De ce ardeau cucutenienii casele: ce spun săpăturile și experimentele

În aproape orice așezare Cucuteni săpată până acum, casele se termină la fel: într-un strat de lut ars până la consistența cărămizii. Fenomenul nu e local și nici scurt, ci acoperă milenii întregi și jumătate din sud-estul Europei, iar arheologii i-au dat un nume, orizontul caselor arse. De ce ardeau casele rămâne una dintre cele mai vechi întrebări deschise ale preistoriei europene.

Ce găsește arheologul sub iarbă

Casa cucuteniană se construia din pari de lemn înfipți în șanțuri de fundație, împletituri de nuiele și lut frământat cu pleavă, pe o platformă groasă de lut. Unele aveau și etaj. Când sapă un asemenea complex, arheologul nu dă peste cenușă și scânduri carbonizate, ci peste o placă de lut ars, tare ca o cărămidă, pe care literatura de limbă rusă și ucraineană o numește ploșcika.

Detaliul care a născut întreaga discuție este ce se află în interiorul acestei plăci. Vase întregi lăsate la locul lor, râșnițe, greutăți de război de țesut, statuete, uneori provizii de cereale. Un om care își vede casa arzând din greșeală scoate ce poate. În multe case cucuteniene, nimeni nu a scos nimic.

Fenomenul nu aparține numai culturii Cucuteni. Case arse în același fel apar în neoliticul și eneoliticul din Balcani, din câmpia dunăreană și din Ucraina, pe parcursul a mai multe milenii, motiv pentru care arheologia de limbă engleză vorbește despre un burned house horizon, un orizont al caselor arse. Cucuteni-Tripolie este însă cazul cel mai bine documentat, pentru că aici s-au săpat cele mai multe locuințe și pentru că aici s-au făcut experimentele.

Cine a pus prima dată întrebarea?

Discuția are aproape un secol. În bibliografia oricărui studiu despre plăcile de lut ars apar, la început, doi cercetători sovietici care au lucrat pe materialul tripolian din Ucraina: Evgheni Kricevski, cu o lucrare din 1940, și Tatiana Passek, cu periodizarea așezărilor tripoliene publicată în 1949. Ei au descris fenomenul, dar l-au tratat ca pe o particularitate a săpăturii, nu ca pe o problemă de explicat.

Expresia care a organizat discuția vine din arheologia de limbă engleză. Ruth Tringham a propus termenul burned house horizon, orizontul caselor arse, avertizând chiar de la început că fenomenul nu este omogen nici cronologic, nici regional. Tabelul obișnuit al acestui orizont cuprinde nouă sau zece culturi, de la Criș și Starčevo, pornind din jur de 5900 î.Hr., până la Cucuteni-Tripolie, care ajunge spre 3200 î.Hr.

Studiul care a mutat balanța a fost publicat în 1997 de Mirjana Stevanović, în Journal of Anthropological Archaeology, sub titlul „The Age of Clay”. Săpase patru case arse la Opovo, o așezare Vinča din Banatul sârbesc, datată în jurul anilor 4700-4500 î.Hr. Argumentul ei este unul de bilanț energetic: lemnul de construcție reprezintă doar 10 până la 15 la sută din volumul unei case, iar cea mai mare parte a lui, nuiele și stuf, aprinde repede focul, dar nu îl ține. Temperaturile citite pe chirpici se așază între 500 și 600 de grade, cu puncte de vitrifiere care trec de 800. Cele două date nu se pot împăca: o casă nu conține destul combustibil ca să producă urmele pe care le lasă.

Este puțin probabil ca aceste case să fi ars în urma unei serii de accidente. Mai degrabă au fost distruse printr-o ardere deliberată și, cel mai probabil, din motive de natură simbolică.

Mirjana Stevanović, „The Age of Clay”, 1997

Înaintea ei, la sfârșitul anilor 1970, Arthur Bankoff și Frederick Winter dăduseră foc unei case de nuiele și lut dintr-un sat sârbesc, ca să vadă ce lasă în urmă un incendiu pornit de la vatră. Acoperișul de paie s-a mistuit repede, dar pereții au rămas, în cea mai mare parte, lut nears.

