ore față de Greenwich abia la 24 iulie 1931. Cu alte cuvinte, ora pe care o citim azi în România este soluția propusă la Washington în 1884.
Întrebări frecvente
Ce a fost ziua celor două amiezi?
Duminica de 18 noiembrie 1883, când ceasurile gărilor din Statele Unite și Canada au fost potrivite la amiaza orei standard a fusului în care se aflau. În părțile estice ale fiecărui fus amiaza locală trecuse deja, așa că ziua a avut două amiezi.
Cine a hotărât trecerea la ora standard în 1883?
Convenția orară a companiilor feroviare din America de Nord, la propunerea lui William F. Allen, secretarul ei. Votul a fost de 33 de linii, însumând 27.781 de mile, pentru, două linii cu 1.714 mile împotrivă și două abțineri. Guvernul federal nu a avut niciun rol.
Câte fusuri orare au fost introduse în 1883?
Cinci, numite Intercolonial, Eastern, Central, Mountain și Pacific. Ele au luat locul celor patruzeci și nouă de ore feroviare folosite până atunci, iar punctele în care două ore se atingeau au scăzut de la aproape trei sute la aproximativ patruzeci.
Cine s-a împotrivit orei standard?
Mai ales orașele de la marginea estică a fusurilor, unde soarele apunea cu peste o jumătate de oră mai devreme: Savannah, Bangor și Bath în Maine, orașe din Ohio, iar Detroit și Port Huron au rămas pe ora locală. Maine a primit ora fusului în 1887, Ohio în 1893.
Când a trecut România la ora Europei de Est?
La 24 iulie 1931, potrivit bazei de date a fusurilor orare ținută de IANA, care arată până atunci ora Bucureștiului, cu un decalaj de 1 oră, 44 de minute și 24 de secunde față de Greenwich. Chiar această oră, a meridianului 30 est, fusese propusă pentru România la conferința din 1884.
Povestea întreagă a lui Dracula, pe izvoare
Cartea urmărește drumul de la Vlad Țepeș, domnul din documente, la contele din roman, cu izvoarele puse cap la cap. O primești întreagă, în PDF, dacă te abonezi la scrisoarea de sâmbătă, sau o cumperi de pe Amazon.
Linkul către Amazon este link de afiliat: dacă cumperi prin el, Historix primește un comision mic, fără niciun cost în plus pentru tine.
Ți-a plăcut? Primește ce e mai bun, o dată pe săptămână
Sâmbătă dimineața trimitem ce s-a publicat pe Historix, cu un rând despre ce merită citit. Fără reclame și fără senzaționalism. Vezi ce conține scrisoarea.
Laurențiu Dicu
Fondator, editor, pasionat de istorie
Vezi pagina autorului →


