Sursa originală
Pe scurt
Principatul roman a fost regimul instituit de Augustus în ianuarie 27 î.Hr., care a păstrat numele republicane, dar a dat împăratului armata și provinciile de graniță. Dacia a fost, de la întemeiere, o provincie imperială: cele trei Dacii apar întâi în diplome militare, pe 19 noiembrie 119, pe 17 iulie 122 și pe 14 aprilie 123.
- 01Principatul roman e regimul instituit de Augustus în ianuarie 27 î.Hr.: magistraturi republicane păstrate, armata în mâna unui singur om.
- 02Provinciile cucerite după 27 î.Hr. intrau automat în partea împăratului, deci Dacia a fost provincie imperială de la prima zi.
- 03Cele trei Dacii sunt atestate pe 19 noiembrie 119, pe 17 iulie 122 și pe 14 aprilie 123, prin diplome militare de bronz.
- 04Comandamentele militare ale celor trei provincii au fost reunite în 168, sub un legatus Augusti pro praetore trium Daciarum.
- 05Fraza prin care Augustus își descrie propria putere stă pe o piatră ruptă, iar edițiile tipăresc lecțiuni diferite.
- 06Aurelian a retras armata și administrația, probabil în 271, iar numele Daciei a fost mutat la sud de Dunăre.
Provincia Dacia s-a născut și s-a stins în interiorul aceluiași regim politic: principatul roman, sistemul pe care Augustus l-a pus la punct în ianuarie 27 î.Hr. și pe care criza secolului al III-lea l-a desfăcut. Ce a fost acel regim îl aflăm din câteva rânduri săpate într-o piatră crăpată și dintr-un pachet de table de bronz dăruite unor soldați la lăsarea la vatră. Mai jos urmărim cum se citesc acele documente și ce spun ele despre felul în care a fost guvernat teritoriul de la nord de Dunăre.
Ce a fost principatul roman și de ce contează pentru Dacia
În ianuarie 27 î.Hr., Roma ieșea dintr-un șir de războaie civile care duraseră, cu pauze, aproape două generații. Octavian, fiul adoptiv al lui Caesar, se afla în al șaselea și al șaptelea consulat. Pe 13 ianuarie al acelui an, într-o ședință a senatului, a anunțat că restituie statul. Din acea ședință a ieșit un regim care nu avea nume oficial, nu avea o constituție scrisă și nu a desființat nicio magistratură republicană. Consulii au continuat să fie aleși, senatul a continuat să se întrunească, iar cuvântul „rege” a rămas interzis. Totuși, de atunci înainte, un singur om a hotărât unde stau legiunile.
Istoricii numesc acest aranjament principatul roman, după titlul pe care Augustus l-a preferat tuturor celorlalte: princeps, adică cel dintâi dintre cetățeni. Numele descrie exact ambiguitatea voită a construcției. Un princeps nu are, în limba latină, nicio putere specială. Un princeps care comandă legiunile are toată puterea.
Pentru istoria noastră, aranjamentul din 27 î.Hr. are o consecință directă, pe care Cassius Dio o notează în treacăt: provinciile cucerite după acea dată intrau automat în partea împăratului. Prin urmare, în clipa în care Traian a încheiat cucerirea regatului lui Decebal, teritoriul nu a fost tras la sorți între foștii consuli, cum se întâmpla cu Africa sau cu Asia. A devenit, de la prima zi, provincie imperială, condusă de un ofițer numit direct de împărat și plătit din casa lui.
Mai mult: provincia Dacia este unul dintre puținele teritorii europene mari a cărui existență încape în întregime în interiorul principatului. S-a născut sub Traian și a fost părăsită de Aurelian, probabil în 271, adică a durat, numărând de la 106, în jur de o sută șaizeci și cinci de ani.
Ce scrie Augustus, în propriile lui cuvinte, despre anul 27 î.Hr.?
Avem un document scris de însuși protagonistul. Se numește Res Gestae Divi Augusti, „Faptele divinului Augustus”, și este bilanțul pe care împăratul l-a lăsat la moartea sa, în anul 14 d.Hr., cu ordinul de a fi gravat pe table de bronz în fața mausoleului său. Bronzurile din Roma au dispărut. Textul s-a păstrat în copii provinciale, săpate în piatră: la Ancyra, în Galatia, cea mai completă, apoi fragmente la Antiohia Pisidiei, la Apollonia și la Sardes. Copiile din Orient au o particularitate prețioasă: alături de latină, au și o traducere grecească, așezată pe aceeași piatră.
Capitolul 34 este pasajul în care Augustus descrie chiar aranjamentul de care vorbim. În latina ediției Loeb, textul se citește astfel:
In consulatu sexto et septimo, bella ubi civilia exstinxeram, per consensum universorum potitus rerum omnium, rem publicam ex mea potestate in senatus populique Romani arbitrium transtuli.
Res Gestae Divi Augusti 34, 1
În românește: „În al șaselea și al șaptelea consulat al meu, după ce stinsesem războaiele civile, ajungând, prin consensul tuturor, stăpân al tuturor lucrurilor, am mutat statul din puterea mea în voința senatului și a poporului roman”. Urmează recompensele, enumerate cu grijă de contabil: titlul de Augustus, acordat prin hotărâre a senatului; lauri puși, pe cheltuială publică, la ușorii casei lui; o coroană civică fixată deasupra ușii; și un scut de aur așezat în Curia Iulia, cu o inscripție prin care senatul și poporul roman mărturiseau că i-l dau pentru virtus, clementia, iustitia și pietas, adică pentru vitejie, îndurare, dreptate și cuviință față de zei și față de familie.
