Războaiele daco-romane: ce spun sursele, de fapt

Despre cei cinci ani în care regatul dac a fost șters de pe hartă au rămas câteva pagini de rezumat bizantin, un monument din Dobrogea, o piatră de mormânt găsită în Grecia și un fus de marmură sculptat la Roma. Cărțile scrise de martori, inclusiv una a împăratului însuși, s-au pierdut aproape complet. Din ce a mai rămas se poate reconstitui mai mult decât pare, dar nu tot ce se povestește de obicei.

Ce izvoare scrise mai avem despre războaiele daco-romane?

Paradoxul celor două campanii ale lui Traian este că, deși au fost printre cele mai bine documentate evenimente ale Imperiului în vremea lor, aproape nimic din acea documentație nu a ajuns la noi. Traian a scris el însuși o relatare, „Dacica”, cunoscută și ca „De bello Dacico”. Din ea s-a păstrat o singură propoziție, citată de gramaticul Priscian în „Institutiones grammaticae”, în secolul al VI-lea, ca exemplu de folosire a unui nume de loc: „inde Berzobim, deinde Aizi processimus”, adică „de acolo am înaintat la Berzobis, apoi la Aizis”. Cele două așezări sunt în Banatul de azi, pe drumul dinspre Dunăre spre Tibiscum.

Al doilea martor direct era Criton, pe numele întreg T. Statilius Crito, medicul personal al împăratului, care l-a însoțit în campanie și a scris o „Getica”. Nici din ea nu a rămas decât ce au copiat alții, în special lexiconul bizantin Suda și funcționarul Ioannes Lydus, în secolul al VI-lea. Appian, Dion Chrysostomos și Arrian au scris și ei despre daci; toate aceste texte s-au pierdut. Apollodor din Damasc, arhitectul podului de peste Dunăre, a lăsat o descriere a propriei lucrări, pierdută la rândul ei.

Ce a mai rămas este, în primul rând, cartea a 68-a din „Istoria romană” a lui Cassius Dio, scrisă la circa 120 de ani după evenimente. Și aici intervine o complicație pe care cititorul grăbit o sare: pentru această parte, textul lui Dio nu s-a păstrat direct, ci prin rezumatele făcute de călugărul Ioannes Xiphilinos, în secolul al XI-lea, și de cronicarul Ioannes Zonaras, în secolul al XII-lea. Tot ce citim despre bătălii, despre pacea din 102 și despre moartea lui Decebal este, tehnic vorbind, rezumatul bizantin al unei istorii scrise la un secol după fapte, pe baza unor cărți pe care noi nu le mai avem.

Restul izvoarelor sunt scurte, dar au avantajul că sunt contemporane. Pliniu cel Tânăr, în „Epistulae” VIII.4, îl îndeamnă pe prietenul său Caninius Rufus să scrie un poem despre războiul dacic și îi enumeră temele: râuri deviate, poduri aruncate peste ape, un rege alungat din capitală și apoi din viață. Fasti Ostienses, calendarul oficial săpat în piatră la Ostia, păstrează fragmente de date. La acestea se adaugă inscripțiile, diplomele militare, monedele și cele două monumente sculptate: Columna de la Roma și Tropaeum Traiani de la Adamclisi.

De ce a atacat Traian: răzbunare, aur sau nevoia de triumf?

Motivul pe care îl dă Cassius Dio este scurt și financiar. Împăratul, scrie el, „se gândea la faptele lor de odinioară și îl durea suma de bani pe care o primeau în fiecare an”. Este o trimitere directă la înțelegerea încheiată de Domițian în 89, cu subsidii și meșteri trimiși la nord de Dunăre, despre care am scris în capitolul despre viața de zi cu zi din regat. Pentru Roma anilor 100, plata anuală către un rege barbar era o rușine bugetară și politică deopotrivă.

