- 01În așezările Cucuteni-Tripolie casele sfârșesc aproape întotdeauna arse, iar lutul lor ajunge tare ca o cărămidă, cu inventarul rămas înăuntru. Două experimente arheologice, la Cucuteni între 2002 și 2005 și la Nebelivka în 2014 și 2015, au arătat că un asemenea rezultat cere lemn adus dinadins, în cantități mari. Ipoteza cea mai susținută astăzi este arderea intenționată, ca închidere rituală a casei, dar niciun izvor din epocă nu confirmă sensul gestului.
În aproape orice așezare Cucuteni săpată până acum, casele se termină la fel: într-un strat de lut ars până la consistența cărămizii. Fenomenul nu e local și nici scurt, ci acoperă milenii întregi și jumătate din sud-estul Europei, iar arheologii i-au dat un nume, orizontul caselor arse. De ce ardeau casele rămâne una dintre cele mai vechi întrebări deschise ale preistoriei europene.
Ce găsește arheologul sub iarbă
Casa cucuteniană se construia din pari de lemn înfipți în șanțuri de fundație, împletituri de nuiele și lut frământat cu pleavă, pe o platformă groasă de lut. Unele aveau și etaj. Când sapă un asemenea complex, arheologul nu dă peste cenușă și scânduri carbonizate, ci peste o placă de lut ars, tare ca o cărămidă, pe care literatura de limbă rusă și ucraineană o numește ploșcika.
Detaliul care a născut întreaga discuție este ce se află în interiorul acestei plăci. Vase întregi lăsate la locul lor, râșnițe, greutăți de război de țesut, statuete, uneori provizii de cereale. Un om care își vede casa arzând din greșeală scoate ce poate. În multe case cucuteniene, nimeni nu a scos nimic.
Fenomenul nu aparține numai culturii Cucuteni. Case arse în același fel apar în neoliticul și eneoliticul din Balcani, din câmpia dunăreană și din Ucraina, pe parcursul a mai multe milenii, motiv pentru care arheologia de limbă engleză vorbește despre un burned house horizon, un orizont al caselor arse. Cucuteni-Tripolie este însă cazul cel mai bine documentat, pentru că aici s-au săpat cele mai multe locuințe și pentru că aici s-au făcut experimentele.
Patru case construite la Cucuteni ca să fie arse
Întrebarea a fost mutată din birou pe teren de arheologul Vasile Cotiugă, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. Între 2002 și 2005, în parcul arheologic experimental de la Cucuteni, județul Iași, echipa lui a construit patru locuințe după tehnica eneolitică, cu pari, împletituri, lut și acoperiș de stuf, variind grosimea lutului și densitatea nuielelor. Două dintre ele au fost apoi arse ca și cum ar fi luat foc din greșeală, adică fără alt combustibil în afară de ce ar fi ars oricum în casă. Celelalte două au fost arse intenționat, cu lemn de stejar și fag adăugat dinadins, inclusiv lemn proaspăt tăiat, cu umiditate mare.
Rezultatele au fost limpezi. Incendiile accidentale s-au stins în mai puțin de douăzeci de ore și căldura a pătruns superficial în pereți, cu măsurători care în unele puncte nu au depășit 270 de grade Celsius. Lutul a rămas moale, nimic care să semene cu placa de cărămidă din săpături. Incendiile cu lemn adăugat au ars peste 72 de ore și au atins în jur de 700 de grade, iar lutul s-a transformat în exact materialul dur pe care îl găsesc arheologii. Concluzia lui Cotiugă a fost că locuințele cucuteniene au fost arse dinadins și că arderea a avut un caracter ritual.
Cât lemn trebuie ca să arzi o casă cu etaj
Al doilea experiment mare s-a făcut în Ucraina, la Nebelivka, în cadrul proiectului britanic dedicat mega-așezărilor tripoliene. Echipa formată din Stuart Johnston, John Chapman, Bisserka Gaydarska, Aleksandr Diacenko, Marco Nebbia, Patricia Voke, Ksenia Bondar și Vladislav Litkevici a ridicat în 2014 și 2015 două case la două treimi din mărimea reală, de 4 pe 3 metri, una cu un singur nivel și una cu etaj, și a ars-o pe cea cu etaj. Rezultatele au fost publicate în 2018 și 2019.