Apoi vine fraza care a produs mai multă literatură decât tot restul capitolului. În ediția Loeb găzduită de Universitatea din Chicago, latina se citește „Post id tempus praestiti omnibus dignitate, potestatis autem nihilo amplius habui quam qui fuerunt mihi quoque in magistratu conlegae”, adică „Din acel moment i-am întrecut pe toți în rang, dar putere n-am avut cu nimic mai multă decât aceia care mi-au fost colegi în magistratură”.
Capitolul următor închide documentul cu titlul de pater patriae, „părintele patriei”, și cu o notă care sună a testament: „Când scriam acestea, mergeam pe al șaptezeci și șaselea an”.
De ce se ceartă încă editorii pe fraza cea mai citată a lui Augustus?
Aici intervine o problemă care schimbă totul: piatra de la Ancyra e deteriorată exact în locurile cele mai importante. Ce citim în edițiile moderne nu este, în unele rânduri, ce se vede pe perete, ci propunerea unui editor pentru literele care lipsesc.
Cazul întâi: potitus sau potens
În rândul despre anul 27 î.Hr., Theodor Mommsen, editorul care a stabilit textul în secolul al XIX-lea, a restituit „potitus rerum omnium”. Restituirea a stat în picioare aproape un secol. Un fragment găsit mai târziu la Antiohia Pisidiei a arătat însă că literele care lipsesc trebuie completate cu „potens”, nu cu „potitus”, argument expus de Botteri și reținut în comentariul lui Caroline Barron la acest capitol. Diferența pare minimă și nu este. „Potitus rerum omnium” înseamnă „după ce am pus mâna pe toate lucrurile”, un verb de cucerire. „Potens rerum omnium” înseamnă „fiind stăpân al tuturor lucrurilor”, o stare de fapt. Prima formulare îl arată pe Augustus luând puterea, a doua îl arată deținând-o.
Cazul al doilea: auctoritate sau dignitate
În fraza finală, discuția e și mai veche. Textul citat astăzi de aproape toată literatura de specialitate este „auctoritate omnibus praestiti”, „i-am întrecut pe toți în auctoritas”. Ediția Loeb tipărește, în schimb, „praestiti omnibus dignitate”. Cele două cuvinte latine nu sunt sinonime: auctoritas e greutatea personală a unui om ascultat, dignitas e rangul recunoscut public.
Versiunea grecească a monumentului adaugă un indiciu. Lea Cantor, într-un studiu apărut în Berkeley Undergraduate Journal of Classics (2015), semnalează, pe urmele lui Malcolm Schofield (2015), că traducerea grecească redă termenul prin ἀξίωμα, un cuvânt apropiat mai degrabă de latinescul dignitas. Cu alte cuvinte, fraza pe care se sprijină jumătate din teoria modernă a principatului nu e sigură nici în literă, nici în traducere. Istoria nu se scrie pe citate rotunde, se scrie pe aparate critice.
Cine a studiat principatul: de la Mommsen la cercetarea de astăzi
Prima etapă a cercetării este filologică și germană. Mommsen editează inscripțiile, stabilește textul Res Gestae și propune cadrul juridic în care au gândit generații de istorici. Restituirile lui au rămas în manuale decenii după ce documentele noi le-au corectat, ceea ce spune ceva despre inerția bibliografiei.
Secolul XX revine neobosit asupra aceluiași capitol 34. F. E. Adcock îi dedică două intervenții la distanță de un an: „The Interpretation of Res Gestae Divi Augusti, 34. 1”, în The Classical Quarterly 1 (1951), p. 130-135, și „A Note on Res Gestae Divi Augusti, 34, 3”, în Journal of Roman Studies 42 (1952), p. 10-12. William Turpin reia problema în „Res Gestae 34.1 and the settlement of 27 b.c.”, The Classical Quarterly 44 (1994), p. 427-437. Volumul colectiv The Cambridge Companion to the Age of Augustus (2005) așază față în față capitolul lui Walter Eder despre puterea tradiției, p. 13-32, și capitolul lui Erich S. Gruen despre facerea principatului, p. 33-52. Comentariul de referință al textului rămâne cel al lui Alison Cooley (Cambridge, 2009), unde capitolul 34 ocupă paginile 256-271. Iar Greg Rowe redeschide dosarul în „Reconsidering the Auctoritas of Augustus”, Journal of Roman Studies 103 (2013), p. 1-15.
Pe latura provincială, cercetarea are o cronologie proprie și, în bună parte, românească. Grigore Tocilescu botează în 1900 linia de castre de pe Olt limes Alutanus. Urmează generațiile de arheologi care sapă castrele: A. Radnóti, Mihail Macrea, Kurt Horedt, Dumitru Protase, E. Tóth, Nicolae Gudea. Ioana Bogdan-Cătăniciu publică în 1981 o sinteză asupra limesului, iar Vlădescu în 1986 un volum despre fortificațiile din Oltenia. Ioan Piso adună lista demnitarilor provinciei în Fasti provinciae Daciae, al cărei al doilea volum, consacrat demnitarilor de rang ecvestru, apare la Bonn, la editura Habelt, în 2013. Peter Hügel publică în 2003 o sinteză despre ultimele decenii ale stăpânirii romane, Doina Benea și Ioana Hica în 2004 un volum care o contrazice frontal, iar Dan Isac răspunde în Ephemeris Napocensis XVI-XVII (2006-2007), p. 131-163.
Etapa cea mai recentă este și cea mai tehnică. Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu și Vlad Călina publică în Cercetări Arheologice 28.1 (2021), p. 9-90, un raport preliminar asupra castrelor de pe Olt, de la Hoghiz până la Dunăre, realizat în cadrul Programului Național LIMES. Iar Gică Băeștean, de la muzeul din Deva, pune în discuție chiar data de la care începe totul.
