Pictura de la Drăgănescu: ce se vede pe pereți

Pictura de la Drăgănescu este singurul lucru lăsat de Arsenie Boca care se poate vedea și astăzi cu ochiul liber, exact așa cum l-a lăsat el. Capitolul pornește de la ce este pictat pe pereți, nu de la ce se povestește că ar fi pictat: scenele, textele scrise printre personaje și ce spun despre ele istoricii de artă.

Ce fel de biserică este cea de la Drăgănescu?

În evidența Episcopiei Giurgiului, la Protoieria Mihăilești, parohia Drăgănescu apare cu trei hramuri: Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Arsenie Capadocianul și Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Preot slujitor este trecut Răzvan Lucian Petcu. Biserica este, prin urmare, o biserică de sat obișnuită, cu paroh și cu enoriași, nu un așezământ monahal, deși se vorbește des despre ea ca despre o mănăstire.

Al doilea hram merită o vorbă. Sfântul Arsenie Capadocianul, pomenit la 10 noiembrie, este sfântul al cărui nume l-a purtat în călugărie Arsenie Boca. Un hram nu se adaugă de la sine, ci prin hotărârea chiriarhului, iar data acelei hotărâri se află în actele eparhiale, acolo unde se cere de cine duce cercetarea mai departe. În evidența publicată astăzi apare rezultatul, nu data lui.

Despre clădire, cea mai apropiată informație publicată într-o revistă de specialitate vine din studiul istoricului de artă Nazen Peligrad, apărut în 2019 în „Revista de Artă și Istoria Artei”, publicația Muzeului Municipiului București. Acolo scrie că biserica a fost ridicată în 1870, pe terenul moșiei Prisicenii de Jos, numită și Drăgănescu, cumpărat la mezat cu 2.500 de taleri, după ce vechea biserică de lemn și cimitirul, aflate mai la nord, fuseseră distruse de o revărsare a Argeșului în 1866.

Proveniența se dă aici la vedere, fiindcă ea hotărăște cât de tare stă data: nota studiului trimite la o carte de popularizare apărută în 2017, nu la un act. Pentru anul 1870 documentul care decide este condica parohiei, pisania și dosarul de construcție din arhiva eparhială, iar pentru inundația din 1866 rapoartele administrative ale vremii din fondurile Arhivelor Naționale. Până la ele, 1870 rămâne o dată plauzibilă cu izvor de mâna a doua.

Un amănunt din același studiu se verifică mai ușor și contează pentru tot ce urmează: parohul bisericii, în anii în care Arsenie Boca a pictat-o, era preotul Savian Bunescu. Un preot paroh semnează registrele, cererile și dările de seamă, deci numele lui este cheia cu care se caută dosarul lucrării.

Era Arsenie Boca pictor de meserie?

Da, și asta nu este o părere, ci o chestiune de școală. În 1933, după terminarea studiilor de teologie la Sibiu, a primit o bursă de la mitropolitul Transilvaniei pentru Academia de Arte Frumoase din București, instituția pe care cronologiile de mai târziu o numesc Institutul de Belle-Arte. În paralel a urmat cursurile de medicină ale profesorului Francisc Rainer și cursurile de mistică ale lui Nichifor Crainic, amănunte pe care studiul din 2019 le reține din literatura despre el.

Urmele de meșteșug sunt și ele datate. Cronologia publicată de Mănăstirea Prislop îi pune pe seamă grafica primelor patru volume ale Filocaliei, tipărite la Sibiu, apoi un drum la Chișinău în 1944 ca să învețe pictura bisericească și poleitul icoanelor, iar în 1961 angajarea ca pictor muncitor la Atelierele Patriarhiei, la Schitul Maicilor, în București. Pentru anii 1969-1989 aceeași cronologie îi dă atelier de pictură și chilie la așezământul de la Sinaia.

Cea mai curată mărturie contemporană despre el ca artist nu vine însă dintr-o cronologie, ci dintr-o scrisoare. La 18 mai 1945, poeta Zorica Lațcu îi scria, în corespondența publicată în 2022 de Răzvan Perșa și păstrată la Arhiva Mănăstirii Brâncoveanu, dosarul 2600:

Părinte, poate că pictura nu este în aceeași măsură făcută pentru ochii cuiva, precum este făcută poezia. Artistul culorilor se desfătează însuși în culorile sale, bucuria lui este mai subiectivă, dar artistul cuvintelor scrie pentru cineva.