Cifra care a schimbat discuția este cantitatea de lemn. Ca să ardă casa cu etaj, echipa a cumpărat 30 de metri cubi de lemn de foc, echivalentul a circa 420 de trunchiuri cu diametrul de 15 centimetri și lungimea de 4 metri, adică de aproape zece ori mai mult lemn decât fusese nevoie ca să fie construită casa. Focul a fost aprins la ora 12.50 și a ars până în după-amiaza zilei următoare, aproximativ 27 de ore. În unele zone temperatura a depășit 1.000 de grade și lutul s-a vitrifiat, adică s-a topit parțial la suprafață, exact ca pe unele fragmente din săpături. Autorii au tras concluzia că astfel de urme nu apar dintr-un accident.
Cele două experimente au pornit din tradiții de cercetare diferite și au folosit metode diferite, dar ajung în același punct: focul care lasă în urmă lut ars ca piatra cere combustibil adus de om, în cantități care nu se strâng întâmplător într-o gospodărie.
Ipotezele și ce le susține
Accidentul nu poate fi scos din calcul. Se gătea și se încălzea cu foc deschis, în construcții de lemn și stuf, iar unele case au ars cu siguranță din neatenție. Punctul slab al acestei explicații este chiar cantitatea de combustibil măsurată în cele două experimente: focul pornit de la o vatră se stinge înainte să apuce să coacă pereții.
Războiul este a doua ipoteză. Multe așezări Cucuteni au șanțuri și palisade, semn că oamenii se temeau de ceva. Împotriva ei pledează faptul că fenomenul se repetă timp de peste un mileniu și jumătate, în zeci de așezări, adesea casă cu casă și nu tot satul deodată, iar în dărâmături nu apar, de regulă, nici arme, nici oameni uciși.
Ritualul de închidere a casei este ipoteza cu cea mai mare susținere astăzi. Casa ar fi fost arsă la sfârșitul unui ciclu de viață, poate la moartea celui care o construise, cu tot cu inventarul ei, ca un mort înmormântat cu obiectele lui. Această explicație leagă între ele lucrurile care altfel nu se potrivesc: obiectele lăsate înăuntru, lemnul adus special și repetarea gestului generație după generație.
A patra ipoteză privește satul, nu casa. Placa de lut ars devenea temelia curată a următoarei construcții, iar așezarea se reîntemeia la propriu peste ea. La Poduri, în județul Bacău, arheologii au numărat peste cincisprezece cicluri de distrugere și reconstrucție suprapuse în același punct, până când terenul s-a înălțat într-o movilă de peste 12.000 de metri pătrați. Există și o variantă pur tehnică a acestei idei, după care focul era folosit ca să întărească podeaua, dar măsurătorile lui Cotiugă arată că o asemenea întărire nu se obține fără un foc întreținut zile în șir.
Obiecția cea mai serioasă la ipoteza arderii intenționate este tocmai risipa. Trei zeci de metri cubi de lemn tăiat și cărat pentru fiecare casă înseamnă un efort uriaș pentru o comunitate agricolă, iar experimentul de la Nebelivka a arătat că este vorba de aproape zece ori mai mult lemn decât pentru construcție. Cine susține arderea rituală trebuie să explice de ce merita, iar cine o respinge trebuie să explice cum apare lutul vitrifiat.
Ce rămâne de lămurit
Experimentele arată ce este posibil, nu ce s-a întâmplat de fiecare dată. Nimeni nu susține serios că toate casele arse din sud-estul Europei au ars din același motiv, pe un teritoriu care merge din Balcani până la Nipru și pe o durată care depășește două milenii. Cel mai probabil conviețuiesc mai multe cauze, iar sarcina arheologiei este să le deosebească de la caz la caz, după cantitatea de combustibil, după temperaturi și după ce anume a rămas înăuntru.