Patru case construite la Cucuteni ca să fie arse

Întrebarea a fost mutată din birou pe teren de arheologul Vasile Cotiugă, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. Între 2002 și 2005, în parcul arheologic experimental de la Cucuteni, județul Iași, echipa lui a construit patru locuințe după tehnica eneolitică, cu pari, împletituri, lut și acoperiș de stuf, variind grosimea lutului și densitatea nuielelor. Două dintre ele au fost apoi arse ca și cum ar fi luat foc din greșeală, adică fără alt combustibil în afară de ce ar fi ars oricum în casă. Celelalte două au fost arse intenționat, cu lemn de stejar și fag adăugat dinadins, inclusiv lemn proaspăt tăiat, cu umiditate mare.

Rezultatele au fost limpezi. Incendiile accidentale s-au stins în mai puțin de douăzeci de ore și căldura a pătruns superficial în pereți, cu măsurători care în unele puncte nu au depășit 270 de grade Celsius. Lutul a rămas moale, nimic care să semene cu placa de cărămidă din săpături. Incendiile cu lemn adăugat au ars peste 72 de ore și au atins în jur de 700 de grade, iar lutul s-a transformat în exact materialul dur pe care îl găsesc arheologii. Concluzia lui Cotiugă a fost că locuințele cucuteniene au fost arse dinadins și că arderea a avut un caracter ritual.

Cât lemn trebuie ca să arzi o casă cu etaj

Al doilea experiment mare s-a făcut în Ucraina, la Nebelivka, în cadrul proiectului britanic dedicat mega-așezărilor tripoliene. Echipa formată din Stuart Johnston, John Chapman, Bisserka Gaydarska, Aleksandr Diacenko, Marco Nebbia, Patricia Voke, Ksenia Bondar și Vladislav Litkevici a ridicat în 2014 și 2015 două case la două treimi din mărimea reală, de 4 pe 3 metri, una cu un singur nivel și una cu etaj, și a ars-o pe cea cu etaj. Rezultatele au fost publicate în 2018 și 2019.

Cifra care a schimbat discuția este cantitatea de lemn. Ca să ardă casa cu etaj, echipa a cumpărat 30 de metri cubi de lemn de foc, echivalentul a circa 420 de trunchiuri cu diametrul de 15 centimetri și lungimea de 4 metri, adică de aproape zece ori mai mult lemn decât fusese nevoie ca să fie construită casa. Focul a fost aprins la ora 12.50 și a ars până în după-amiaza zilei următoare, aproximativ 27 de ore. În unele zone temperatura a depășit 1.000 de grade și lutul s-a vitrifiat, adică s-a topit parțial la suprafață, exact ca pe unele fragmente din săpături. Autorii au tras concluzia că astfel de urme nu apar dintr-un accident.

Cele două experimente au pornit din tradiții de cercetare diferite și au folosit metode diferite, dar ajung în același punct: focul care lasă în urmă lut ars ca piatra cere combustibil adus de om, în cantități care nu se strâng întâmplător într-o gospodărie.

Ce arată semințele găsite în casele arse?

Arată că, atunci când a venit focul, în casă se aflau proviziile pentru iarnă. O linie de cercetare deschisă recent nu se mai uită la lut, ci la ce a ars odată cu el: în 2023, Dragana Filipović, Miroslav Marić și Nenad Tasić au publicat în revista Starinar analizele arheobotanice din casele arse de la Vinča-Belo Brdo, așezarea care a dat numele culturii.

Cifrele sunt neobișnuite. Într-o singură casă, notată 01/06, au fost recuperate circa cincizeci de pere sălbatice și peste o mie de boabe de grâu de tip emmer. În casa 02/06, alte treizeci de pere și câteva kilograme de grâu; în casa 02/03, șase pere și patru sute de semințe de in. Sunt provizii strânse pentru iarnă, nu resturi de la o masă, și au rămas în casă când aceasta a luat foc.

Concluzia lor despre foc merge în aceeași direcție cu experimentele. Un incendiu accidental arde la temperaturi mici, ține puțin și lasă pereți doar parțial prăbușiți, în timp ce fragmentele de chirpici vitrifiat de la Vinča cer peste 800 de grade. Ca să se ajungă acolo, scriu autorii, trebuie adăugate cantități importante de combustibil cu ardere puternică, iar pentru o ardere completă este nevoie de cel puțin trei zile.

Partea cu adevărat nouă este însă alta. Filipović și colegii ei citesc diferențele dintre case, unele cu provizii mari, altele aproape goale, ca semn de diferențiere economică între gospodării, pe care o leagă de slăbirea coeziunii sociale în comunitatea Vinča târzie. Numărând semințe, arheobotanica ajunge astfel să spună și cât de bogată era gospodăria care și-a lăsat casa să ardă.