Istoricii moderni nu se mulțumesc cu atât. Într-un studiu de la Gettysburg College, Wesley Cline argumentează că Traian a plănuit din start un război de cucerire și că versiunea „provocării dacice” este o construcție de propagandă. Dovada lui principală nu e un text, ci infrastructura: drumurile, fortificațiile și amenajările de pe malul Dunării, ridicate înainte de 101, concentrarea legiunilor în Moesia și alegerea unor puncte de trecere care servesc atacului, nu apărării. În defileul Dunării se păstrează Tabula Traiana, inscripția care marchează drumul tăiat în stâncă și canalul care ocolea pragurile de la Porțile de Fier.

Alți cercetători pun accentul pe aur, adică pe nevoia de a finanța un program de construcții fără precedent, sau pe securitatea liniei Dunării, permanent amenințată de coalițiile de la nord. Cele trei explicații nu se exclud. Ce merită reținut este că cifrele de efective care circulă, de la 150.000 de soldați romani la 200.000 de luptători daci, nu apar în niciun izvor antic: sunt estimări moderne, construite prin însumarea unităților cunoscute din inscripții și prin evaluarea populației, și ar trebui citate ca atare.

Ce se poate verifica din pregătiri

Verificabilă este infrastructura. Drumul de pe malul drept al Dunării, canalul de navigație, amenajarea vadurilor, podul de vase de la Drobeta. Toate cer ani de muncă și bani, iar niciuna nu se improvizează ca răspuns la o provocare. Asta nu dovedește intenția lui Traian, dar arată că, în momentul în care războiul a început, armata romană era pregătită pentru o campanie de durată, nu pentru o expediție de pedepsire.

Cum a intrat armata romană în Dacia, în vara lui 101

Traian a plecat din Italia în primăvara lui 101, pe ruta Ancona, Iader, probabil spre Viminacium. Înaintarea s-a făcut pe cel puțin două direcții. Coloana principală a trecut Dunărea pe la Lederata și a urcat prin Arcidava, Berzobis, Aizis și Tibiscum, exact traseul pe care îl confirmă unica frază păstrată din memoriile împăratului. O a doua coloană a trecut pe la Dierna. Cele două urmau să se reunească înainte de pasul care duce spre Țara Hațegului.

Prima ciocnire mare a avut loc la Tapae, în zona Porților de Fier ale Transilvaniei, undeva în vara lui 101. Este al treilea episod militar cu acest nume, după înfrângerile din vremea lui Domițian, și tocmai de aceea localizarea exactă rămâne discutată: „Tapae” apare în izvoare ca reper de trecătoare, nu ca oraș identificat pe teren.

Ciuperca burilor și fâșiile de pânză

Două episoade transmise de Dio merită citite cu atenție, pentru că amândouă spun ceva despre daci, nu despre romani. Primul: când Traian s-a apropiat de Tapae, i s-a adus o ciupercă mare pe care era scris un mesaj, în limba latină, prin care burii și alți aliați îl sfătuiau să se întoarcă și să păstreze pacea. Detaliul important nu este ciuperca, ci faptul că avertismentul era redactat în latină. Comunitățile de la nord de Dunăre aveau oameni care scriau latinește și purtau corespondență diplomatică cu Imperiul.

Iar când s-au terminat fașele, se spune că nu și-a cruțat nici propriile haine, ci le-a tăiat în fâșii.

Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII.8

Al doilea episod este cel de mai sus. Bătălia a fost câștigată de romani, dar numărul răniților a depășit stocul de bandaje al armatei. Este singura cifră indirectă pe care o avem despre costul acelei zile și singura confirmare, dinspre tabăra romană, că lupta cu dacii în munți nu semăna cu o paradă.

Ce au făcut dacii în iarna 101-102?

Aici se vede cel mai bine de ce merită citite războaiele daco-romane și dinspre cealaltă parte. În loc să aștepte în munți, Decebal a deschis un al doilea front, la sute de kilometri distanță. În iarna dintre cele două campanii, oastea dacică a trecut Dunărea înghețată în Moesia Inferior, împreună cu roxolani și bastarni, și a lovit spatele dispozitivului roman. Este o mișcare strategică, nu o incursiune de pradă: ținta era să rupă linia de aprovizionare și să oblige armata din Banat să se întoarcă.