Zorica Lațcu, scrisoare din 18 mai 1945

Fraza aceasta a fost scrisă cu douăzeci și trei de ani înainte de prima zi de lucru la Drăgănescu. Ea nu dovedește nimic despre pictura de mai târziu, dar dovedește ceva despre om: în 1945 era deja privit, de cineva care îl cunoștea bine, drept „artistul culorilor”.

Ce se poate și ce nu se poate verifica despre fresca Ateneului

Studiul din 2019 mai spune că profesorul Costin Petrescu, observându-i talentul, i-ar fi propus să picteze, în friza Ateneului Român, scena care îl reprezintă pe Mihai Viteazul intrând în Alba Iulia. Nota de la acel paragraf trimite tot la o carte de popularizare, apărută în 2014. Afirmația se verifică în documentarul frizei Ateneului și în relatarea lăsată de Costin Petrescu despre lucrarea lui, unde sunt consemnați colaboratorii. Până la ele, ea rămâne o afirmație repetată în literatura devoțională, nu un fapt stabilit pe act.

Cât a durat pictura de la Drăgănescu?

Cronologia Mănăstirii Prislop pune începutul în 1968, anul în care a fost pensionat, și spune că a ostenit la biserica din Drăgănescu cincisprezece ani. Studiul din 2019 formulează altfel: „Pictarea bisericii a durat mai mult de 15 ani, Părintele trecând la cele veșnice în anul 1989”. Cele două izvoare nu se contrazic, dar nu dau același capăt: unul numără anii de lucru, celălalt duce șantierul până la moarte.

Diferența nu este o chichiță. Între 1968 și 1983 sunt cincisprezece ani, între 1968 și 1989 sunt douăzeci și unu. Un om care pictează o biserică într-o eparhie organizată lasă în urmă hârtii pentru fiecare etapă: procesul verbal al consiliului parohial, cererea către centrul eparhial, proiectul de pictură, recepția lucrării. Acolo se citește data de început și data de sfârșit, iar dosarul se cere la parohie și la Centrul eparhial al Episcopiei Giurgiului.

Contextul anilor acelora a fost tratat în capitolele dinainte și nu se repetă aici: mănăstirea de la Prislop fusese desființată în 1959, iar el trăia în lume, cu slujirea oprită. Reținem doar atât: pictura de la Drăgănescu a fost făcută de un pensionar căruia nu i se mai îngăduia să slujească, într-o biserică de parohie, sub un regim care ținea evidența fiecărei lucrări de artă bisericească.

Ce se vede în scena „Biserica și Lumea”?

Singura scenă de la Drăgănescu analizată până acum într-o revistă de specialitate este cea numită „Biserica și Lumea”. Se află pe peretele de nord al naosului, în stânga cum se intră, iar studiul din 2019 o descrie element cu element. Merită urmărită, fiindcă arată limpede cum lucra: nu o icoană, ci o compoziție cu zeci de personaje și cu text scris printre ele.

Scena are două planuri. Sus, cerul, planul nevăzut, dedicat vieții în Hristos. Jos, pământul, planul văzut, unde sunt arătate ispitele. Între ele trece ceea ce autoarea numește, după formula pictorului, „linia de front”, o graniță care pornește de sub mâna lui Dumnezeu și coboară aproape diagonal până la baza crucii Răstignirii, în dreapta.

În stânga apare mâna lui Dumnezeu binecuvântând și revărsând nouă raze, iar lângă ea un călugăr răstignit de bunăvoie, fără piroane la mâini și la picioare, pe o cruce care pornește dintr-o stâncă numită „Iisus Hristos”. Arhanghelul Mihail străpunge cu sabia de foc balaurul din marea vieții. Sub linia hotarului stă un diavol cu două coarne și coadă, iar alături alți demoni care împart ispite societății moderne.

Mai departe se văd un intelectual tânăr, în costum gri, cu cărți sub braț, având deasupra un demon cu șarpe peste cap, apoi Renan și Nietzsche sub aripile altor demoni, un soldat pictat în trei vârste, tânăr, matur și bătrân, o prezență feminină în marea învolburată, pe care studiul o socotește, cu prudență, posibil Izabela, și oameni naufragiați care se agață de linia de graniță privind spre Răstignit.

În dreapta este Hristos răstignit, încadrat de Fecioara Maria și de apostolul Ioan, iar lângă el Sfântul Petru răstignit cu capul în jos. Jos apare Cain, cu coif și cu sabie, urmat de o armată cu puști și mitraliere, condusă de un civil care arată cu mâna direcția de atac. În colțul din dreapta jos, sub același arc de lumină, sunt pictate Sfânta Sofia din Constantinopol, în prim-plan, și bazilica San Pietro din Roma, ceva mai în spate, într-un ton de gri.

