Ultimatumul lui Horea, 11 noiembrie 1784: cine a scris de fapt documentul

Actul numit astăzi ultimatumul lui Horea nu a fost scris de Horea. Este o scrisoare în limba maghiară, trimisă nobilimii comitatului Hunedoara la 11 noiembrie 1784 de dregătorul sării din Șoimuș, Carol Brüneck, sub amenințarea cu moartea.

Ce circulă și ce stă în arhivă

În calendarele istorice, ziua de 11 noiembrie 1784 apare de obicei în două vorbe: Horea trimite nobilimii adunate la Deva un ultimatum cu cererile răsculaților. Formularea scurtă ascunde felul în care documentul a ajuns pe masa comitatului, iar felul acela schimbă înțelesul piesei.

Nicolae Densușianu, care a tipărit traducerea actului încă în secolul al XIX-lea, notează limpede unde se află originalul: în arhiva comitatului Hunedoara, în limba maghiară și sub semnătura autografă a lui Brünek. Un secol mai târziu, D. Prodan a reluat piesa în monografia lui despre răscoală și a cântărit-o punct cu punct, cu tot cu nota de intrare și numărul de înregistrare, 866.

Actul păstrat nu este scris de Horea, nu este în românește și nu poartă semnătura lui.

Scrisoarea de la Șoimuș

Carol Brüneck era dregătorul sării la filiala de la Șoimuș, pe Mureș, în aval de Deva. Prodan îl găsește în lista personalului cameral al anului 1784 cu titlul de Salis Ponderum Magister, maistru al cântarelor de sare, slujbă pe care a purtat-o mulți ani.

La 11 noiembrie 1784 au venit la el trei trimiși ai răsculaților: Giurgiu Marcu și Ion Abrudean din Crișcior, și Petru Abrudean din Ruda. Veneau, spune scrisoarea, ca deputați ai căpitanului lor Horea, cu solia să scrie negreșit comitelui suprem și Tablei comitatului Hunedoara intențiile lui Horea și ale poporului său. Dacă nu scria, îi luau viața.

Scrisoarea își spune singură starea în care s-a născut. „Dar acum cuprins de teamă, sînt silit, ca să-mi salvez viața, să comunic următoarele”, scrie dregătorul, în traducerea lui Prodan, și la sfârșit cere iertare că îndrăznește să tulbure nobilimea cu asemenea solii, pentru că „frica îngrozitoare și focul în care mă găseam” l-au împins să le scrie.

Prodan observă un amănunt care spune mult: scrisul pare să nu fie al lui Brüneck. Presupunerea lui este că slujbașul nu știa destul de bine ungurește, iar delegații voiau textul în ungurește, ca să îl înțeleagă și ei. Semnătura, în schimb, este neîndoielnic a lui: apare pe multe alte acte ale vremii.

Cele șase condiții

Solia căpitanului și a poporului său, așa cum a fost scrisă la Șoimuș, cuprinde șase puncte:

• Comitatul și toți posesorii lui să jure pe cruce, cu toate odraslele lor.
• Nobilime să nu mai fie, ci fiecare să trăiască din slujba crăiască pe care o poate primi.
• Nobilii posesori să părăsească pentru totdeauna moșiile nobiliare.
• Să plătească dare la fel ca poporul contribuabil de rând.
• Pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând, potrivit poruncii împăratului care va urma.
• Dacă nobilimea se învoiește, răsculații făgăduiesc pace, iar semnul ei să fie steaguri albe ridicate pe prăjini cât mai lungi, pe cetate, la capetele orașului și în alte locuri.

Prodan numește actul cel mai important al răscoalei, cel mai general și cel mai sintetic. Cererile nu se opresc la raporturile feudale: desființează nobilimea ca tagmă și împart latifundiile. În schimb nu mai cer militarizarea, lozinca purtată de țărani înainte și în timpul răscoalei.

Termenul și drumul scrisorii

Trimișii au fixat, din porunca lui Horea, termenul de duminică, 14 noiembrie, seara. Răspunsul trebuia dus popii Dănilă din Crișcior. Altfel, amenințau că vor nimici orașul.

Nobilimea din Deva a primit scrisoarea la 13 noiembrie. În aceeași zi comitatul a cerut ajutor maiorului Stoianich, la Orăștie. Densușianu tipărește și cererea: 12 tunuri pentru apărarea fortăreței și a populației, iar maiorul să vină în persoană cu o trupă mai mare de soldați, pentru că Horea strânsese la Crișcior o mulțime de oameni din tot Zarandul.