Contraofensiva a fost oprită, dar nu ieftin. La Adamclisi, în județul Constanța, se află un altar funerar ridicat pentru soldații căzuți, cu o inscripție din care s-a păstrat formula „in memoriam fortissimorum virorum qui pro re publica morte occubuerunt”, adică „în amintirea celor mai viteji bărbați, care au murit pentru stat”. Pe plăcile altarului erau înscrise numele celor căzuți, estimate la circa 3.800, cu numele comandantului în frunte. Este cea mai mare listă de pierderi romane cunoscută dintr-o singură bătălie.

A cui a fost înfrângerea de la Adamclisi

Datarea altarului este una dintre cele mai vechi dispute deschise din arheologia românească. O parte dintre cercetători leagă monumentul de dezastrul suferit de prefectul pretoriului Cornelius Fuscus, în 87, în vremea lui Domițian. Alții îl atribuie iernii 101-102 și luptei date atunci în Dobrogea. Inscripția păstrată este prea fragmentară ca să tranșeze, iar numele împăratului lipsește tocmai din partea care ar rezolva problema. Deocamdată, oricine spune cu siguranță a cui a fost înfrângerea depășește ce permit pietrele.

Monumentul triumfal propriu-zis este mai ușor de datat. Titulatura împăratului din inscripția dedicatorie către Mars Ultor, zeul răzbunător, îl plasează între 10 decembrie 108 și 10 decembrie 109. Avea un tambur cilindric de circa 30 de metri diametru și 12 metri înălțime, încununat cu un trofeu de 10,75 metri. Din cele 54 de metope se păstrează 48 la muzeul de la Adamclisi și una la Istanbul. Săpăturile sistematice au început cu Grigore Tocilescu, între 1882 și 1890, au continuat cu George Murnu în 1910-1911, cu Paul Nicorescu în perioada interbelică, cu Ion Barnea din 1968, iar din 2020 cercetările sunt conduse de Gabriel Talmațchi. Ce se vede azi pe deal este reconstituirea din 1977, cu mulaje de ciment; originalele sunt în muzeu.

Ce a însemnat pacea din 102 pentru regatul lui Decebal?

Condițiile impuse în 102 sunt enumerate de Dio și sunt, practic, actul de desființare a unui stat suveran. Decebal se obliga să predea armele, mașinile de război și pe constructorii lor, să înapoieze dezertorii, să demoleze fortificațiile, să se retragă din teritoriul ocupat și să aibă aceiași dușmani și aceiași prieteni ca romanii. Ultima clauză înseamnă renunțarea la politică externă proprie. În plus, garnizoane romane rămâneau în interiorul regatului.

A primit cu greu să predea armele, mașinile de război și pe cei care le făceau, să dea înapoi dezertorii, să dărâme întăriturile și să se retragă din teritoriul cucerit.

Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII.9

Aici izvorul scris și săpătura se verifică reciproc. La cetatea dacică de la Căpâlna, pe valea Sebeșului, cercetările arată un zid demontat după 102 și refăcut înainte de reluarea războiului. Aceeași succesiune, demolare urmată de reconstrucție grăbită, se regăsește și în alte puncte ale sistemului de fortificații din munți. Clauza scrisă într-un rezumat bizantin capătă astfel o confirmare independentă, în pietre.

Pentru Traian, 102 a însemnat titlul de Dacicus, care apare pe monede începând din 102-103. Pentru Decebal a însemnat trei ani în care și-a reconstruit, cât a putut, capacitatea militară. Dio scrie direct că regele „aduna arme, primea dezertori, repara întăriturile și trimitea soli la vecini”. Senatul l-a declarat din nou dușman al poporului roman.

