Procesul Sumanelor Negre, 11 noiembrie 1946: opt zile și 91 de acuzați

La 11 noiembrie 1946, la Curtea Marțială a Corpului 2 Armată din București, s-a deschis procesul Sumanelor Negre, cel mai mare proces de grup prin care regimul instaurat după război a lovit în rezistența anticomunistă. A ținut opt zile, iar sentința a căzut în preziua alegerilor parlamentare. Dosarele arată două lucruri deodată: că organizațiile judecate erau mult mai slabe decât spunea acuzarea și că represiunea a fost cât se poate de reală.

Ce a fost procesul Sumanelor Negre din 1946?

A fost un proces mamut, în care autoritățile au adunat sub o singură etichetă mai multe grupări anticomuniste fără legătură între ele. S-a judecat la Curtea Marțială a Corpului 2 Armată din București, iar completul a fost prezidat de generalul Vasile Atanasiu, asistat de alți patru generali, între care Mihail Lascăr. Referatul introductiv al procurorului militar, maiorul magistrat Iorgu Popescu, cuprindea 147 de inculpați; în fața instanței au ajuns 91, unii judecați în lipsă.

Prima zi a fost 11 noiembrie 1946, iar sentința s-a dat la 18 noiembrie, în preziua alegerilor parlamentare de la 19 noiembrie. Procesul a reunit „Haiducii lui Avram Iancu. Divizia Sumanelor Negre”, „Graiul Sângelui”, grupul înarmat de la Sinaia, grupul Elena Basarabeanu și alte nuclee, toate puse de autorități sub firma „Mișcării Naționale de Rezistență”.

Procedura spune mult despre proces. Codul penal îngăduia oricât de mulți apărători, dar în dimineața zilei a doua președintele Curții a hotărât ca fiecare acuzat să aibă un singur avocat, iar multora dintre avocați li s-a interzis intrarea în sală. Apărătorii și inculpații au declarat că nu avuseseră timp să citească dosarele. Avocatul lui Ilie Lazăr a fost arestat în seara aceleiași zile.

Cine a decis procesul și de ce chiar înainte de alegeri?

Decizia este consemnată stenografic. Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Român s-a întrunit la 26 iulie 1946, iar ministrul Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, a arătat că procesele criminalilor de război nu mai dădeau randament propagandistic și a propus altă țintă.

Părerea mea este să începem cu «Sumanele Negre». Dacă acum pe o chestiune de după 1944, când noi apărăm democrația, facem un asemenea proces, creem un instrument de agitație mult mai important decât încălzind chestiunea criminalilor de război. […] greutatea s-o punem pe «Sumanele Negre».

Lucrețiu Pătrășcanu, ședința Biroului Politic al CC al PCR, 26 iulie 1946

Vasile Luca a adăugat imediat că nu trebuie uitat scopul, adică „compromiterea și distrugerea partidelor istorice”, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a încheiat cerând măsuri mai hotărâte. Calendarul electoral a fost impus și anchetei: o sinteză a Serviciului Special de Informații cerea ca ancheta să fie dusă de anchetatori experimentați, „în număr suficient, pentru a putea fi terminată în timp util, înaintea alegerilor”. Pentru legătura cu opoziția s-au întocmit, în iunie 1946, două sinteze anume: despre amestecul Partidului Național Liberal și despre cel al Partidului Național-Țărănesc.

Ce spun documentele despre cele patru organizații

Prima corectură privește chiar numele. „Sumanele Negre” nu a fost o organizație aparte: titulatura din acte este „Haiducii lui Avram Iancu. Divizia Sumanelor Negre”, iar „Divizia Sumanelor Negre” era socotită de Gavril Olteanu unitatea luptătoare a organizației. Gruparea s-a constituit la 1 decembrie 1944, la Năsăud, în casa fraților Pop, nepoții lui Iuliu Maniu, iar numele vine de la Avram Iancu și de la „Cătanele Negre”, porecla vechiului regiment grăniceresc năsăudean. După excluderea unuia dintre fondatori, nucleul activ a rămas de trei oameni: Olteanu, Dumitru Șteanță și Nicolae Paliacu.

Pe hârtie, instrucțiunile din 28 februarie 1946 împărțeau țara în trei regiuni, cu grupe de cinci, sectoare de zece grupe și „plaiuri” de cinci sectoare. În teren nu a existat nimic din toate acestea. Cea mai limpede măsură a puterii reale sunt banii: organizația a strâns sub 2,8 milioane de lei, iar aproape tot s-a dus pe hârtie și pe tipărirea a 30.000 de manifeste. Cei 50.000 de lei primiți de Olteanu prin nepoata lui, funcționară la Misiunea Americană, valorau un dolar.

• „Mișcarea Națională de Rezistență”, inițiată în toamna anului 1945 de generalul Aurel Aldea și de contraamiralul Horia Măcellariu, nu a trecut faza discuțiilor și a legăturilor preliminare.
• „Graiul Sângelui”, a lui Ion Vulcănescu, s-a limitat la organizare și la documente de program; Siguranța credea însă că are „mii de aderenți”.
• Grupul de la Sinaia este singurul cu armament real: material capturat din două trenuri germane în august 1944 și ascuns în munți, din care s-au recuperat o mitralieră grea, șase puști-mitraliere și 97 de arme individuale. Numele „Grupul Înarmat Sinaia” a fost dat însă de servicii în toamna anului 1946, fiindcă gruparea nu avusese niciodată un nume propriu.

