Revolta de la Brașov, 15 noiembrie 1987: ce spun documentele

Revolta de la Brașov a început dintr-o foaie de salariu. La 14 noiembrie 1987, muncitorii Uzinei de Autocamioane „Steagul Roșu” și-au primit banii mult micșorați, fără nicio explicație, iar schimbul trei a refuzat să intre în producție. A doua zi, câteva mii de brașoveni mergeau pe bulevard strigând „Jos Ceaușescu!”, cu doi ani înainte de decembrie 1989.

De ce au ieșit muncitorii în stradă la 15 noiembrie 1987?

Cauza imediată se vede în foile de salariu. În toamna anului 1983, regimul introdusese munca în acord global: nivelul salariilor era legat de procentul în care unitatea economică își îndeplinea planul, iar planul venea de la centru, de la Comisia de Stat a Planificării și de la ministerele de resort. Criza economică, birocrația și desele întreruperi de energie făceau însă ca planul să nu fie realizat, așa că salariile lunare scădeau, uneori drastic. Istoricul Liviu Pleșa, într-un studiu publicat în Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, scrie că tocmai acest mecanism a fost scânteia care a declanșat revolta de la Brașov din toamna anului 1987.

Fundalul era și mai apăsător. La 11 noiembrie 1987, cu patru zile înainte, Decretul Consiliului de Stat nr. 272 stabilea noi măsuri pentru raționalizarea consumului de gaze naturale și de energie electrică. În orașe, apa caldă se dădea doar câteva ore în anumite zile, iar încălzirea centralizată nu mai ridica temperatura din apartamente. Pe acest fond, la 14 noiembrie, oamenii de la „Steagul Roșu” și-au luat salariile micșorate fără explicații, iar schimbul trei a refuzat să înceapă lucrul.

Cum s-a desfășurat revolta de la Brașov, ceas cu ceas?

Cronologia adunată de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței urmărește ziua pas cu pas.

• În dimineața de 15 noiembrie, celor din schimbul trei li se alătură oamenii veniți în schimbul unu și cer conducerii întreprinderii explicații pentru salarii.
• La ora 10, muncitorii se adună în fața Palatului Administrativ, unde se afla conducerea întreprinderii, strigând „Hoții, hoții!”.
• Patru sute de oameni pornesc spre sediul Prefecturii orașului. După ieșirea din incinta fabricii, li se alătură și alți brașoveni.
• Traseul trece pe strada Poienelor, pe Calea București și pe Bulevardul Lenin, până în fața Comitetului Județean de Partid. Numărul manifestanților ajunsese deja la câteva mii.
• Se scandează „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină!”, „Vrem căldură!”, „Vrem banii înapoi!”. Cineva dă tonul la „Deșteaptă-te, române!”, apoi se strigă „Jos Ceaușescu!” și „Jos comunismul!”.
• Dialogul cu primarul nu dă niciun rezultat. Oamenii pătrund în clădirea Comitetului Județean, iar tabloul lui Ceaușescu și steagul roșu al partidului ard în fața scărilor.
• Sosesc trupele detașamentului antiterorist al Securității și ocupă poziții de tragere. Mulțimea se retrage din fața înaintării soldaților.

În aceeași zi, la „Steagul Roșu” se ține o adunare cu muncitorii rămași, în stilul obișnuit al ședințelor de atunci: participanții la manifestație sunt catalogați „huligani” cu „intenții criminale”, iar pentru ei se cere „pedeapsa maximă”, inclusiv pedeapsa capitală. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului rezumă lozincile zilei în trei cuvinte care au circulat apoi în toată țara: „Libertate!”, „Vrem pâine!”, „Jos Ceaușescu!”.

Ce spun documentele despre represiune?

Represiunea are un nume de dosar: „Acțiunea 1511”. Expoziția de documente organizată în 2009 de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității împreună cu Institutul Cultural Român a fost construită în jurul unui fișet de cartotecă al Securității, prezentat ca simbol al anchetelor la care au fost supuse peste 240 de persoane. Între piesele expuse se afla și un document al unității speciale „R” a Securității, cea care sintetiza informațiile difuzate de posturile de radio străine, cu transcrierea unei emisiuni de la Europa Liberă.

Arestările au continuat între 16 și 25 noiembrie, iar anchetele s-au mutat de la Brașov la București. La 22 noiembrie, trei studenți de la Facultatea de Silvicultură din Brașov, Cătălin Bia, Lucian Silaghi și Horea Șerban, au protestat împotriva arestării muncitorilor. Au fost reținuți, exmatriculați și trimiși în orașele natale, unde au fost angajați ca muncitori necalificați; reînmatricularea a venit abia în septembrie 1989.

