Podul lui Traian: 20 de piloni la Dio Cassius, 28 în teren

Despre podul lui Traian se spun, de obicei, patru lucruri: că a fost cel mai lung pod de piatră din lume timp de o mie de ani, că a fost ridicat într-un an, că l-a construit Apolodor din Damasc și că l-a dărâmat Aurelian ca să nu treacă barbarii. Documentele antice spun altceva, iar săpăturile de la Drobeta-Turnu Severin au corectat chiar și reconstituirile moderne care ne-au format imaginea despre el. Verificăm, pe rând, fiecare dintre afirmații.

Ce se afirmă și cât de mult circulă

Podul de la Drobeta este, în memoria publică românească, un superlativ: „cel mai lung pod al antichității”, de peste un kilometru, construit integral din piatră, într-un timp record, de un arhitect genial, și distrus apoi dintr-un calcul militar. Fiecare afirmație are un sâmbure, dar niciuna nu stă exact în forma în care circulă, iar imaginea pe care o avem în minte vine din reconstituiri de la începutul secolului XX, demonstrate greșite de săpăturile din anii 1980.

De unde vine povestea

Despre pod avem două texte antice și nicio descriere de la cineva care să îl fi văzut în funcțiune. Primul este Dio Cassius, în cartea 68 a Istoriei romane, scrisă la aproximativ un secol după evenimente. Al doilea este Procopius din Cezareea, în tratatul Despre construcții, cartea IV, scris în secolul al VI-lea, adică la vreo patru secole și jumătate distanță.

Dio dă cifre. Podul avea, scrie el, douăzeci de piloni din piatră fasonată, înalți de 150 de picioare deasupra fundațiilor și lați de 60, așezați la 170 de picioare unul de altul și legați prin arce. Istoricul insistă pe dificultate: pilonii au fost puși într-un fluviu adânc, cu vârtejuri și fund mâlos, iar apa nu putea fi abătută nicăieri. El adaugă o propoziție care, în 1906, nu a fost luată în seamă: „podul nu ne este de nici un folos, fiindcă stau doar picioarele”. Pe vremea lui era, deci, deja o ruină.

El spune și de ce. Traian l-a ridicat fiindcă se temea că, odată Dunărea înghețată, se poate face război împotriva romanilor de pe celălalt mal. Hadrian, dimpotrivă, s-a temut că barbarii, dacă ar fi răzbit garda podului, ar fi trecut cu ușurință în Moesia, și de aceea „a desfăcut partea de sus”.

Procopius spune altceva, și tot despre pod. La el apare numele arhitectului: Apolodor din Damasc, „meșterul întregii lucrări”. Dar cauza ruinei este alta: podul a fost „cu totul distrus de viiturile Istrului și de trecerea vremii”. Tot Procopius notează că Traian a ridicat două cetăți, una pe fiecare mal, Theodora pe celălalt mal și Pontes în Dacia, și că, în vremea lui Iustinian, ruinele și fundațiile podului stăteau în calea corăbiilor, de aceea fluviul a fost silit să ocolească pe un braț.

Ce arată dovezile despre podul lui Traian

Prima dovadă nu este un text, ci o imagine contemporană. Pe Columna lui Traian, scena XCIX arată sacrificiul inaugural al împăratului în fața podului. Ce se vede acolo nu este un pod de piatră: sunt cinci piloni de piatră, iar restul structurii este de lemn, cu o deschidere în arc la stânga, peste Dunăre, între cele două fortificații, Pontes și Drobeta. Asta se potrivește cu Dio, care vorbește de piloni de piatră legați prin arce, și nu cu imaginea unui viaduct masiv din piatră pe toată lungimea.

A doua dovadă este o monedă. În anul 104 se bat sesterți care au pe avers imaginea unui pod peste o apă pe care navighează o corabie. Este singura reprezentare a unui monument provincial în moneda lui Traian, iar valoarea ei pentru cronologie este mare: dă un termen înainte de care lucrarea era gata. Podul era terminat în 104, iar sacrificiul inaugural din scena Columnei s-ar fi petrecut în vara anului 105. Construcția în piatră a fost precedată de un pod de corăbii, efemer.

A treia dovadă vine din teren și contrazice cifra lui Dio. Podul a avut, în total, 28 de piloni, iar astăzi se văd patru pe malul românesc și patru pe cel sârbesc. Din cercetarea de teren vin și datele despre alegerea locului: adâncimea apei nu depășea aproximativ 4 metri lângă malul sudic și 8 metri lângă cel nordic, iar la 2 kilometri în amonte, la Schela Cladovei, s-a aflat un castru întins pe aproape 37,5 hectare, care servea la adunarea trupelor.