Ce scrie pe pereții bisericii de la Drăgănescu?

Partea care sperie și astăzi pe cine intră prima oară nu sunt chipurile, ci textele. Arsenie Boca a scris pe perete, printre personaje, replici întregi. Scena „Biserica și Lumea” este pusă sub versetul: „Pus-am înaintea feții voastre Calea Vieții și Calea Morții: Biserica și lumea spre care veți întinde mâna, pe aceea veți avea-o!”, trimis în studiu la Ieremia 21:8 și la Sirah 15:17.

Pe crucea călugărului scrie, pe brațul vertical, „Ascultarea de Dumnezeu”, iar pe cel orizontal „Lepădarea de sine”; pe cele două făclii din mâinile lui, „smerenia și dragostea”. Diavolul de sub linia hotarului îi strigă: „Rabzi ca un prost; Jos de pe cruce!”.

Replicile demonilor și ale omului modern

Textele puse în gura demonilor sunt, în transcrierea din studiu, acestea: „Cultul lui Satan. Eu sunt Wotan, Mamona și Priap. Iar cei ce mă urmați sunteți fiii mei”, „Vindem yoga, teosofie, spiritism, magie”, „Cuvinte încrucișate: Eul e Dumnezeu-l omu-lui. Numai lui să I te închini”, „Știința are ultimul cuvânt”, „Urâți-vă unii pe alții. Homo homini lupus”.

Demonul care își pune mâna pe capul intelectualului îi insuflă că „Nu este diavol”, iar tânărul răspunde cu îngâmfarea veacului: „Nu este suflet. Totul e biochimie”. Sub aripile altor demoni, Renan și Nietzsche își trec replica: „Ți-am spus să fii pe pace. Oamenii l-au creat pe Dumnezeu”, „Și eu l-am omorât”. Marea vorbește și ea: „Eu sunt marea vieții. Veniți la mine că pe toți vă înec. Altfel la ce mai trăiți?”.

De partea cealaltă a liniei, textele sunt puține și scurte. Hristos cheamă: „Veniți la Mine”. Pe sabia lui Cain stă scris „Sabia pedepsește pe ucigași și confirmă pe sfinți”, iar împrejurul ei: „Legea ispășirii: Cine ia pe altul rob, de robie să aibă parte. Toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”. Peste cele două bazilici, cuvântul Sfântului Ciprian al Cartaginei: „Extra ecclesia nulla salus! În afara Bisericii nu există Mântuire!”.

O precizare de proveniență, fiindcă aici litera contează: aceste texte nu sunt transcrise de pe perete în studiul din 2019, ci preluate din albumul „Părintele Arsenie Boca, Biserica de la Drăgănescu, «Capela Sixtină» a Ortodoxiei Românești”, tipărit la Deva în 2005 cu binecuvântarea episcopului locțiitor de Vârșeț Daniil Stoenescu, paginile 173-180. Cine are nevoie de forma exactă, cu ortografia de pe zid, merge la album sau la perete.

De ce pictura de la Drăgănescu nu seamănă cu o pictură bizantină?

Răspunsul se poate da în termeni de atelier, nu de evlavie. Studiul din 2019 enumeră abaterile una câte una, iar ele sunt vizibile cu ochiul liber.

Scenelor le lipsește hieratismul, adică înțepenirea solemnă a figurii bizantine, și le lipsește legea isocefaliei, regula după care capetele personajelor stau la aceeași înălțime. Hristos din scena Răstignirii nu are reprezentare frontală, așa cum este în icoane, iar mâna lui stângă este desprinsă de pe cruce, într-un gest de chemare. Apare degradeul, adică trecerea gradată a tonurilor, și apare interesul pentru fizionomie și pentru anatomie.

Mai departe, autoarea arată că armonia cromatică este construită după teoriile moderne ale culorii, ale lui Johannes Itten, André Lhote și Albert Henry Munsell, nu după rețetarul bizantin, și că desenul funcționează ca un „cofraj”, ca structură de rezistență, în vreme ce culoarea poartă doctrina. Folosirea mijloacelor de limbaj plastic, ritm, contrast, armonie, proporție, echilibru, simetrie și asimetrie, împreună cu mai multe centre de interes într-un context iconografic religios, este socotită în studiu „o noutate”.

Frescele de la Drăgănescu respectă regulile de construcție a spațiului compozițional artistic, propunând o altă interpretare senzorială care se depărtează fundamental de canoanele clasice bizantine.