La 2 decembrie 1987, dosarul nr. 2926/1987 cuprindea rechizitoriul Procurorului General, prin care 62 de participanți erau trimiși în judecată pentru „ultraj contra bunelor moravuri” și „tulburarea ordinii publice”. Procesul a fost pregătit de Maria Bobu, adjunct al ministrului Justiției, împreună cu Procurorul General și cu președintele Tribunalului Suprem, iar Tudor Postelnicu a convocat completul de judecată la sediul Securității Brașov și i-a indicat verdictul care trebuia pronunțat. La 3 decembrie, prin sentința penală nr. 2823, 61 de inculpați au primit pedepse între 6 luni și 3 ani, însumând 91 de ani și jumătate de închisoare. Douăzeci și șase le-au executat prin muncă corecțională, iar doi au mai primit un an pentru încercarea de a fugi în Iugoslavia.

Cât de departe a ajuns ecoul revoltei?

Dosarele Securității din alte județe arată că vestea a trecut repede peste Carpați. În județul Alba, Securitatea a dat avertismente și atenționări timp de peste un an oamenilor care comentaseră sau răspândiseră știrea, cei mai mulți după ce o auziseră la Europa Liberă. Printre cei avertizați în noiembrie 1987 se află un operator de la Combinatul Roșia Poieni și un pensionar din comuna Vinerea, mustrat pentru că îndemnase la fapte asemănătoare celor de la Brașov. În noiembrie și decembrie 1987, în zona minieră a Apusenilor au fost înregistrate mai multe încercări de grevă, toate eșuate. La un an de la revoltă, în noiembrie 1988, un lăcătuș de la Blaj era încă avertizat pentru că spusese, în fața colegilor, că ar fi fost bine ca asemenea proteste să se generalizeze în toată țara.

Câți oameni au fost anchetați după revolta de la Brașov?

Cifrele nu se potrivesc între surse, iar diferența merită spusă pe față. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului vorbește despre peste 190 de persoane arestate și cercetate. Cronologia Memorialului de la Sighet dă peste 193 de persoane cercetate. Textul expoziției Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității pornește de la peste 240 de persoane anchetate. În judecată au ajuns 61, după un rechizitoriu care viza 62. Deosebirile vin, cel mai probabil, din ceea ce numără fiecare: arestări, anchete, avertismente sau trimiteri în judecată.

Al doilea gol este vizual. Miliția și Securitatea au făcut în zilele acelea numeroase fotografii, folosite apoi în anchetă, iar ele nu se mai găsesc astăzi. Problema a fost pusă limpede de Liviu Tofan, la prezentarea proiectului „Brașov 1987” al Muzeului Județean de Istorie Brașov.

Există mărturii, dar se pare că nu există o arhivă.

Liviu Tofan, la prezentarea proiectului „Brașov 1987”

Al treilea gol ține de soarta participanților. Volumul „Ziua care nu se uită”, coordonat de Marius Oprea împreună cu Stejărel Olaru și apărut la Editura Polirom sub egida aceluiași institut, este dedicat celor care au plătit cu viața pentru curajul lor, iar textul expoziției Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității vorbește despre urme rămase „în viețile sau în morțile victimelor, unele suspect de premature”. Câți au murit și în ce legătură exactă cu ancheta, documentele publicate până acum nu spun.

A fost Brașovul „începutul sfârșitului”?

Formula circulă des și are un autor instituțional. Nicolae Pepene, directorul Muzeului Județean de Istorie Brașov, spunea la lansarea proiectului din 2017 că la Brașov s-a strigat pentru prima dată „Jos Ceaușescu!” și că de atunci se poate vorbi despre începutul sfârșitului comunismului în România. Afirmația are temei, dar are și margini. Prima mișcare de protest a muncitorilor din România comunistă nu a fost la Brașov: la 1 august 1977, după ce li s-a anunțat că ziua de muncă urcă de la șase la opt ore și că vârsta de pensionare crește cu doi ani, minerii din Valea Jiului au declanșat o grevă de amploare. În 1981 a urmat revolta de la Motru. Ce rămâne însă fără discuție la Brașov este altceva: amploarea unei mișcări de stradă, în plină zi, într-un oraș industrial, cu numele conducătorului strigat în fața sediului de partid.

Judecată cu mijloacele vremii ei, fapta brașovenilor cântărește mult. Oamenii nu aveau sindicat, nu aveau o presă în care să se plângă și nu aveau un telefon care să ducă vestea mai departe fără să fie ascultat. Au avut o foaie de salariu, o hotărâre luată între două schimburi și un bulevard. Pentru asta, 61 dintre ei au intrat în dosare penale, iar mulți au fost mutați cu forța de la locul de muncă. Faptul că mitul a crescut peste întâmplare nu scade cu nimic ce au făcut în ziua aceea.