Ce era, de fapt, puterea lui Augustus?
Răspunsul cel mai tăios vine de la un om care cunoștea sistemul din interior. Cassius Dio a fost senator și consul, a scris la o distanță de un secol și jumătate de Augustus și nu are nicio nevoie să menajeze pe nimeni. Verdictul lui, în cartea a cincizeci și treia, e fără ocolișuri: puterea poporului și a senatului a trecut în întregime în mâinile lui Augustus, iar de atunci a existat, la drept vorbind, un monarh. Dio adaugă imediat observația care explică longevitatea regimului: magistraturile stabilite de legi se mențin și acum, afară de cenzură, dar întreaga conducere se face după voia celui care deține puterea la momentul respectiv.
Istoriografia modernă se ceartă nu pe fapte, ci pe eticheta corectă. Tradiția care pornește din Mommsen caută temeiul juridic al regimului și îl găsește în auctoritas, acea greutate personală pe care Augustus și-o revendică în capitolul 34. Greg Rowe contestă chiar această întemeiere. Potrivit rezumatului publicat al studiului său din 2013, fraza despre auctoritas e luată în mod convențional ca expresia concepției lui Augustus despre natura domniei sale, dar nicio altă sursă antică nu repetă ideea și nu dă greutate termenului; iar pasajul se înțelege cel mai bine ca aluzie la un eveniment anume, probabil la faptul că Octavian a devenit princeps senatus în 28 î.Hr. Dacă Rowe are dreptate, un concept întreg al istoriei romane s-a construit pe o propoziție care se referea la o funcție, nu la un sistem.
William Turpin ataca, cu un deceniu și jumătate mai înainte, celălalt capăt al frazei. Din rezumatul publicat al articolului său din 1994 reiese poziția: relatarea lui Augustus despre anii 28 și 27 î.Hr. este exasperant de vagă, iar cititorii moderni ajung prea repede la concluzia potrivit căreia împăratul spune, în 34.1, o minciună sfruntată sau măcar o jumătate de adevăr, de vreme ce nu amintește că senatul i-a dat statul înapoi.
Comentariul lui Caroline Barron la acest capitol strânge și celelalte poziții. Fergus Millar atrage atenția că, la momentul respectiv, consulatul era singura magistratură pe care Augustus o deținea. John Scheid subliniază că puterea deplină nu i-a fost niciodată acordată formal. Meyer Reinhold insistă pe faptul că această „autoritate”, în sensul roman, nu echivala cu o putere legitimă, cu dreptul de a comanda. Erich S. Gruen citește aranjamentul ca revenire la normalitatea constituțională, iar Walter K. Lacey vede în capitolul 34 piatra de boltă a întregului document.
Există și o latură pe care discuția juridică o pierde din vedere: principatul a funcționat și ca familie. Elena Caliri arată, în Acta Antiqua Academiae Scientiarum Hungaricae 55 (2015), p. 433-442, cum comunitățile din Orient îi celebrau prin inscripții pe Gaius și Lucius Caesar, nepoții adoptați de Augustus în 17 î.Hr. printr-o vânzare simbolică, per assem et libram, și proclamați principes iuventutis. Augustus a simțit nevoia să justifice prin merit onorurile acordate înaintea vârstei legale, iar Suetoniu notează, în viața lui Augustus la capitolul 56, că nu îi recomanda niciodată pe fii pentru o funcție fără să adauge „dacă vor fi vrednici de ea”.
Cum împărțea principatul provinciile între împărat și senat?
Partea cea mai concretă a aranjamentului din 27 î.Hr. nu se vede în vocabular, se vede pe hartă. Cassius Dio o descrie limpede: Augustus a declarat că nu va guverna personal toate provinciile și că nici pe cele guvernate de el nu le va ține la nesfârșit. A restituit senatului provinciile mai slabe, pe motivul că erau liniștite și fără război, și a păstrat pe cele mai puternice, invocând faptul că erau nesigure, cu dușmani la frontiere sau capabile de răscoală.
Dio nu se oprește la motivul declarat. Scopul adevărat, scrie el, era ca prin această rânduială senatorii să fie fără arme și nepregătiți de luptă, în vreme ce numai el avea arme și ținea soldați. E una dintre cele mai exacte propoziții din istoriografia antică.
Împărțirea arăta astfel, potrivit aceluiași autor:
- senatului și poporului: Africa, Numidia, Asia, Grecia cu Epirul, ținuturile Dalmației și Macedoniei, Sicilia, Creta împreună cu partea cirenaică a Libiei, Bitinia cu Pontul, Sardinia și Baetica;
- împăratului: restul Spaniei, adică Tarraconensis și Lusitania, toate Galiile, adică Narbonensis, Lugdunensis, Aquitania și Belgica, apoi Siria Coele, Fenicia, Cilicia, Ciprul și Egiptul;
- schimburi ulterioare: Ciprul și Gallia Narbonensis au fost înapoiate poporului, iar Augustus a luat în loc Dalmația.
Egiptul face o excepție care spune mult: nu a fost dat unui senator, ci unui cavaler, pentru motivele pe care Dio le explicase mai înainte. Grânarul imperiului nu intra pe mâna cuiva care putea deveni rival.
Mandatul a fost cerut, la început, pentru zece ani. Dio urmărește reînnoirile una după alta: alți cinci ani, apoi încă cinci, pe urmă zece, iar zece, și zece pentru a cincea oară, „astfel încât, prin succesiunea perioadelor de zece ani, a continuat să fie singur stăpânitor pe viață”.
Iar, pentru noi, cheia e propoziția pe care Dio o strecoară la capătul listei: toate provinciile intrate în imperiul roman după acel moment au fost adăugate la partea celui care era împărat la vremea respectivă. Dacia nu avea, așadar, nicio șansă să fie provincie senatorială.