Trecutul unora dintre acești oameni nu e nici el curat, și asta trebuie spus. Unitatea de voluntari ardeleni pe care Olteanu o comandase în 1944 a săvârșit la Aita Seacă, în județul Trei Scaune, o faptă de sânge: după uciderea a treisprezece români, el a venit în comună cu 70 de voluntari, a adunat populația și a citit capetele de acuzare, apoi doi maghiari au fost decapitați și alți nouă împușcați pe loc. Unitățile de voluntari au fost desființate prin ordin al Marelui Stat Major în noiembrie 1944.

Câți au fost condamnați și ce pedepse au primit?

Nu a existat nicio condamnare la moarte. Pedeapsa maximă a fost munca silnică pe viață, dată celor prezenți, printre care generalul Aurel Aldea, generalul Constantin Eftimiu, colonelul Eugen Plesnilă, Dumitru Șteanță și Nicolae Paliacu, și celor judecați în lipsă, printre care contraamiralul Horia Măcellariu, profesorul Gheorghe Manu, Mihail Fărășanu și Vintilă V. Brătianu.

• 20 de ani de muncă silnică: Nicolae Calleya și căpitanul Mihail Țanțu; cincisprezece ani, patru inculpați; zece ani, doi.
• Pedepse mici pentru oamenii politici aduși în boxă: generalul Nicolae Rădescu, fost prim-ministru, 2 ani în lipsă; parașutista Smaranda Brăescu, 2 ani corecțională în lipsă; Ilie Lazăr, liderul național-țărănist, 7 luni.
• Douăsprezece achitări, printre care cea a căpitanului Nicolae Dumitrescu, agentul dublu care la proces a incriminat pe toți cei din boxă.

Pedeapsa lui Aldea a fost comutată în temniță grea pe viață, fiindcă trecuse de 60 de ani.

Cât din dosar a fost construit de Siguranță?

Mult, și se poate arăta cu documente. Serviciile aflaseră de organizație în iulie 1945 din câteva manifeste și au infiltrat informatori, printre care unul recrutat la Brașov în mai 1946, fost ofițer de stat major, care a refăcut legătura cu foștii lui subalterni din batalionul de vânători de munte. Acuzarea s-a sprijinit aproape în întregime pe depozițiile a trei oameni: Șteanță, Paliacu și căpitanul Nicolae Dumitrescu, despre care apărarea a susținut în sală că doi agenți provocatori fuseseră puși să îi împingă spre ceilalți acuzați.

Organizația «HAI» este un balon minuscul de tot, dar este umflat atât de tare de către organele Siguranței încât e gata să plesnească și i-a venit vremea să fie desumflat.

Nicolae Paliacu, la interogatoriul din 12 noiembrie 1946

Două probe lovesc direct în teza acuzării. La 27 iunie 1946, Comisia Aliată de Control a înaintat ministrului de Interne o notă despre membri ai organizației care ar fi acționat înarmați în nordul județelor Argeș și Muscel, atacând conducerea comunistă locală și soldați ai Armatei Roșii; investigațiile autorităților române au infirmat nota, fiindcă în teren nu a fost găsit niciun membru al grupării. Iar cercetarea de azi constată că ancheta a fost îndreptată spre „dovedirea” unor legături cu Iuliu Maniu care erau inexistente.

Ce rămâne, atunci, din aceste organizații? Rămâne un lucru pe care regimul l-a înțeles mai bine decât îl înțelege uneori memoria publică: oamenii aceștia nu aveau forță, dar aveau crezare. Teohari Georgescu însuși a amintit în Biroul Politic simpatia de care se bucurau în populație membrii arestați. Rămâne și prețul plătit, care nu a fost deloc simbolic: tortură la Pitești, ani de temniță grea, morți în închisori. Un lot slab nu înseamnă o represiune blândă.

Ce s-a întâmplat cu cei condamnați

Generalul Aurel Aldea a fost mutat la Aiud în aprilie 1947, împotriva recomandării medicului, sub regimul aplicat criminalilor de război; a pierdut 30 de kilograme în primele patru luni și a murit acolo la 17 octombrie 1949. Generalul Constantin Eftimiu a murit la Aiud la 19 septembrie 1950, iar Gheorghe Manu, prins în 1948 și condamnat din nou, la 12 aprilie 1961, de meningită tuberculoasă, după ce i s-au refuzat medicamentele. Horia Măcellariu a fost eliberat la 29 iulie 1964 și a murit la București la 11 iulie 1989.

Dumitru Șteanță a stat în închisoare aproape optsprezece ani. Ilie Lazăr, eliberat în decembrie 1946, a fost rearestat în iulie 1947 în afacerea Tămădău și a ieșit abia în 1964. Smaranda Brăescu a murit de cancer la 2 februarie 1948 și a fost îngropată sub nume străin.