Cum se măsoară un incendiu vechi de șase mii de ani?

Întrebarea de lucru a arheologului nu este dacă a fost foc, ci cât de fierbinte a fost și cât a ținut. Pentru asta există patru instrumente, folosite de obicei împreună.

Primul este chiar lutul. Argila se întărește progresiv odată cu temperatura, iar peste un anumit prag începe să se topească la suprafață și capătă un luciu sticlos. Vitrifierea funcționează ca un termometru cu prag: acolo unde apare, focul a trecut de câteva sute de grade și s-a menținut acolo.

Al doilea este experimentul cu termocupluri, senzori îngropați în pereți care înregistrează temperatura în timp real. La Cucuteni, aparatura cu care echipa lui Vasile Cotiugă a măsurat aceste valori a fost împrumutată de la profesorul Dragoș Gheorghiu, de la Universitatea Națională de Arte din București, iar experimentele au fost sprijinite de Fundația Cucuteni pentru mileniul III. Studiul lui Cotiugă a apărut în 2009, în volumul omagial „Itinera in Praehistoria”, închinat profesorului Nicolae Ursulescu, la paginile 303-342.

Al treilea este laboratorul. Din pereții arși se iau probe pentru arheomagnetism, care citește orientarea câmpului magnetic fixată în lut la răcire, și pentru termoluminescență, care măsoară timpul scurs de la ultima încălzire puternică. La Scânteia, în județul Iași, astfel de probe au fost luate tocmai pentru a fixa cronologia absolută a nivelurilor arse.

Al patrulea sunt semințele. Împreună, metodele nu răspund la întrebarea „de ce”, dar îngustează mult răspunsurile: spun dacă focul a fost scurt sau lung, slab sau puternic, și dacă în casă mai era ceva de pierdut.

Ipotezele și ce le susține

Accidentul nu poate fi scos din calcul. Se gătea și se încălzea cu foc deschis, în construcții de lemn și stuf, iar unele case au ars cu siguranță din neatenție. Punctul slab al acestei explicații este chiar cantitatea de combustibil măsurată în cele două experimente: focul pornit de la o vatră se stinge înainte să apuce să coacă pereții.

Războiul este a doua ipoteză. Multe așezări Cucuteni au șanțuri și palisade, semn că oamenii se temeau de ceva. Împotriva ei pledează faptul că fenomenul se repetă timp de peste un mileniu și jumătate, în zeci de așezări, adesea casă cu casă și nu tot satul deodată, iar în dărâmături nu apar, de regulă, nici arme, nici oameni uciși.

Ritualul de închidere a casei este ipoteza cu cea mai mare susținere astăzi. Casa ar fi fost arsă la sfârșitul unui ciclu de viață, poate la moartea celui care o construise, cu tot cu inventarul ei, ca un mort înmormântat cu obiectele lui. Această explicație leagă între ele lucrurile care altfel nu se potrivesc: obiectele lăsate înăuntru, lemnul adus special și repetarea gestului generație după generație.

Există și o variantă mai tare a acestei idei. Dragoș Gheorghiu, care a construit și a ars case de nuiele și lut în atelierele experimentale de la Vădastra, în județul Olt, la începutul anilor 2000, a publicat în 2008 un studiu intitulat „Built to be burnt”, construite ca să fie arse. Titlul rezumă o ipoteză discutată de mai mulți cercetători: că felul în care se ridicau aceste locuințe, cu multă masă de lut și cu structuri de lemn dese, pregătea, într-un fel, și sfârșitul lor. Dacă lucrurile stau așa, arderea nu mai este o hotărâre luată la capăt de drum, ci o posibilitate înscrisă în casă de la prima groapă de par.

A patra ipoteză privește satul, nu casa. Placa de lut ars devenea temelia curată a următoarei construcții, iar așezarea se reîntemeia la propriu peste ea. La Poduri, în județul Bacău, Dan Monah și colaboratorii lui au numărat nu mai puțin de treisprezece sau patrusprezece cicluri de distrugere și reconstrucție suprapuse în același punct, până când terenul s-a înălțat într-o movilă de circa 12.000 de metri pătrați, cu 4,5 metri peste nivelul terasei. Există și o variantă pur tehnică a acestei idei, după care focul era folosit ca să întărească podeaua, dar măsurătorile lui Cotiugă arată că o asemenea întărire nu se obține fără un foc întreținut zile în șir.