Prodan arată mai departe cum s-a mișcat hârtia: maiorul a primit comunicarea la 14 noiembrie, la 5 dimineața, iar la 15 noiembrie punctele erau cunoscute la Sibiu. De acolo au plecat în scrisori, în cronici, în broșuri și în presa vieneză.

Cine a formulat condițiile

Aici cercetarea nu dă un răspuns sigur, iar Prodan nu se ascunde de asta. Cuprinsul cererilor, scrie el, nu are nimic țărănește neverosimil: desființarea nobilimii, împărțirea pământurilor și darea plătită de toți circulau curent în vorbele și în faptele răscoalei. Ce iese din rând este forma, adică așezarea lor ca program, într-o înșiruire logică. De aici presupunerea unei intervenții intelectuale, cel mai probabil a preoților din Crișcior, între care popa Dănilă, la care urma să vină răspunsul, și popa Costan, căpitan îndată după Crișan.

Alte semne duc în aceeași direcție. Cererile nu cuprind nimic din nemulțumirile iobagilor fiscali din Munți, adică tocmai din lumea lui Horea; ele vin din tabăra Zarandului, de unde erau și cei trei trimiși. Nici Horea, nici Crișan nu le mai pomenesc vreodată în forma asta. Cloșca la Tibru și Crișan la Brad formulează cererile mai scurt, în alți termeni, reduse la vorba care a umblat peste tot: să nu mai fim iobagi. Crișan însuși era departe în zilele acelea, la 10 noiembrie la Mogoș și la 11 noiembrie la Cricău.

Indiferent dacă Horea a contribuit direct la formularea lor sau numai a consimțit la ele, ba chiar dacă nu i s-ar fi comunicat decît ulterior, ele poartă prestigiul numelui său.

D. Prodan

Țăranii erau convinși, scrie istoricul, că numai sub numele lui cererile aveau greutatea cuvenită, pentru că el însemna răscoala, atât în mintea lor, cât și în a nobilimii.

Unde apare „Rex Daciae”

Pe actul original semnătura este a lui Brüneck. Titlurile care circulă astăzi pe seama lui Horea, rege al Daciei și principe al Daciei, nu stau acolo. Ele apar în versiuni prelucrate ale celor șase puncte.

Prodan dă un exemplu de asemenea versiune, cu punctele schimbate, în care jurământul pe cruce devine trecere la legea românească, iar textul se încheie cu formula „Hora Flora Rex Daciae”. Într-o altă variantă semnătura este „Hora Nicolaj Princeps Daciae”, alături de un „Carolus Brigner” stâlcit din Brüneck. Istoricul arată și de ce s-a ajuns la ele: nobilimea avea nevoie să întoarcă cererile în folosul ei, iar o cerere de trecere la legea românească și un rege al Daciei erau mai ușor de arătat ca dovadă de primejdie.

Densușianu notase deja, într-o însemnare la punctul despre împărțirea pământurilor, că acel punct al ultimatumului a fost mai târziu falsificat. Două cercetări despărțite de un secol ajung astfel la același lucru: textul care a circulat nu este textul care a plecat din Șoimuș.

A umblat și bănuiala pe dos. Pe un act trimis Camerii s-a insinuat că nu țăranii, ci nobilimea ar fi conceput condițiile, ca să țină departe de răscoală iobagii maghiari; nota a fost semnalată de H. Balázs Éva într-un studiu din 1954. Prodan o respinge, pentru două motive: cererile vizează numai nobilimea și odraslele ei, nu ungurimea, iar despre act scrie fără ocol că este original și deplin autentic, cu personaje, autor, scris și delegați reali.

Ce rămâne

Faptul că textul nu a ieșit din mâna lui Horea nu îl face mai mic. Rămâne cel mai cuprinzător program al răscoalei din 1784, iar răspunderea pentru el și-a luat-o răscoala însăși: trei oameni au mers la un slujbaș al fiscului imperial și l-au pus să scrie, în limba în care nobilimea citea actele, ce voiau ei.

Rămâne și măsura puterii pe care o aveau atunci. La 11 noiembrie 1784 răsculații țineau Zarandul, aproape tot comitatul Hunedoara și valea Mureșului, iar cererile lor fixau un termen nobilimii, nu invers. Execuțiile de la Deva, făcute ca să semene frică, duseseră la actul acesta.

Iar numele lui Horea nu a ajuns pe hârtie din întâmplare. Cei trei trimiși au venit în numele lui pentru că, pentru oamenii aceia, el era răscoala.