Cine conducea o provincie imperială romană?
Dio descrie și mecanica funcțiilor, cu o precizie de regulament. Guvernatorii provinciilor senatoriale erau magistrați anuali, trași la sorți, trimiși prin vot al senatului; nu purtau sabie la centură și nu îmbrăcau ținută militară; se numeau proconsuli, chiar dacă fuseseră doar pretori. Guvernatorii celorlalte provincii erau aleși de împăratul însuși, se numeau trimișii lui și propretori, serveau atât timp cât îi plăcea lui, purtau ținută militară și sabie, iar sabia nu era decorativă: cu ea aveau dreptul să execute chiar și soldați.
Augustus a dat oamenilor lui titlul de pretor, explică Dio, pentru că din vremuri vechi acel titlu fusese legat de război. Numele erau republicane, repartizarea era nouă. În provinciile imperiale cu mai mult de o legiune de cetățeni se trimiteau guvernatori cu titlul de legați.
Procuratorul, omul banilor
Lângă guvernator stătea un al doilea personaj, de rang ecvestru: procuratorul. Dio îl definește simplu, ca pe acela care strânge veniturile publice și face plățile după instrucțiunile primite. Procuratorii erau trimiși în toate provinciile, atât ale poporului, cât și ale împăratului, iar în această funcție erau numiți uneori cavaleri, uneori chiar liberți. Împăratul le dădea instrucțiuni scrise, lor, proconsulilor și propretorilor, ca să plece în provincie cu ordine precise. Atunci, pentru prima dată, dregătorii romani au început să primească un salariu fix, iar amănuntul merită reținut: procuratorii își luau chiar titlul rangului din mărimea salariului primit. În plus, la sosirea succesorilor trebuiau să părăsească provincia imediat și să ajungă acasă în trei luni.
În Dacia, această schemă se vede ca într-o planșă de manual. Dacia Superior, unde staționa legiunea XIII Gemina, la Apulum, a avut un legatus Augusti pro praetore. Dacia Inferior, în care erau numai trupe auxiliare, a fost condusă de un procurator. Formularea autorilor raportului din 2021 e lipsită de echivoc: „În fruntea provinciei se afla un procurator presidial”, tocmai pentru că acolo nu era nicio legiune.
Numele acestor oameni nu sunt o deducție, se citesc pe pietre. Castrul de la Copăceni, pe Olt, a fost construit în anul 138 de numerus burgariorum et veredariorum Daciae inferioris și lărgit în 140 „per Aquilam Fidum, procuratorem Augusti”, adică prin grija lui Aquila Fidus, procuratorul împăratului. Castrul de piatră de la Hoghiz, cel mai mare castru auxiliar din zona estică a Daciei, cu laturi de aproximativ 220 pe 165 de metri, a fost ridicat de un detașament al legiunii XIII Gemina venit de la Apulum, în timpul procuratorului Ti. Claudius Constans, între anii 130 și 132.
Când a fost întemeiată provincia Dacia?
Orice manual românesc dă același răspuns: 106. Data vine dintr-o diplomă militară descoperită la Porolissum, care îl arată pe D. Terentius Scaurianus guvernator la 11 august 106. Gică Băeștean, cercetător la muzeul din Deva, susține că tocmai aici s-a strecurat o citire greșită, repetată mai departe de toată lumea.
Argumentația lui, așa cum reiese din rezumatele publicate ale celor două studii, merge pe documente. Potrivit rezumatului studiului din Sargetia. Acta Musei Devensis 12 (2021), p. 51-68, faptul că Scaurianus apare ca guvernator la 11 august 106 nu dovedește că provincia exista atunci. O diplomă descoperită la Ranovac arată un guvernator anterior, Iulius Sabinus. În 106, soldații în cauză primesc doar cetățenia romană; lăsarea lor la vatră în masă începe abia în 109. De aici, autorul reașază tot șirul: capturarea și sinuciderea lui Decebal se petrec probabil în 107, o înfrângere decisivă a dacilor vine la începutul anului 108, iar provincia „pare a fi întemeiată în 108”. Scaurianus ar fi guvernator în 109, Iulius Sabinus în 108-109, întemeierea coloniei Dacica Sarmizegetusa ar fi mai probabilă în 110 decât în 109, iar legenda monetară se schimbă din Dacia Capta în Dacia Augusti Provincia abia în jurul anului 112.
Nota mai veche a aceluiași autor, în Sargetia 6 (2015), p. 193-197, dă detaliul tehnic. Potrivit rezumatului ei, diploma de la Porolissum poartă indicația tribunicia potestas XIIII, care duce la anul 110, dar numește consulii sufecți ai anului 106, L. Minicius Natalis și Q. Licinius Silvanus Granianus Quadronius Proculus. Cinci dintre cei șapte martori ai diplomei de la Ranovac reapar pe diploma de la Porolissum, iar ambele documente îl numesc pe Scaurianus. Concluzia autorului: o datare în 106 nu poate fi nici măcar luată în considerare.
Cealaltă parte nu a abandonat cronologia tradițională. Raportul din Cercetări Arheologice 28.1 (2021) începe cu o frază care rezumă poziția majoritară: „Cucerirea Daciei i se datorează lui Traian, dar menținerea ei între granițele Imperiului este opera împăratului Hadrianus”. Aceiași autori amintesc cel mai celebru document al perioadei, pridianum-ul cohortei I Hispanorum veterana, care pomenește că o parte dintre soldații ei se află la nordul Dunării încă din septembrie 105, adică înainte de orice dată de întemeiere.