Obiecția cea mai serioasă la ipoteza arderii intenționate este tocmai risipa. Trei zeci de metri cubi de lemn tăiat și cărat pentru fiecare casă înseamnă un efort uriaș pentru o comunitate agricolă, iar experimentul de la Nebelivka a arătat că este vorba de aproape zece ori mai mult lemn decât pentru construcție. Cine susține arderea rituală trebuie să explice de ce merita, iar cine o respinge trebuie să explice cum apare lutul vitrifiat.

Ce s-a găsit în casele arse de la Poduri și Scânteia?

Râșnițe, vase cu capac, depozite de cereale și un topor așezat anume. Cel mai bine documentat caz românesc se află la Poduri, pe Dealul Ghindaru, în județul Bacău, unde Dan Monah, de la Institutul de Arheologie din Iași, a condus decenii de cercetare. Depunerea arheologică trece de patru metri și cuprinde niveluri de la Precucuteni II-III până la Cucuteni A-B și B, iar din tell au fost cercetate peste șaptezeci și cinci de locuințe.

Una dintre ele, numerotată 74, s-a păstrat aproape întreagă. Avea 10,3 metri lungime și 5,4 metri lățime, două încăperi și o vatră refăcută de patru ori. Înăuntru au rămas râșnițe, un vas cu capac, un depozit de cereale și un topor depus anume, nu pierdut. Raportul campaniei din 2000 consemnează treisprezece date radiocarbon pentru întregul sit, fără să dea intervalul lor de ansamblu. Datate direct sunt depunerile dintr-o groapă din nivelul Cucuteni A2, în care se afla un craniu uman, prin două analize concordante: 4452-4240 î.Hr., pe craniu, și 4335-4164 î.Hr., pe cerealele de la fundul gropii.

Fiecare detaliu cântărește în discuție. Vatra refăcută de patru ori arată o locuință folosită vreme lungă, nu una arsă din neatenție la scurt timp după ce a fost ridicată. Cerealele lăsate înăuntru înseamnă hrana unui an pierdută dinadins. Iar un topor așezat cu grijă nu este obiectul pe care îl uiți când fugi dintr-o casă în flăcări.

Tabloul se repetă la Scânteia, pe Dealul Bodeștilor, unde săpăturile conduse de Cornelia-Magda Lazarovici au dezvelit unsprezece locuințe. În L11, chirpiciul ars acoperea parțial platforma, iar în partea de vest au apărut trei vase sparte pe loc; în L10, alte trei, în aceeași situație. Este exact tipul de context în care întrebarea „au scos ceva înainte de foc?” primește, de fiecare dată, același răspuns.

Ce au văzut oamenii din Nebelivka

Casa de la Nebelivka nu a fost ridicată de o echipă închisă într-un perimetru, ci împreună cu satul: localnici au adunat stuful și nuielele de alun, primarul comunei s-a implicat, iar ziua arderii a strâns lume. În 2020, Bisserka Gaydarska, John Chapman, Marco Nebbia și Stuart Johnston au publicat despre asta un studiu în AP: Online Journal in Public Archaeology, sub un titlu care este chiar întrebarea de fond: „o moarte bună”. Poate avea o casă preistorică o moarte bună? Autorii strâng părerile echipei, ale sătenilor și ale autorităților locale, și recunosc că participanții nu au căzut de acord. Nu este o dovadă arheologică și nimeni nu o prezintă așa, dar este singurul loc din tot dosarul unde cineva a putut întreba oameni vii ce simt când arde o casă construită anume ca să fie arsă. Dezacordul lor spune cât de greu e să traduci un gest în intenție, chiar când îl vezi cu ochii tăi.

Ce rămâne de lămurit

Experimentele arată ce este posibil, nu ce s-a întâmplat de fiecare dată. Nimeni nu susține serios că toate casele arse din sud-estul Europei au ars din același motiv, pe un teritoriu care merge din Balcani până la Nipru și pe o durată care depășește două milenii. Cel mai probabil conviețuiesc mai multe cauze, iar sarcina arheologiei este să le deosebească de la caz la caz, după cantitatea de combustibil, după temperaturi și după ce anume a rămas înăuntru.

Rămâne deschisă și întrebarea despre sens. Chiar dacă acceptăm că focul era pus dinadins, nu avem niciun text și nicio imagine din epocă despre ce însemna gestul pentru cei care îl făceau. Aici se oprește ce se poate demonstra, iar restul este interpretare.