Cea mai veche scriere din lume, la Tărtăria? Ce spun, de fapt, dovezile

Trei bucăți mici de lut, găsite în 1961 într-o groapă de lângă satul Tărtăria, din județul Alba, sunt prezentate de șase decenii drept cea mai veche scriere din lume, cu o mie sau două de ani înaintea sumerienilor. Afirmația are un sâmbure real și un înveliș gros de exagerare. Am urmărit dosarul de la raportul de săpătură al lui Nicolae Vlassa până la analizele din anii 2000: ce s-a măsurat, ce s-a datat și ce nu s-a demonstrat niciodată.

Ce se afirmă și cât de mult circulă?

Formularea care circulă cel mai des este și cea mai tare: la Tărtăria s-a găsit prima scriere a omenirii, mai veche cu un mileniu decât cea sumeriană. De aici pornesc și variantele: că scrisul ar fi apărut în Europa, nu în Mesopotamia; că semnele au fost descifrate; că tăblițele ar dovedi o continuitate de la neolitic la daci și mai departe.

Tăblițele de la Tărtăria apar în manuale, în documentare, pe plăci comemorative și pe zeci de mii de postari. La intrarea în sat există un monument ridicat în cinstea lor. Interesul este de înțeles: trei obiecte mici, găsite într-o șa de deal de pe Mureș, care ar putea muta începutul scrisului cu o mie de kilometri spre nord-vest.

Problema nu este entuziasmul, ci saltul logic. Între „semne incizate pe lut, foarte vechi” și „scriere” există o distanță pe care dovezile de la Tărtăria nu au acoperit-o până acum.

De unde vine povestea: o groapă rituală și un raport din 1963

În 1961, arheologul Nicolae Vlassa, de la muzeul din Cluj, săpa în situl Tărtăria-Groapa Luncii, în județul Alba. Într-o groapă cu pământ cenușos a găsit un lot de obiecte de cult: figurine de lut, o statuetă de alabastru, o scoică Spondylus și trei tăblițe de lut cu semne incizate. Două dintre tăblițe au câte o gaură de agățare, ceea ce a dus la ideea că erau purtate ca amulete. În aceeași groapă se aflau și oase umane arse și dezarticulate ale unui adult.

Vlassa a publicat descoperirea în 1963 și a făcut o comparație care avea să decidă tot restul discuției: a spus că cele mai bune analogii pentru semnele de pe tăblițe sunt tăblițele arhaice din depozitul de la Uruk-Warka, în Mesopotamia. Comparația era descriptivă, dar a fost citită ca o afirmație despre scriere.

În 1967, arheologul britanic Sinclair Hood a publicat în revista Antiquity un articol dedicat exclusiv acestui subiect. Hood a acceptat asemănarea cu semnele din perioada Uruk III, dar a tras concluzia inversă: pentru el, tăblițele nu erau dovada unei scrieri europene timpurii, ci urma unei influențe venite dinspre Mesopotamia prin Siria, în mileniul III î.Hr. Adică obiecte mult mai târzii decât stratul în care au fost găsite.

Ce s-a datat, de fapt?

Aici stă cel mai frecvent neadevăr din discuția despre tăblițele de la Tărtăria. Tăblițele nu au fost datate cu radiocarbon și nici nu pot fi: sunt de lut nears, iar metoda are nevoie de material organic. Ce s-a datat sunt oasele găsite în aceeași groapă și în bordeiul vecin.

Rezultatele au fost publicate de Gheorghe Lazarovici și Marco Merlini în 2005, în Documenta Praehistorica, și reluate pe larg în 2008, în Acta Terrae Septemcastrensis. Scheletul uman din groapa rituală a dat 6310 plus sau minus 65 de ani radiocarbon, adică 5370-5140 î.Hr. după calibrare. Oasele de animal de la baza bordeiului vecin au dat 6210 plus sau minus 65, adică 5280-5060 î.Hr.

Cele două intervale se suprapun, ceea ce susține ideea că groapa și bordeiul sunt contemporane și aparțin lumii Vinča timpurii. Dacă tăblițele au fost depuse odată cu restul inventarului, atunci sunt și ele din mileniul VI î.Hr. Acest „dacă” este întreaga miză.

Tot din acele studii vine și răspunsul la o altă acuzație care circulă, aceea că tăblițele ar fi fost arse în cuptor după descoperire, deci alterate. Lazarovici și Merlini resping arderea artificială și explică fragilitatea pieselor prin curățarea cu acid clorhidric, care a atacat carbonații din pastă. După curățare au apărut microfisuri, iar obiectele au fost consolidate cu nitrolac, într-o cameră de uscare la temperatură joasă.