Podul lui Apollodor și pregătirea celui de-al doilea război

Între cele două campanii, romanii au construit podul de peste Dunăre de la Drobeta, ridicat între 103 și 105 de Apollodor din Damasc. Cassius Dio îi dă dimensiunile: douăzeci de piloni de piatră cioplită, înalți de 150 de picioare deasupra fundațiilor și lați de 60, așezați la 170 de picioare unul de altul. În metri, asta dă o construcție de circa 1.135 de metri lungime, cu suprastructură de lemn.

Podul este unul dintre puținele elemente ale războiului care se pot verifica pe teren, iar verificarea confirmă în bună măsură izvorul. În 1858, la ape mici, resturile au reapărut. În 1906, Comisia Dunării a distrus doi piloni pentru a elibera șenalul navigabil. În 1982, arheologii au cartat douăsprezece picioare de pod sub apă. Azi se văd doar două, unul pe malul românesc, la Drobeta-Turnu Severin, celălalt pe malul sârbesc, la Kostol. Pe Columnă, podul apare în scenele XCVIII și XCIX din numerotarea lui Cichorius, alături de scena în care împăratul aduce un sacrificiu în fața taberei.

Ce arată podul este o decizie politică, nu doar una logistică. O trecere de vase se demontează; una de piatră spune că armata nu mai pleacă.

Cum a murit Decebal și cine l-a prins?

Campania din 105 a început prost pentru romani, cu episodul lui Gnaeus Pompeius Longinus. Comandantul roman a fost atras la o întâlnire de Decebal, arestat și interogat public despre planurile lui Traian. A refuzat să spună ceva. Regele a propus schimbul lui contra teritoriilor pierdute, iar Traian a dat un răspuns calculat ambiguu, ca să nu arate nici că îl prețuiește prea mult, nici prea puțin. Longinus a obținut otravă prin libertul său, i-a trimis o scrisoare lui Traian și a băut otrava noaptea. Decebal a cerut libertul înapoi, oferind trupul; Traian a refuzat.

Asaltul final asupra capitalei a venit în vara lui 106, cu legiunile II Adiutrix și IV Flavia Felix și o vexilație din VI Ferrata, unități cunoscute din inscripții, nu din povestire. Romanii au tăiat conductele care aduceau apa în cetate. Pe Columnă, scena CXIX arată dacii dând foc așezării, iar scena CXX un grup care împarte dintr-un vas ceea ce comentatorii interpretează drept otravă pentru o sinucidere colectivă. Interpretarea este veche și plauzibilă, dar rămâne o citire a unei imagini, nu o mărturie.

Piatra de mormânt din Grecia

Cea mai neașteptată sursă despre sfârșitul regelui a apărut în 1965, întâmplător, pe câmpurile satului Grammeni, la nord-vest de anticul Philippi, în Grecia de azi. Este piatra funerară a lui Tiberius Claudius Maximus, născut în jurul anului 65, care își enumeră cariera: călăreț în legiunea a VII-a Claudia, quaestor equitum, apoi explorator și decurion în ala II Pannoniorum sub Traian. Motivul decorației este scris explicit: „quod cepisset Decebalu(m) et caput eius pertulisset ei Ranisstoro”, adică pentru că l-a prins pe Decebal și i-a adus capul lui la Ranisstorum. Deasupra inscripției, un relief îl arată în galop, cu două sulițe și scut, spre un dac căzut, cu căciulă ascuțită, scut hexagonal și sabie curbată.

Într-un studiu publicat în RISR nr. 25/2021, Cristian Găzdac, de la Universitatea Babeș-Bolyai, analizează cariera lui Maximus ca pe cea a unui ofițer de cercetare și pune piatra față în față cu Dio și cu Columna. Aparenta contradicție dintre „l-a prins” și relatarea sinuciderii se explică prin formula administrativă: recompensa se dădea pentru rezultat, adică pentru capul regelui, indiferent dacă acesta murise de mâna sa cu o clipă înainte. Ranisstorum, locul numit pe piatră, nu a fost identificat. S-au propus zona Zlatna și Piatra Craivii, fără dovezi.