A patra dovadă este una despre noi, nu despre romani. Calea ferată construită între 1870 și 1878 a fost trasată prin incinta antică, iar analiza planurilor a arătat că vechiul traseu a fost stabilit distrugând unul dintre picioarele celor trei arce care formau capătul podului. Săpăturile de după 1978 au scos la lumină fundația celui de-al treilea pilon și au dovedit astfel că toate reconstituirile anterioare, inclusiv replica ridicată de inginerul Ed. Duperrex în 1907, erau greșite: capătul de pod avea trei arce, nu două.

Între 1982 și 1986, din cauza umplerii lacului Porțile de Fier II și a unei creșteri de aproximativ 4 metri a apei, calea ferată a fost mutată cu aproximativ 20 de metri mai sus, iar ruinele au fost închise într-un bazin de beton armat, cu dimensiuni interioare de 19 pe 35,45 metri. Operația a avut și un câștig științific: atunci a fost descoperit pilonul din mijloc. Ce se vede azi pe malul românesc stă, prin urmare, într-un bazin de beton, nu în apa Dunării.

Cum s-a transformat povestea

Transformarea are o dată și un loc. În 1906, la Expoziția generală din parcul Carol I, la 1.800 de ani de la cucerirea Daciei, publicul a văzut o machetă a podului, iar în 1907 inginerul Duperrex a publicat reconstituirea lui. Aceea a devenit imaginea manualelor și a cărților poștale. Când săpăturile au arătat că până și capătul podului fusese reconstituit greșit, imaginea rămăsese deja fixată.

Al doilea mecanism este clasamentul. „Cel mai lung pod din lume timp de o mie de ani” nu apare nici la Dio, nici la Procopius. Este o formulă modernă, care cere o comparație cu toate podurile lumii din acel mileniu, comparație pe care nimeni nu a făcut-o cu documente. Din cifrele lui Dio, cu piciorul roman la aproximativ 0,296 metri, rezultă o lungime de ordinul a 1,3 kilometri, dar e un calcul pe cifrele lui, nu o măsurătoare.

Al treilea mecanism este înlocuirea unui nume cu altul. Aurelian, împăratul care a retras administrația din Dacia, a intrat în poveste ca cel care a dărâmat podul, fiindcă se potrivește cu logica retragerii. Numai că niciun izvor antic nu spune asta.

Ce rămâne meritul real

Judecat cu mijloacele vremii lui, podul rămâne o lucrare extraordinară, și nu e nevoie să îl îmbrăcăm în piatră pentru asta. Dio Cassius, un senator care nu era predispus la entuziasm, scrie că realizările lui Traian sunt strălucite, dar că aceasta le întrece pe toate, și insistă nu pe mărime, ci pe problema inginerească: cum pui un pilon după altul într-un fluviu adânc, cu vârtejuri, pe fund mâlos, fără să poți abate apa.

La asta se adaugă restul dovezilor: un pod de corăbii pus la repezeală mai întâi, apoi o lucrare în piatră și lemn terminată înainte de anul 104, cetăți pe ambele maluri, un castru de aproape 37,5 hectare la 2 kilometri în amonte și o monedă bătută anume pentru ea. Nu e o legendă umflată peste o realitate modestă. E o realitate mare, acoperită cu un strat de superlative care nu îi aparțin.

Ce rămâne întrebare legitimă

Numărul pilonilor este cea mai limpede dintre întrebările deschise. Dio spune douăzeci, cercetarea de teren numără 28. Diferența poate veni dintr-o informație greșită la Dio, dintr-o numărătoare care include capetele de pod sau din faze diferite ale construcției, iar niciuna dintre explicații nu este dovedită.

A doua întrebare este ce anume a desfăcut Hadrian. Dio spune „partea de sus”, ceea ce, dacă suprastructura era de lemn, s-ar putea reduce la tablier. Dacă e așa, Procopius nu îl contrazice. Dar asta este o împăcare a celor două texte, nu ceva ce scrie în vreunul din ele.

Rămâne și soarta pilonilor din șenalul navigabil. Procopius spune că, în secolul al VI-lea, ruinele împiedicau corăbiile; ce s-a întâmplat cu ele în secolele următoare nu se poate afirma pe baza surselor citate aici.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

Patru întrebări ajung aproape întotdeauna. Prima: care este izvorul și la cât timp după fapt a fost scris? Un secol, la Dio, și patru secole și jumătate, la Procopius, sunt distanțe care se cântăresc diferit. A doua: cifra vine din text sau din reconstituire?

A treia: clasamentul are o sursă? Un „cel mai mare din lume” care nu se sprijină pe nimic verificabil este un ornament, nu o informație. A patra: ce vedem, de fapt, în imaginea care ne-a format impresia? Aici, imaginea cea mai răspândită este o reconstituire de la 1907, iar terenul a arătat, în anii 1980, că nici măcar capătul podului nu era redat corect.