Rămâne deschisă și întrebarea despre sens. Chiar dacă acceptăm că focul era pus dinadins, nu avem niciun text și nicio imagine din epocă despre ce însemna gestul pentru cei care îl făceau. Aici se oprește ce se poate demonstra, iar restul este interpretare.
Surse
- Vasile Cotiugă, „Experimental Archaeology: the burning of the Chalcolithic dwellings”, https://www.academia.edu/15921572/Experimental_Archaeology_the_burning_of_the_Chalcolithic_dwellings
- S. Johnston, J. Chapman, B. Gaydarska et al., „The Nebelivka experimental house construction and house-burning, 2014-2015”, Bulgarian e-Journal of Archaeology, 9/1, 2019, https://be-ja.org/index.php/journal/article/view/be-ja-9-1-2019-61-90
- S. Johnston, A. Diachenko, B. Gaydarska et al., „The Experimental Building, Burning and Excavation of a Two-Storey Trypillia House”, 2018, https://www.academia.edu/40906038/THE_EXPERIMENTAL_BUILDING_BURNING_AND_EXCAVATION_OF_A_TWO_STOREY_TRYPILLIA_HOUSE
- Nicolae Ursulescu et al., „Așezarea precucuteniană de la Isaiia-Balta Popii”, Cercetări Arheologice, vol. 27, https://cercetari-arheologice.ro/wp-content/uploads/2020/09/CercetariArheologice_27-art.04-NicUrsulescu_compressed.pdf
- Radio România Internațional, „Cultura Cucuteni-Poduri”, interviu cu Dan Monah, https://www.rri.ro/panoramice/pro-memoria/cultura-cucuteni-poduri-id585669.html
- Locuințele Cucuteni erau construite din pari, împletituri de nuiele și lut, pe platforme de lut, iar unele aveau etaj. În experimentul condus de Vasile Cotiugă la Cucuteni, incendiile fără combustibil adăugat s-au stins în mai puțin de douăzeci de ore și au atins în unele puncte doar 270 de grade, în timp ce arderile cu lemn adăugat au durat peste 72 de ore și au ajuns în jur de 700 de grade. La Nebelivka, arderea unei case experimentale cu etaj de 4 pe 3 metri a cerut 30 de metri cubi de lemn, de circa zece ori mai mult decât construcția ei, și a durat aproximativ 27 de ore. Temperaturile de peste 1.000 de grade au vitrifiat lutul, la fel ca pe unele fragmente arheologice. În multe case arse inventarul a rămas la locul lui, ceea ce nu se potrivește cu o evacuare grăbită.
- Nu se poate stabili dacă toate casele arse au ars din același motiv, iar fenomenul acoperă o arie și o durată prea mari pentru o explicație unică. Nu știm ce însemna gestul pentru cei care îl făceau, fiindcă nu există niciun izvor scris sau figurat din epocă. Rămâne dezbătut și cât de mare era efortul acceptabil: a tăia și căra zeci de metri cubi de lemn pentru fiecare casă înseamnă o cheltuială greu de explicat pentru o comunitate agricolă.
Primul dintre cele două experimente de referință s-a desfășurat în România, chiar la Cucuteni, în județul Iași, adică în locul de unde cultura își ia numele, iar rezultatele lui sunt citate astăzi în discuțiile internaționale despre orizontul caselor arse. Fenomenul se vede foarte bine și în movilele de așezare din Moldova, cum este cea de la Poduri, în județul Bacău, unde straturile de lut ars suprapuse au înălțat terenul cu metri buni de-a lungul câtorva secole. Case arse în același fel apar și în alte culturi eneolitice de pe teritoriul României, de la Gumelnița în sud până în Transilvania, ceea ce arată că nu avem de-a face cu un obicei local, ci cu o practică răspândită în tot sud-estul Europei preistorice.