Nazen Peligrad, „Revista de Artă și Istoria Artei”, nr. 2, 2019, p. 220

Programul este citit, în același studiu, pe trei paliere: catehetic, adică logica discursului și doctrina, doxologic, adică sfinții și îngerii care aduc laudă, și eshatologic, adică împărăția de la sfârșit. Cine caută aici o erminie bizantină nu o găsește, fiindcă pictura de la Drăgănescu nu a fost făcută după una.

Cine a studiat pictura lui Arsenie Boca?

Literatura științifică despre acest ansamblu este, deocamdată, subțire, iar lucrul acesta se spune fără supărare: se întâmplă cu multe picturi din a doua jumătate a veacului trecut. Piesa de referință rămâne studiul semnat de Nazen Peligrad, „Biserica și Lumea în pictura de la Drăgănescu”, apărut în „Revista de Artă și Istoria Artei”, numărul 2, 2019, paginile 219-227, revistă editată de Muzeul Municipiului București, cu ISSN 2601-9183.

Studiul are cinci pagini de text și șase planșe, iar obiectul lui este o singură scenă, așezată într-o prezentare generală a programului. Bibliografia lui este alcătuită mai ales din cărți de popularizare apărute între 2014 și 2018, din albumul de la Deva din 2005 și dintr-o singură lucrare de teologia icoanei, cea a lui Leonid Uspensky. Asta explică de ce datele despre clădire și despre Ateneu sunt date de mâna a doua: nu există, încă, o monografie de specialitate a ansamblului.

Autoarea este și pictoriță, iar prima planșă a articolului este propriul ei portret al părintelui, ulei pe pânză, 80×60 centimetri, lucrat în 2017. Faptul nu scade valoarea descrierii, care este făcută cu ochi de specialist, dar se cuvine spus, pentru ca cititorul să judece singur.

Tot de acolo vine și o observație care circulă mult: Tatiana Niculescu a remarcat că portretele Mântuitorului de la Drăgănescu seamănă cu chipul lui Arsenie Boca, iar studiul preia observația. Este o observație de privitor, nu o măsurătoare, și se dă ca atare.

Două trimiteri de verificat în studiu

Cine lucrează pe textul acestui studiu are de verificat trimiterile scripturistice. „Ioan 32:17” nu poate exista, fiindcă Evanghelia după Ioan are douăzeci și unu de capitole, iar cuvântul despre prunci, citat în încheiere, stă la Matei 18:3, nu la Matei 19:18. Sunt greșeli de redactare, nu de fond, dar într-un text care se ocupă tocmai de texte pictate pe perete ele se cer semnalate.

Este pictura de la Drăgănescu una canonică?

Aici se despart taberele, iar Historix nu ia partea niciuneia. Se pot pune însă pe masă argumentele fiecăreia, cu dovada lor.

Partea care judecă în termeni de istoria artei spune că măsura rămâne cea bizantină. Studiul din 2019 se încheie cu o frază care nu lasă loc de interpretare: „Criteriul iconografic al Bisericii Ortodoxe rămâne cel bizantin, reprezentat prin austeritatea compozițiilor. Pictura de la Drăgănescu este o pictură cu scene religioase, care se depărtează esențial de rigoarea și de mesajele programelor iconografice bizantine”. Tot acolo sunt amintite canoanele 73, 82 și 100 ale Sinodului trulan, cele care privesc arta sacră, citate după Uspensky.

Partea care judecă în termeni de cinstire are de partea ei faptul că biserica este plină în fiecare zi, iar formula „Capela Sixtină a Ortodoxiei românești” este folosită chiar de pagina Mănăstirii Prislop și stă pe coperta albumului din 2005. Pentru acești oameni, pictura este o predică, iar o predică nu se măsoară cu rigla erminiei.

Biserica, instituția, a răspuns prin acte, nu prin dispute. La 30 septembrie 2018, Episcopia Giurgiului a resfințit biserica „Sfântul Nicolae” din Drăgănescu, pictată de părintele Arsenie Boca, iar în evidența eparhială parohia figurează astăzi cu hramul Sfântului Arsenie Capadocianul alături de cel vechi. Cu câteva luni înainte, la 13 mai 2018, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, declara că numele părintelui, „ca și opera sa scrisă sau picturală”, aparțin Bisericii pe care a slujit-o.

Că dezbaterea a existat, și în mediul bisericesc, se vede din literatura ei. Volumul lui Sergiu Ciocârlan, „Chipul Cuviosului Părinte Arsenie Boca. Premisele unei dezbateri pentru canonizare”, apărut în 2021 la Editura Andreiana din Sibiu, 313 pagini, este construit tocmai ca răspuns la ceea ce recenzia din „Revista Teologică” numește „voci sceptice sau chiar denigratoare”. Obiecțiile, așa cum au fost ele formulate, și răspunsurile primite fac obiectul unui capitol următor al acestui dosar.