Ce rămâne, dincolo de dispută: diplomele există, se datează pe zile și îi numesc pe guvernatori. Discuția nu e despre documente, e despre momentul în care un teritoriu ocupat militar devine, formal, provincie, iar la aceasta izvoarele romane răspund mai rar decât ne-ar plăcea.
De ce au existat trei Dacii și cum le datăm pe zile?
Dacia a fost o singură provincie doar la început. După moartea lui Traian, roxolanii au redeschis ostilitățile, iar situația s-a reglementat prin pacea încheiată în primul an de domnie a lui Hadrian. Hadrian a reorganizat apoi teritoriul de la nordul Dunării, creând două provincii, Dacia Superior și Dacia Inferior, probabil încă din anul 118.
Datele exacte vin din diplome militare, iar precizia lor e aproape nefirească pentru Antichitate. Dacia Superior este atestată prima dată pe 19 noiembrie 119, iar Dacia Inferior pe 17 iulie 122, deși existența celei dintâi o presupune pe cea de-a doua de la bun început. Puțin mai târziu, în anii 122 sau 123, prima dată atestată pe 14 aprilie 123, Hadrian a desprins zona de nord-vest a provinciei Dacia Superior și a organizat o provincie nouă, Dacia Porolissensis.
Dacia Inferior cuprindea teritoriul dintre Jiu și Olt, plus sud-estul Transilvaniei. Granița ei a fost stabilită pe Olt, unde s-au construit castre mici în vremea lui Hadrian și a lui Antoninus Pius. Armata ei, cu doar trei excepții, numerus equitum Illyricorum, numerus burgariorum et veredariorum și numerus Syrorum sagittariorum, a fost alcătuită din trupele auxiliare ale Moesiei Inferior, detașate la nordul Dunării încă din timpul expedițiilor dacice ale lui Traian.
Anul 168 și reunificarea comenzii
Organizarea administrativă s-a schimbat din nou în 168, când comandamentele militare ale celor trei Dacii au fost reunite sub un legatus Augusti pro praetore trium Daciarum. Din acel moment sunt atestate și districtele financiare Dacia Apulensis, Dacia Malvensis și Dacia Porolissensis. Suprapunerea dintre districtele militare și cele financiare nu e pe deplin dovedită, deși autorii raportului din 2021 consideră că, în linii mari, Dacia Inferior și Dacia Malvensis coincid. În secolul al III-lea, provincia apare doar cu numele Dacia Malvensis.
La începutul domniei lui Septimius Severus, frontiera a fost mutată spre est, folosind vechiul drum militar din vremea lui Traian, care unea castrul legionar de la Novae cu colțul de sud-est al Transilvaniei. Așa s-a născut linia numită limes Transalutanus, adică dincolo de Olt, în raport cu limes Alutanus, denumirea pe care Grigore Tocilescu o dăduse în 1900 liniei de pe Olt.
Trupele se citesc, și ele, pe inscripții și pe material tegular ștampilat, adică pe țigle și pe cărămizi purtând sigla unității. La Hoghiz au stat în garnizoană ala Asturum, cohors III Gallorum, atestată între 177 și 180, și numerus Illyricorum; la Cincșor, cohors II Flavia Bessorum; la Feldioara, cohors II Flavia Numidarum. Fiecare nume e o unitate de câteva sute de oameni aduși din Asturia, din Galia, din Tracia sau din Numidia și așezați pe malul Oltului.
Cum știm ce știm despre administrația Daciei?
Patru feluri de dovezi, cu puteri diferite.
Diploma de bronz
O diplomă militară este copia personală a unui veteran dintr-o hotărâre imperială care îi acorda cetățenia și dreptul de căsătorie. Se turna în două table de bronz, cu textul scris de două ori, pe exterior și pe interior, iar tablele se legau și se sigilau cu martori, ca să nu poată fi falsificate. Documentul începea întotdeauna cu titulatura completă a împăratului, iar titulatura se schimba în fiecare an. Numărul anului de putere tribuniciană și numele consulilor în funcție dau data până la zi. Din acest motiv putem spune, despre o provincie din secolul al II-lea, că este atestată pe 19 noiembrie 119 sau pe 14 aprilie 123. Nicio cronică antică nu oferă o asemenea precizie.
Piatra
Inscripțiile de construcție numesc unitatea, ofițerul și împăratul, uneori și motivul lucrării. Formulele latine pentru o clădire căzută de vechime, „vetustate conlapsum” și „dilapsum”, apar des și sunt citate ca atare de Dan Isac. Trimiterile din studii sunt corpusuri de inscripții: CIL este corpusul general al inscripțiilor latine, IDR culegerea inscripțiilor Daciei romane, ILD un supliment la ea, iar AE buletinul anual al descoperirilor noi. O inscripție citată fără asemenea număr nu poate fi verificată.
Moneda
Circulația monetară datează abandonul mai bine decât orice text. Dan Isac observă că, în aproape toate castrele Daciei, cu mici excepții constând din piese singulare până la Aurelian, circulația monetară se oprește la Filip Arabul, care a domnit între 244 și 249. Un castru în care ultimele monede sunt de la mijlocul secolului al III-lea nu a mai primit, după aceea, monedă nouă de la statul roman.
Terenul
Potrivit raportului din 2021, identificarea monumentelor s-a făcut prin periegheze, măsurători topografice și zboruri cu drona, cu fotografii ortografice, oblice și filmări, coroborate apoi cu informațiile din arhive. Scopul declarat este includerea siturilor în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
O ultimă observație, pe care o datorăm tot lui Cassius Dio și care privește chiar limitele cunoașterii noastre. Mai înainte, scrie el, toate chestiunile erau raportate senatului și poporului, chiar dacă se întâmplaseră departe, așa că toți le aflau și mulți le consemnau. După acel moment, cele mai multe dintre lucrurile care se petreceau au început să fie ținute secrete și ascunse. Principatul nu a schimbat numai felul în care era guvernat imperiul, a schimbat și felul în care se putea ști ce se guvernează. Istoricii Daciei lucrează, din acest motiv, mai mult cu bronz și cu piatră decât cu povestiri.