Capul și mâna dreaptă ale lui Decebal au fost duse la Roma și aruncate pe Scările Gemoniene, locul unde erau expuse trupurile dușmanilor statului. Tezaurul ascuns sub albia Sargetiei, trădat de nobilul Bicilis, a fost subiectul capitolului despre aurul dacic din acest dosar.

Cât de mult te poți baza pe Columna lui Traian?

Columna a fost inaugurată la Roma pe 12 mai 113. Friza ei, desfășurată pe circa 200 de metri, cuprinde 155 de scene în numerotarea devenită standard a lui Conrad Cichorius și, după numărătoarea lui Jon Coulston, 2.639 de figuri umane. Traian apare de aproximativ 60 de ori, Decebal de opt ori. Pentru o bună parte a secolului XX, monumentul a fost citit ca o cronică ilustrată a campaniilor, de la care se puteau extrage itinerarii, tipuri de fortificații și echipamente.

Istoria cercetării explică de ce citirea s-a schimbat. Studiul modern nu pleacă de la original, ci de la mulaje: cele comandate de Ludovic al XIV-lea între 1665 și 1670, din care circa 76 de piese s-au păstrat la Villa Medici, și mai ales mulajul complet realizat pentru Napoleon al III-lea în 1861-1862, făcut înainte ca poluarea industrială să roadă reliefurile. Pe acestea și-a construit Cichorius publicația sa, „Die Reliefs der Traianssäule”, apărută între 1896 și 1900. Au urmat Rossi și Toynbee în 1971, Lepper și Frere în 1988, volumul coordonat de Salvatore Settis în același an și cel al lui Filippo Coarelli în 2000.

Ce a schimbat examinarea de aproape

Diferența a venit din acces direct. În anii 1980 și 1990, Jon Coulston a studiat reliefurile de pe schele, în cadrul unui proiect care astăzi este găzduit de Universitatea St Andrews. Concluzia lui privește felul în care s-a lucrat: sculptorii nu au înaintat în spirală, ci pe benzi verticale, în echipe paralele, folosind „tipuri de figuri” standardizate pentru ofițeri, soldați, arcași și barbari. Din 588 de torsuri examinate, doar 239 fuseseră cizelate pentru a sugera zale; restul au rămas netede. Diferențele de armură de pe Columnă nu reflectă, așadar, unități diferite, ci împărțirea muncii și oboseala atelierului.

Sursele disponibile la Roma pentru proiectanții și sculptorii columnei erau pe deplin suficiente pentru executarea frizei, fără a recurge la schițe de campanie.

J. C. Coulston, despre valoarea Columnei ca sursă pentru echipamentul militar

Dezbaterea nu e nouă. Cichorius, iar mai târziu Radu Vulpe, au citit monumentul ca pe o relatare în bună măsură exactă. Karl Lehmann-Hartleben și Ian Richmond au insistat pe caracterul de monument oficial, cu exagerări și deformări. Poziția care s-a impus este de mijloc: Columna rămâne utilă mai ales pentru lucruri care nu se păstrează arheologic, cum sunt stindardele, corturile sau piesele de artilerie, și trebuie folosită cu prudență pentru orice afirmație despre topografie sau despre ordinea evenimentelor.

Ce arată arheologia și nu arată Columna

Ultimii ani au adus în discuție o sursă pe care nici Dio, nici sculptorii de la Roma nu o aveau: terenul citit cu scanare laser. Într-un studiu publicat în revista Geosciences în 2021, João Fonte și Ioana A. Oltean au analizat prin GIS relația dintre bazele militare romane din Munții Orăștiei și țintele dacice, folosind date LiDAR cu rezoluție de o jumătate de metru. Taberele de la Comărnicel, trei la număr, cele de la Muncel, Șesu, Cornu Pietrii, Vârfu lui Pătru și Jigoru apar nu ca puncte izolate, ci ca un sistem.