Ce s-a întâmplat cu pictura în cei peste treizeci de ani?

Un lucru se vede astăzi pe pereți și are explicație tehnică. Studiul din 2019 o dă fără ocolișuri: din lipsă de bani, pictorul a lucrat cu pigmenți fără putere mare de acoperire, care s-au modificat în timp și care dau acum, scrie autoarea, „senzația de prăfuire”, fără ca prin asta valoarea artistică a programului să scadă. Pentru un conservator, fraza aceasta este un semnal: materialul este fragil și îmbătrânește repede.

Termenul folosit în studiu pentru întregul ansamblu este „fresce”. Fresca adevărată se lucrează în tencuiala udă, iar observația despre pigmenți trimite mai degrabă spre o tehnică uscată. Documentul care lămurește lucrul acesta este raportul tehnic de restaurare, cu analize de liant și de pigment, iar el se cere la parohie și la sectorul de patrimoniu al eparhiei.

La 30 septembrie 2018, după lucrări la lăcaș, biserica a fost resfințită, iar Episcopia Giurgiului a consemnat evenimentul pe pagina proprie. Ce anume s-a lucrat, de cine și cu ce bani stă în dosarul lucrării, nu în titlul anunțului.

Cum se aprobă astăzi o lucrare de pictură bisericească

Regula de azi se poate citi în extrasul din Regulamentul Comisiei de Pictură Bisericească a Patriarhiei Române, publicat de centrele eparhiale: orice lucrare de pictură sau de restaurare se execută pe bază de proiect aprobat de comisie, lucrarea se încredințează unui pictor de categoria întâi sau a doua ori unui restaurator autorizat, iar în cazul monumentelor istorice un exemplar al proiectului merge la Ministerul Culturii. Proiectul cuprinde istoricul lăcașului, dispunerea iconografică, devizul și documentarul fotografic.

Întrebarea pentru Drăgănescu este, prin urmare, una simplă și verificabilă: ce proiect de pictură a stat la baza lucrului început în 1968 și cine l-a aprobat. Răspunsul se află în arhiva parohiei, în arhiva eparhială a vremii și în fondurile Departamentului Cultelor, instituția prin care statul comunist supraveghea asemenea lucrări.

Ce stă în picioare și ce rămâne deschis

Dacă așezăm pe trei coloane tot ce s-a adunat în capitolul acesta, lucrurile se limpezesc.

• Pe acte de instituție: hramurile și preotul parohiei, din evidența Episcopiei Giurgiului; resfințirea bisericii la 30 septembrie 2018; declarația purtătorului de cuvânt al Patriarhiei din 13 mai 2018; procedura de aprobare a lucrărilor de pictură, din regulamentul Comisiei de Pictură Bisericească.
• Pe studiu de specialitate: descrierea scenei „Biserica și Lumea”, abaterile de la canonul bizantin, observația despre pigmenți și judecata finală a autoarei, toate din articolul publicat în 2019 în revista Muzeului Municipiului București.
• Pe izvoare de mâna a doua, deci de verificat: anul 1870 al clădirii, povestea mezatului cu 2.500 de taleri, scena din friza Ateneului Român și chiar anul de început al picturii, dat 1968 de cronologia mănăstirii și lăsat deschis de studiu.

Ce poate verifica singur un cititor sunt trei lucruri. Întâi, textele de pe pereți, care se citesc la fața locului, biserica fiind deschisă, și se compară cu transcrierea din albumul tipărit la Deva în 2005. Apoi, evidența parohiei, publicată de Episcopia Giurgiului. Și, în fine, studiul din 2019, care are text liber accesibil în arhiva de reviste a Muzeului Municipiului București.

Rămâne deschis aproape tot ce ține de hârtia lucrării: proiectul de pictură, aprobările, datele de început și de sfârșit, raportul de restaurare. Rămâne deschisă și întrebarea de istoria artei, fiindcă o singură scenă din zeci a fost analizată până acum într-o revistă de specialitate.

Un singur fapt, la sfârșit, spune cât de departe a ajuns drumul acesta. La 28 noiembrie 2025, la Prislop, după citirea Tomosului sinodal, a fost prezentată icoana canonică a Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop. Omul care a pictat cincisprezece ani, ieșind din erminie ori de câte ori a avut ceva de spus, a ajuns el însuși să fie pictat, după rânduiala icoanei. Pictura de la Drăgănescu rămâne, însă, exact cum a lăsat-o, iar ea se judecă singură, de pe perete.