Când s-a pierdut Dacia romană?
Sunt, în realitate, două întrebări diferite. Prima: când a încetat statul roman să controleze efectiv teritoriul. A doua: când a hotărât oficial să plece. Răspunsurile nu coincid.
Pentru controlul efectiv, autorii raportului din 2021 scriu că, puternic lovită de atacul carpilor din anul 247, Dacia Inferior va fi pierdută, odată cu întreaga Dacie, abia pe vremea lui Gallienus, împărat între 253 și 268. Pentru hotărârea oficială, izvorul principal este Historia Augusta. În viața lui Aurelian, la capitolul 39, paragraful 7, se spune că împăratul, văzând Illyricum pustiit și Moesia în ruină, a părăsit provincia transdanubiană Dacia, cea întemeiată de Traian, și a mutat de acolo atât soldații, cât și provincialii, pierzând nădejdea că poate fi păstrată. Pe cei scoși i-a așezat în Moesia, iar ținutului care despica atunci cele două Moesii i-a dat numele de Dacia.
Nota editorului ediției Loeb datează evacuarea, probabil, în 271, și arată cum se administrează o înfrângere: provincia nouă a fost făcută din părți ale celor două Moesii, din Tracia și din teritoriul dardanilor, cu capitala la Serdica, adică Sofia de astăzi, iar Aurelian și-a luat titlul de Dacicus Maximus și a emis monede cu legenda Dacia Felix. Istoriografia românească fixează, în general, abandonarea oficială la 274-275, formulare pe care Dan Isac o folosește explicit.
Disputa dintre Doina Benea și Dan Isac
În 2004, într-un volum scris împreună cu Ioana Hica, Doina Benea a avansat o teză singulară: reparațiile și reconstrucțiile târzii din siturile Daciei, civile și mai ales militare, ar fi databile într-o perioadă posterioară abandonării provinciei, mai exact în epoca constantiniană. Consecința, dacă teza ar fi adevărată, e uriașă: castrele ar fi rămas funcționale până în secolul al IV-lea, iar teritoriul ar fi stat sub autoritatea juridică a statului roman mult după Aurelian.
Dan Isac a răspuns punct cu punct, în studiul din Ephemeris Napocensis XVI-XVII. Argumentele lui sunt stratigrafice, numismatice și arhitectonice:
- reparațiile aparțin ultimului nivel de locuire și se află cu certitudine sub nivelul de dărâmături postromane, deci sunt de epocă romană;
- circulația monetară se oprește la Filip Arabul, cu piese izolate până la Aurelian;
- în niciunul dintre castre nu există componente arhitectonice majore tipice perioadei constantiniene, cu excepția Drobetei, care oricum rămăsese romană în secolul al IV-lea;
- la Porolissum, toți cercetătorii sitului, de la A. Radnóti la Mihail Macrea și de la E. Tóth la Nicolae Gudea și Peter Hügel, au ajuns la concluzia potrivit căreia fortificația de pe Pomet a funcționat până la sfârșitul stăpânirii romane, fără dovezi de folosire ulterioară.
Isac atacă și un clișeu al propriei sale discipline. Reparațiile, scrie el, sunt o activitate cotidiană a armatei romane, parte din conceptul de disciplina, determinate de obicei de nevoi tehnice: ziduri îmbătrânite, alunecări de teren, nevoia de spații de cazare. Legarea lor automată de atacuri barbare e o schemă-șablon: practic nu există nicio dovadă certă a cuceririi și distrugerii unui castru din Dacia, poate cu excepția celui de la Slăveni, dacă ar fi să dăm crezare lui Dumitru Tudor. Despre metoda prin care absența completă a dovezilor devine argument, Isac are o formulă memorabilă: „credo quia absurdum”, sau, pe românește, „crede și nu cerceta”.
Un detaliu arată cât de fin se lucrează cu asemenea datări. Blocarea unei porți, la unul dintre castrele inventariate de Isac, cu un zid construit în mare parte din inscripții și monumente funerare refolosite, a putut fi datată pentru că în zidul de blocare fusese zidită o inscripție dedicată lui C. Iulius Verus Maximinus, nobilissimus Caesar, fiul lui Maximinus Thrax, care a domnit între 235 și 238. Inscripția dă un terminus post quem: zidul nu poate fi mai vechi decât ea.
Sfârșitul provinciei și sfârșitul principatului sunt, în fond, aceeași criză. Isac îl citează pe Yann Le Bohec pentru caracterizarea perioadei: o criză profund serioasă a cărei origine a fost în esență militară, cu urmări politice, prin instabilitatea autorităților, economice, prin ruină generalizată, sociale, prin brigandaj, și morale, prin persecuții. Sistemul lui Augustus s-a surpat fiindcă armata, pe care el o separase cu atâta grijă de senat, a început să numească ea împărații.
Ce știm sigur, ce rămâne deschis și ce se petrecea alături
Documentele susțin fără rezerve mai mult decât s-ar crede. Aranjamentul din 27 î.Hr. a păstrat numele și magistraturile republicane și a mutat armata în mâna unui singur om. Provinciile cucerite mai târziu au intrat automat în partea împăratului, deci Dacia a fost de la prima zi provincie imperială, cu legat și cu procuratori numiți de la Roma. Cele trei Dacii sunt atestate pe 19 noiembrie 119, pe 17 iulie 122 și pe 14 aprilie 123, iar comandamentele lor au fost reunite în 168.