Rezultatele sunt concrete. Comărnicel funcționa ca nod logistic pe ruta dinspre sud-est. Muncelu și Șesu lucrau în tandem la asediul capitalei, cu roluri diferite: din Muncelu se ajungea la ziduri în aproximativ un sfert de oră, în timp ce Șesu era potrivit pentru acțiuni susținute, la circa 75 de minute dus-întors. Rutele de înaintare urmau culmile, nu văile. Despre dimensiunea taberei de pe Șesu și despre ce înseamnă ea pentru numărul trupelor prezente la ultimul act am scris în primul capitol al dosarului.

Armele care au schimbat echipamentul roman

Dinspre daci, dovada cea mai directă este armamentul. Într-o tipologie publicată în 2012, Cătălin Borangic a ordonat armele curbe dacice în opt variante de săbii, trei tipuri de pumnale și câteva tipuri de unelte de luptă. Piesele sunt măsurabile: o sabie de 66,5 centimetri descoperită la Sarmizegetusa Regia și păstrată la muzeul din Cluj-Napoca, una de 87 de centimetri dintr-un mormânt tumular de la Viscri, una de 48 de centimetri de la Cristești. La Căpâlna au apărut pumnale de tip sica, vârfuri de lance și de săgeată.

Efectul asupra armatei romane este documentat de partea cealaltă. Retorul Fronto, scriind mai târziu, pomenește „rănile uriașe făcute de dacii cu falces”, iar soluția tehnică apare pe ambele monumente: manica, apărătoarea articulată de braț, și coiful întărit cu benzi încrucișate. Metopele de la Adamclisi, sculptate de meșteri provinciali și mult mai brutale ca stil decât friza de la Roma, arată falxul ținut cu două mâini și lovitura de sus în jos împotriva căreia scutul nu ajuta.

Ce a câștigat Roma și ce rămâne neclar

Bilanțul oficial este cunoscut prin Dio: la întoarcere, Traian a dat spectacole timp de 123 de zile, în care au fost ucise circa 11.000 de animale și au luptat 10.000 de gladiatori. Este cea mai lungă serie de jocuri consemnată pentru un triumf roman și, prin costul ei, un indiciu indirect despre mărimea prăzii.

Cifrele propriu-zise ale prăzii sunt însă exemplul clasic de cifră care nu trebuie repetată fără avertisment. Ioannes Lydus, citându-l pe Criton, dă cantități imposibile: cinci milioane de livre de aur și zece milioane de livre de argint, adică mii de tone. Julian Bennett a considerat că avem de-a face cu o eroare de copist, iar Jérôme Carcopino a propus corectarea la aproximativ 165.500 de kilograme de aur și 331.000 de kilograme de argint. Și aceste cifre corectate rămân o reconstituire modernă dintr-un text bizantin târziu, nu o cantitate măsurată.

Ce rămâne deschis, după două secole de cercetare, este surprinzător de mult. Nu știm unde era Ranisstorum. Nu știm unde s-a dat exact bătălia de la Tapae. Nu știm dacă altarul de la Adamclisi comemorează dezastrul din 87 sau lupta din iarna 101-102. Nu avem o dată sigură pentru căderea capitalei, ci doar vara lui 106. Nu avem niciun text scris de un dac despre propriul război.

Asta nu face războaiele daco-romane mai puțin cunoscute decât alte conflicte antice; dimpotrivă, puține au lăsat în urmă un monument de 200 de metri de relief, o listă de 3.800 de morți și piatra de mormânt a omului care a adus capul regelui. Înseamnă doar că fiecare afirmație trebuie urmărită până la obiectul care o susține, iar acolo unde obiectul lipsește, propoziția se scrie la condițional. Ce s-a întâmplat cu oamenii, cu locurile și cu pământul după 106 este subiectul capitolului următor.