Becurile de la Dendera: ce scrie, de fapt, lângă imagine

Imaginea circulă de zeci de ani, decupată, pe rețele și în cărțile de istorie alternativă: pe un perete din templul lui Hathor, de la Dendera, în Egiptul de Sus, o formă ovală alungită, cu un șarpe înăuntru, sprijinită pe un stâlp, legată printr-o linie de o cutie. Semănă izbitor cu un bec. Afirmația care o însoțește este că egiptenii antici cunoșteau lumina electrică și că aceasta e dovada. Verificarea e simplă și nu cere nici tehnologie, nici speculație: scenele de templu egiptene vin cu text gravat alături, iar textul de la Dendera a fost publicat, volum cu volum, și spune limpede ce se vede.

Ce se afirmă și cât circulă

Afirmația are mai multe trepte. Cea slabă spune doar că imaginea seamănă cu un bec. Cea tare spune că este un bec: forma ovală ar fi balonul de sticlă, șarpele din interior ar fi filamentul, linia care pleacă din ea ar fi cablul, iar stâlpul pe care se sprijină ar fi izolatorul. De aici se trage concluzia că în Egiptul antic exista curent electric și iluminat artificial. Varianta cea mai răspândită adaugă un argument care închide discuția dinainte: reliefurile se află în criptele templului, deci cunoașterea era ținută secretă.

Becurile de la Dendera au primit chiar un nume propriu în această literatură, „lumina de la Dendera”, iar scena este și este una dintre cele mai reproduse imagini din tot repertoriul de istorie alternativă. Întrebarea dacă există cu adevărat electricitate în Egiptul antic se caută constant, inclusiv în română, iar fotografia decupată a reliefului este, de regulă, singura dovadă oferită.

De unde vine povestea

Citirea tehnică a scenei nu vine din egiptologie, ci din literatura de paleocontact a sfârșitului de secol XX. Vehiculul cel mai cunoscut este cartea „Das Licht der Pharaonen”, semnată de Peter Krassa și Reinhard Habeck, din care Biblioteca Națională a Germaniei înregistrează ediții la Ullstein, în 1994 și 1996, și la Herbig, în 2003, alături de traduceri în cehă, bulgară, poloneză, maghiară și italiană. Cartea a dus imaginea dincolo de cercul specialiștilor și i-a fixat vocabularul: balon, filament, cablu, izolator.

Merită spus un amănunt pe care varianta populară îl sare: templul lui Hathor de la Dendera, așa cum se vede astăzi, este în cea mai mare parte ptolemaic și roman, ridicat în ultimul secol înainte de Hristos și în primul după. Scenele despre care se spune că ar arăta becuri nu vin, deci, din Egiptul piramidelor, ci din epoca în care Egiptul era deja provincie într-o lume mediteraneană elenistică și romană.

Ce arată dovezile

Reliefurile de la Dendera sunt publicate integral. Seria de referință se numește „Le temple de Dendara”, a fost începută de Émile Chassinat la Institutul Francez de Arheologie Orientală de la Cairo și continuată de François Daumas, apoi de Sylvie Cauville, care conduce programul de publicare epigrafică a templului lui Hathor sub egida institutului din 1986 și a semnat în jur de șaizeci de lucrări de publicare, traducere și analiză de texte hieroglifice. În egiptologie, volumele se citează cu sigla Dend., urmată de volum și pagină. Cu alte cuvinte, textul de lângă scenă nu este pierdut, nici inaccesibil: este tipărit.

Iar textul numește un zeu: Harsomtus, „Horus care unește cele două țări”. Cosmogonia templului explică imaginea punct cu punct. Într-un studiu apărut în Bulletin de l’Institut français d’archéologie orientale, Sylvie Cauville și Mohammed Ibrahim Aly o rezumă astfel: „Potrivit concepției cosmogonice care domină la Dendera, primul lotus răsare din pământul apos încă scăldat în ultimele tenebre ale începutului; din plantă răsare o formă însuflețită, șarpele.” Despre zeu, aceiași autori scriu: „Harsomtus, zeul începuturilor în cel de-al șaselea nom, ocupă acest circuit. Este șarpele dimineții, apoi zeu crepuscular care face loc lui Atum.”

Puse față în față, imaginea și textul se potrivesc fără rest. Forma ovală alungită este floarea de lotus. Șarpele din interiorul ei este Harsomtus care se naște din lotus. Linia care pleacă din formă este tulpina lotusului. Stâlpul care o sprijină este pilonul djed. Scena nu este un desen tehnic, ci o imagine a creației și a răsăritului: planta iese din apele începutului, din plantă iese șarpele, iar șarpele este soarele care se ridică.