Lista lucrurilor deschise e tot atât de onestă. Nu știm sigur ce cuvânt a folosit Augustus pentru puterea lui, fiindcă piatra e ruptă acolo, iar edițiile tipăresc lecțiuni diferite. Nu știm ce voia să spună prin el: un sistem, cum se crede de obicei, sau o funcție anume, cum propune Greg Rowe. Nu știm dacă provincia Dacia a fost constituită formal în 106 sau în 108. Nu știm anul exact al retragerii, între 271 și 275. Nu știm cât de bine se suprapuneau districtele financiare peste cele militare. Și nu știm, în detaliu, ce s-a întâmplat cu oamenii care au rămas, fiindcă pe aceia nu îi consemnează nicio diplomă.
Ce se întâmpla în același timp la noi, în afara provinciei
Harta romană nu acoperea tot spațiul de azi. După cucerire, Traian a lăsat Muntenia sub supravegherea guvernatorului provinciei Moesia Inferior, ridicând doar castre auxiliare în poziții-cheie și construind o linie de apărare pe Olt. După înțelegerile cu roxolanii din primul an al domniei lui Hadrian, garnizoanele romane au fost retrase din Muntenia, iar provincia Dacia Inferior s-a constituit mai la apus, între Jiu și Olt, cu sud-estul Transilvaniei pe deasupra. Dincolo de linia castrelor au rămas dacii liberi, sarmații și, mai târziu, carpii, aceiași care lovesc Dacia Inferior în 247.
Comparația cea mai utilă e totuși cronologică. Când Augustus construia principatul roman, în 27 î.Hr., teritoriul de astăzi al României se afla în afara imperiului, iar regatul dac avea încă peste un secol de existență în față, până la războaiele lui Traian. Când sistemul s-a surpat, în criza secolului al III-lea, provincia Dacia dispăruse deja din liste. Toată istoria romană a teritoriului nostru încape, prin urmare, într-un singur regim politic, de la maturitatea lui până la prăbușire. Cine vrea să înțeleagă ce a însemnat stăpânirea romană aici are nevoie, înainte de orice, să înțeleagă acel regim: cine numea guvernatorul, cine plătea soldatul și cine hotăra, într-un singur birou, dacă o provincie merită păstrată.
Surse
- Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, „Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1.”, Cercetări Arheologice 28.1, 2021, p. 9-90, https://cercetari-arheologice.ro/wp-content/uploads/2021/06/ca28_1_01_Tentea_Matei-Popescu_Calina_compressed.pdf
- Dan Isac, „Reparații și reconstrucții în castrele Daciei romane în a doua jumătate a secolului III p.Chr.”, Ephemeris Napocensis XVI-XVII, 2006-2007, p. 131-163, https://ephemerisnapocensis.arheologie-istoriaartei-cluj.ro/Articles/eph-XVI-XVII-09.pdf
- Elena Caliri, „Augustus and Some Honors for Gaius and Lucius in the Roman East”, Acta Antiqua Academiae Scientiarum Hungaricae 55, 2015, p. 433-442, https://real.mtak.hu/44354/1/068.2015.55.1-4.29.pdf
- Greg Rowe, „Reconsidering the Auctoritas of Augustus”, Journal of Roman Studies 103, 2013, p. 1-15, https://doi.org/10.1017/S007543581300004X
- William Turpin, „Res Gestae 34.1 and the Settlement of 27 B.C.”, The Classical Quarterly 44, 1994, p. 427-437, https://doi.org/10.1017/S0009838800043871
- F. E. Adcock, „The Interpretation of Res Gestae Divi Augusti, 34. 1”, The Classical Quarterly 1, 1951, p. 130-135, https://doi.org/10.1017/S0009838800004092
- F. E. Adcock, „A Note on Res Gestae Divi Augusti, 34, 3”, Journal of Roman Studies 42, 1952, p. 10-12, https://doi.org/10.2307/297504
- Erich S. Gruen, „Augustus and the Making of the Principate”, în The Cambridge Companion to the Age of Augustus, Cambridge University Press, 2005, p. 33-52, https://doi.org/10.1017/CCOL0521807964.003
- Walter Eder, „Augustus and the Power of Tradition”, în The Cambridge Companion to the Age of Augustus, Cambridge University Press, 2005, p. 13-32, https://doi.org/10.1017/CCOL0521807964.002
- Gică Băeștean, „Când a fost fondată provincia Dacia?”, Sargetia. Acta Musei Devensis 12, 2021, p. 51-68, ISSN 1013-4255, https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=1053798
- Gică Băeștean, „Începuturile provinciei Dacia și prima diplomă militară de la Porolissum”, Sargetia. Acta Musei Devensis 6, 2015, p. 193-197, https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=493965
- Res Gestae Divi Augusti 34-35, text latin, grec și traducere, ediția Loeb Classical Library, trad. F. W. Shipley, 1924, la LacusCurtius, Universitatea din Chicago, https://penelope.uchicago.edu/Thayer/e/roman/texts/augustus/res_gestae/6*.html
- Cassius Dio, Istoria romană, cartea LIII, ediția Loeb Classical Library, trad. Earnest Cary, la LacusCurtius, Universitatea din Chicago, https://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Cassius_Dio/53*.html
- Historia Augusta, Viața lui Aurelian 39, 7, ediția Loeb Classical Library, trad. David Magie, 1932, la LacusCurtius, Universitatea din Chicago, https://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Historia_Augusta/Aurelian/3*.html
- Caroline Barron, comentariu la Res Gestae Divi Augusti, capitolul 34, proiectul de cercetare Judaism and Rome, 2021, https://www.judaism-and-rome.org/res-gestae-divi-augusti-chapter-34
- Lea Cantor, „Augustus and Auctoritas”, Berkeley Undergraduate Journal of Classics 3, 2, 2015, depozitul eScholarship, Universitatea California, https://escholarship.org/uc/item/277725g0
✓ Ce știm sigur
- Dacia a fost provincie imperială, condusă de un legat numit de împărat, nu de un proconsul tras la sorți.