De ce este contestată stratigrafia?

Toată datarea depinde de un singur lucru: dacă groapa era închisă și nederanjată, adică dacă tăblițele nu au ajuns acolo dintr-un nivel mai târziu. Vreme de decenii, argumentul folosit a fost o secțiune din raportul lui Vlassa, citată ca dovadă că groapa era sigilată.

Într-o notă publicată tot în Antiquity, David Whipp, de la Queen’s University Belfast, a arătat că acea secțiune nu reprezintă groapa cu tăblițe, ci o colibă Turdaș. Vlassa nu a publicat nicăieri în raport un desen de secțiune pentru groapa din care provin tăblițele. Hood a recunoscut eroarea, observând că argumentul lui se sprijinea oricum mai mult pe obiectele asociate, scoica Spondylus, figurinele și idolul de alabastru.

Concluzia lui Whipp este sobră și nu a fost infirmată: fără acea secțiune, nu se poate spune cu certitudine nici dacă groapa era deranjată, nici măcar din ce nivel a fost săpată, iar obiecțiile mai vechi ale lui Evžen Neustupný și Dumitru Berciu privind o datare mai târzie merită luate în serios. Documentația de teren din 1961 nu mai poate fi refacută.

Cum s-a transformat povestea

Pas cu pas, o comparație de specialitate a devenit un titlu. Vlassa a scris că semnele seamănă cu cele de la Uruk. Presa a citit că tăblițele sunt scriere. Cronologia radiocarbon a anilor 1960 și 1970 a arătat că neoliticul european este mai vechi decât se credea, iar de aici s-a sărit direct la concluzia că scrierea europeană este mai veche decât cea mesopotamiană.

În anii 1980 a apărut și eticheta de „scriere danubiană” pentru sistemul de semne Vinča, iar tăblițele de la Tărtăria au devenit piesa ei de rezistență. În România, subiectul s-a suprapus peste protocronismul anilor 1970 și 1980, care căuta dovezi ale unei precedente românești în orice domeniu. Așa au apărut variantele despre daci și despre strămoșii care au inventat scrisul.

Aceste variante sunt cel mai ușor de respins. Comunitățile Vinča-Turdaș din mileniul VI î.Hr. sunt despărțite de geto-daci prin peste patru milenii și prin mai multe valuri de populație. Între tăblițe și Burebista este mai mult timp decât între Burebista și noi.

Ce rămâne o întrebare legitimă?

Sistemul de semne Vinča există. Este atestat pe peste o mie de obiecte din sud-estul Europei, mai ales pe ceramică și pe fusaiole, și nu este o inventție modernă. Întrebarea serioasă nu este dacă semnele sunt reale, ci ce făceau ele.

Pentru ca un ansamblu de semne să fie numit scriere, specialiștii cer câteva lucruri: secvențe lungi, repetiții cu regularitate sintactică, un inventar stabil de semne și, ideal, un text de control care să permită verificarea unei lecturi. Semnele Vinča apar aproape întotdeauna în grupuri scurte, de câteva unități, fără texte lungi și fără nimic care să semene cu un document bilingv.

De aceea majoritatea specialiștilor le tratează drept un sistem de însemne, folosit probabil pentru marcaj, proprietate sau ritual, și nu ca o scriere care notează o limbă. Rămâne perfect legitim să întrebăm dacă unele dintre aceste însemne aveau valoare fixă, cum au circulat pe distanțe mari și dacă o săpătură nouă, făcută cu documentație modernă, ar putea găsi un context sigur pentru piese asemănătoare.

Cum recunoști o poveste umflată

Primul semnal este mutarea obiectului datat. Când un text spune că „tăblițele au fost datate cu radiocarbon”, merită întrebat pe ce s-a făcut analiza. La Tărtăria, răspunsul este: pe oase din aceeași groapă, nu pe tăblițe.

Al doilea este cuvântul „descifrat”. O descifrare acceptată înseamnă că mai mulți cercetători independenți obțin același rezultat pe texte noi. Propunerile de lectură pentru semnele Vinča sunt numeroase și se contrazic între ele, ceea ce este chiar definiția unei nedescifrări.

Al treilea este saltul peste milenii. Orice frazare care leagă direct mileniul VI î.Hr. de daci, de romani sau de români sare peste patru mii de ani de istorie. Nu tăblițele sunt de vină pentru asta, ci folosirea lor.

Ce rămâne, după ce dai la o parte exagerarea, este suficient de interesant: trei obiecte de cult dintr-o groapă neolitică din Transilvania, cu semne care apar și pe alte sute de piese din Balcani, și o întrebare deschisă despre ce însemnau ele pentru oamenii care le-au făcut.