Mai mult, Harsomtus nu este o figură obscură ascunsă într-o criptă. În același templu, imnurile gravate pe pervazurile ferestrelor descriu cursul soarelui pe douăzeci și patru de ore, de la colțul nord-estic la cel nord-vestic al pronaosului, și trec apoi prin sala hipostilă și prin sala ofrandelor. Harsomtus apare în tot acest parcurs, iar textele spun fără echivoc despre ce lumină vorbesc: „Harsomtus, Khepri care strălucește pe cer, copilul venerabil care lucește dimineața, care luminează pământul cu razele lui.” Și, în altă parte: „Harsomtus este Atum, tatăl zeilor, bătrânul în noapte, copilul în zori, frumosul adolescent la amiază.” Lumina din aceste texte are o vârstă care se schimbă de la dimineață la seară. Becurile nu îmbătrânesc la amiază.

Cum au devenit becurile de la Dendera o dovadă

Trecerea de la o scenă de cult identificată la un bec s-a făcut în trei pași, fiecare de bun-simț aparent. Primul este asemănarea: un ochi format în secolul XX vede într-un oval cu o linie șerpuită înăuntru obiectul pe care îl aprinde în fiecare seară. Al doilea este decuparea: imaginea circulă fără inscripțiile din jurul ei, iar o scenă egipteană fără text își pierde exact partea care o explică. Al treilea este argumentul secretului: fiindcă reliefurile sunt în cripte, se spune că egiptenii ascundeau o tehnologie. Acest al treilea pas este cel care face afirmația imposibil de combătut, fiindcă transformă lipsa dovezilor în dovadă.

Numai că la Dendera criptele au o funcție documentată, iar ea merge împotriva ideii de ascunzătoare tehnică. Erau spații în care se păstrau obiectele de cult. Cauville și Aly notează, despre arhitectura luminii din templu, că „fereastra 4 este plasată la înălțimea criptei sud, care păstrează Bastoanele sacre ale lui Hathor și ale lui Horus; aceste fetișuri ale începuturilor sunt astfel iradiate de razele calde ale tatălui lor, Re”. Templul este construit ca lumina soarelui să ajungă unde trebuie, la ora la care trebuie. Asta este opusul unei instalații electrice ținute la secret.

Ce rămâne întrebare legitimă

Faptul că becurile de la Dendera nu există nu înseamnă că în jurul subiectului nu mai e nimic de aflat. Cum își luminau egiptenii spațiile interioare, criptele și camerele de mormânt, este o întrebare reală, la care se răspunde cu lămpi, fitile, uleiuri și lumină naturală adusă prin deschideri, în proporții care diferă de la o clădire la alta și care se cercetează în continuare.

La fel de reală este întrebarea despre lumină și arhitectură la Dendera, numai că se pune altfel decât în povestea cu becuri. Édouard Aubourg și Pierre Zignani au publicat, în același buletin al institutului francez, un studiu despre spațiile, luminile și compoziția arhitecturală a templului lui Hathor, iar Zignani a dedicat clădirii o monografie. Acolo se vede ce fel de calcul al luminii exista la Dendera: unul astronomic și ritual, nu electric. Iar obiectul care se aduce de obicei în discuție ca dovadă auxiliară, așa-numita baterie de la Bagdad, nu are nicio legătură cu Egiptul: este un vas din Mesopotamia, de epocă parthă, iar interpretarea lui este ea însăși discutată.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

Cazul becurilor de la Dendera este util fiindcă toate semnele sunt la vedere. Primul: imaginea circulă fără textul ei. Reliefurile egiptene sunt aproape întotdeauna însoțite de inscripții, așa că întrebarea de pus este unde s-a dus textul. Al doilea: argumentul principal este o asemănare cu un obiect modern, iar asemănarea nu este o dovadă, fiindcă ochiul recunoaște ce cunoaște. Al treilea: secretul folosit ca argument. Când o afirmație explică lipsa probelor prin ascundere, ea nu mai poate fi verificată, iar ceva ce nu poate fi infirmat nu poate fi nici confirmat.

Al patrulea semn este absența materialului. O tehnologie a iluminatului ar lăsa în urmă conductori, contacte, surse de curent, ateliere, piese de rezervă și reparații, nu o singură imagine pe un perete. Al cincilea: pentru un monument celebru există de regulă o ediție de referință. Dendera are una, în franceză, volum cu volum, iar oricine vrea poate verifica ce scrie lângă imagine. Fascinația, în schimb, este de înțeles: scena seamănă într-adevăr cu un bec, iar oamenii care o trimit mai departe nu sunt naivi, ci doar nu au avut la îndemână pagina pe care stă traducerea.