- Dacia Superior e atestată pe 19 noiembrie 119, Dacia Inferior pe 17 iulie 122, Dacia Porolissensis pe 14 aprilie 123.
- Dacia Inferior, în care nu staționa nicio legiune, era condusă de un procurator praesidialis.
- Castrul de la Copăceni a fost construit în anul 138 și lărgit în 140, sub procuratorul Aquila Fidus.
- În castrele Daciei circulația monetară se oprește la Filip Arabul, cu piese izolate până la Aurelian.
- Historia Augusta consemnează retragerea soldaților și a provincialilor sub Aurelian și mutarea numelui Dacia în Moesia.
? Ce rămâne neclar
- Ce cuvânt a folosit Augustus pentru puterea sa, auctoritas sau dignitas: piatra de la Ancyra e ruptă în acel loc.
- Dacă fraza privea un sistem de guvernare sau doar funcția de princeps senatus, cum propune Greg Rowe în 2013.
- Dacă provincia Dacia a fost constituită formal în 106 sau în 108, cum susține Gică Băeștean pe baza diplomelor.
- Anul exact al retragerii aureliene, între 271 și 275.
- Cât de bine se suprapuneau districtele financiare Apulensis, Malvensis și Porolissensis peste cele militare.
- Ce s-a întâmplat, în detaliu, cu populația rămasă după plecarea administrației romane.
Contextul românesc
Tot ce a fost provincia Dacia s-a petrecut în interiorul principatului: teritoriul a fost cucerit de Traian între 101 și 106, organizat ca provincie imperială și părăsit de Aurelian, probabil în 271. Numele guvernatorilor și ale procuratorilor care au condus aceste provincii se citesc astăzi pe inscripțiile de la Hoghiz și de la Copăceni, pe Olt. Castrele de pe Olt, de la Hoghiz până la Dunăre, sunt cercetate în Programul Național LIMES, cu periegheze, măsurători topografice și zboruri cu drona, în vederea unei candidaturi la Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Întrebări frecvente
Ce înseamnă cuvântul princeps?
Princeps înseamnă în latină cel dintâi dintre cetățeni și era titlul pe care Augustus l-a preferat după 27 î.Hr. Prin el însuși nu dădea nicio putere legală, de unde și ambiguitatea voită a regimului: numele magistraturilor erau republicane, iar armata era a unui singur om.
Cine a cucerit Dacia și când?
Dacia a fost cucerită de împăratul Traian în două campanii, în 101-102 și în 105-106. Documentele arată trupe romane la nordul Dunării încă din septembrie 105, prin pridianum-ul cohortei I Hispanorum veterana. Data la care teritoriul devine formal provincie rămâne însă disputată, între 106 și 108.
Câte provincii dacice au existat?
Trei. Hadrian a împărțit teritoriul în Dacia Superior și Dacia Inferior, probabil din anul 118, apoi a desprins Dacia Porolissensis în 122 sau 123. Cele trei sunt atestate prima dată pe 19 noiembrie 119, pe 17 iulie 122 și pe 14 aprilie 123, prin diplome militare.
Ce este o diplomă militară romană?
Este copia personală, pe bronz, a unei hotărâri imperiale prin care un veteran din trupele auxiliare primea cetățenia și dreptul de căsătorie. Textul se scria de două ori, pe exteriorul și pe interiorul a două table legate și sigilate cu martori. Titulatura împăratului din capul documentului permite datarea până la zi.
Cine conducea provincia Dacia Inferior?
Un procurator de rang ecvestru, numit procurator praesidialis, fiindcă în provincie staționau numai trupe auxiliare, fără legiune. Numele unora se citesc pe pietre: castrul de la Copăceni a fost lărgit în anul 140 „per Aquilam Fidum, procuratorem Augusti”, adică prin grija procuratorului Aquila Fidus.
De ce a părăsit Aurelian Dacia?
Historia Augusta spune că împăratul, văzând Illyricul pustiit și Moesia în ruină, a părăsit provincia și a mutat soldații și provincialii la sud de Dunăre, pierzând nădejdea că poate fi păstrată. Nota ediției Loeb datează evacuarea probabil în 271, iar istoriografia românească indică de regulă 274-275.
Există monede care arată sfârșitul Daciei romane?
Da, în două feluri. În castrele provinciei circulația monetară se oprește la Filip Arabul, care a domnit între 244 și 249, cu piese izolate până la Aurelian. Iar Aurelian, după retragere, a emis monede cu legenda Dacia Felix, pentru o Dacia nouă, așezată la sud de Dunăre.
Povestea întreagă a lui Dracula, pe izvoare
Cartea urmărește drumul de la Vlad Țepeș, domnul din documente, la contele din roman, cu izvoarele puse cap la cap. O primești întreagă, în PDF, dacă te abonezi la scrisoarea de sâmbătă, sau o cumperi de pe Amazon.
Linkul către Amazon este link de afiliat: dacă cumperi prin el, Historix primește un comision mic, fără niciun cost în plus pentru tine.
Ți-a plăcut? Primește ce e mai bun, o dată pe săptămână
Sâmbătă dimineața trimitem ce s-a publicat pe Historix, cu un rând despre ce merită citit. Fără reclame și fără senzaționalism. Vezi ce conține scrisoarea.
Laurențiu Dicu
Fondator, editor, pasionat de istorie
Vezi pagina autorului →


