Castelul-închisoare din Chișinău: cine l-a ridicat și ce a rămas din el

Castelul-închisoare din Chișinău nu a fost nici castel, nici medieval. A fost penitenciarul gubernial al Basarabiei țariste, ridicat după proiectul unui arhitect din Lugano stabilit la Odesa, iar turnurile lui rotunde erau scări, nu poziții de apărare. Iată ce spun despre el planurile, dosarele de serviciu și rapoartele de arhivă.

Ce însemna „castel-închisoare” în Imperiul Rus?

Expresia care circulă azi în română, „castelul-închisoare”, este traducerea unui termen administrativ rusesc, тюремный замок. Nu descria o fortificație, ci o categorie de clădire din nomenclatorul imperial, închisoarea de piatră a unei capitale de gubernie sau de ținut. În arhitectura locurilor de detenție din nordul Mării Negre, Oleksii Korotkyi distinge trei etape succesive în prima treime a secolului al XIX-lea: la începutul secolului predomina închisoarea tradițională de lemn, între 1808 și 1820 se construiesc „ostroguri” de piatră și închisori guberniale cu turnuri de colț după planurile-model ale lui Adrian Zaharov, iar în anii 1820 acestea sunt înlocuite de castelele-închisori propriu-zise.

Punctul de plecare al reformei nu a fost mila, ci o constatare de ordine publică. În 1802, guvernatorul general Alexei Kurakin îi raporta împăratului Alexandru I că la Cernigov și în alte închisori ale regiunii cei ajunși acolo întâmplător erau ținuți laolaltă cu recidiviștii, ceea ce ducea la „coruperea” morală a primilor. Raportul descria, de fapt, starea tuturor închisorilor imperiului. Împăratul a încuviințat construirea de închisori noi în gubernie, iar principiul impus era separarea: fiecare categorie de deținuți trebuia să aibă clădirea ei, iar fiecare clădire o secție mică pentru femei. Decretul din 14 aprilie 1808 a extins regula la întregul imperiu.

Omul care a desenat tipologia a fost Adrian Zaharov, unul dintre marii neoclasici ruși, autorul planului-model pentru închisorile guberniale elaborat în 1803 și al planurilor-tip pentru închisorile de ținut din 1811. Pe aceste modele s-au ridicat închisorile din sudul imperiului. La Taganrog, unde castelul-închisoare a fost construit în 1806, se recunosc trăsăturile tipice ale închisorii guberniale: patru turnuri dreptunghiulare în colțurile gardului care înconjoară clădirea principală. La Herson s-a construit după planul din 1808, o adaptare a închisorii de ținut.

O a doua etapă începe în anii 1820, din două cauze pe care Korotkyi le pune una lângă alta: creșterea criminalității și proclamarea reformei penitenciare din 1819, care introducea principiul detenției separate. Atunci apar clădirile monumentale, cu turnuri rotunde și creneluri, care au dat numelui de „castel” un sens vizual, nu doar birocratic. Concluzia cercetătorului este însă rezervată: reforma primei treimi de secol a avut un caracter paliativ, iar locurile de detenție tipice dinaintea ei fuseseră gândite pentru a rezolva probleme curente de funcționare, nu pentru a pune în piatră o doctrină penitenciară.

Chișinăul care a primit o închisoare înainte de un plan al orașului

Pentru a înțelege de ce Chișinăul avea nevoie de o închisoare mare, trebuie privit ritmul în care orașul s-a schimbat după 1812. Pacea de la București aduce ținutul dintre Prut și Nistru în Imperiul Rus, iar Chișinăul devine capitala provinciei. În 1817 se înființează la Chișinău o primărie cu cinci membri aleși, în frunte cu Anghel Nour, „căpitanul slujbei moldovenești”, care nu vorbea rusește. După 1818 ținutul devine gubernia Basarabia.

Studiul istoric de fundamentare al Planului Urbanistic General al municipiului Chișinău, în versiunea din septembrie 2026, enumeră rezidenții plenipotențiari ai Basarabiei: A.N. Bahmetev între 1816 și 1820, I.N. Inzov între 1820 și 1823, M.S. Vorontov între 1823 și 1826, F.P. Palen interimar între 1826 și 1828. În 1828 guvernul rus desființează autonomia provincială, iar orașul rămâne cu o administrație exclusiv rusească.

Un detaliu din aceiași ani spune mult despre felul în care închisoarea făcea parte din gospodăria orașului. Între 1825 și 1826, guvernator al Basarabiei a fost Filip Filipovici Vighel, diplomat și memorialist rus. A replantat grădina publică, luând vitele localnicilor care pășteau acolo și sacrificându-le pentru hrana deținuților din închisoare. A dărâmat clădiri ridicate fără aprobarea comitetului de construcții, o fabrică de bere și câteva mori de pe Bâc, și a desființat heleșteiele istorice, nemulțumind populația.

Cel care a prins perioada construcției a fost următorul, Pavel Ivanovici Fiodorov, guvernator între 1834 și 1854. În anii lui Chișinăul cunoaște o perioadă de dezvoltare și se aprobă primul plan general al orașului. Ordinea cronologică merită reținută: închisoarea de piatră a guberniei se proiectează și se ridică în același deceniu în care orașul abia își primește primul plan de sistematizare. Clădirea nu a venit după oraș, a venit odată cu el.

Contextul demografic explică presiunea. Elena Cojocari și Natalia Delgrade, într-un studiu din Revista de Istorie a Moldovei, scriu că anexarea a determinat creșterea rapidă a populației Chișinăului și modificarea tabloului social, etnic și religios al orașului, iar în perioada țaristă „s-a produs o erupție a criminalității, Chișinăul și la acest capitol deținând întâietatea”.

Unde a fost prima închisoare a Chișinăului?

Castelul-închisoare nu a fost primul loc de detenție al orașului. Ghidul enciclopedic al străzilor, piețelor și parcurilor Chișinăului, publicat în 2017 de Primăria municipiului Chișinău împreună cu Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, arată că actuala stradă Alexandru Lăpușneanu a fost atestată documentar încă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe locul unor terenuri virane de la marginea vechiului târg. Printre cele dintâi clădiri apărute acolo se afla o închisoare militară, prima închisoare a Chișinăului, numită „ostrog”, de la care strada și-a luat numele inițial, Ostrojskaia.

Termenul este important pentru cronologie. „Ostrogul” era exact tipul de la etapa a doua a clasificării lui Korotkyi, închisoarea de piatră sau de lemn înconjurată de o palisadă, fără pretenții de arhitectură. Faptul că Chișinăul a început cu un ostrog militar la marginea târgului și a ajuns, în două decenii, la o clădire cu turnuri și creneluri măsoară schimbarea de statut a orașului mai bine decât orice cifră de populație.

Pe aceeași stradă a funcționat mai târziu orfelinatul fondat de Iorgu Balș, devenit Școala Normală pentru Băieți, iar astăzi acolo se află clădirea Curții Constituționale a Republicii Moldova, la numărul 28. Topografia puterii s-a mutat, dar a rămas în același perimetru.

Cine a proiectat castelul-închisoare din Chișinău?

Autorul proiectului a fost Giorgio Toricelli, arhitect originar din Lugano, stabilit la Odesa. Iurii Pismak, în revista Arta din 2015, îi fixează datele de viață la 1800, cu semn de întrebare, și 1843, și arată că s-a mutat la Odesa în jurul anului 1820, într-un oraș care primea cu brațele deschise oameni talentați din toată Europa și unde colonia elvețiană era numeroasă. Cariera lui a fost strâns legată de guvernatorul general M.S. Vorontov, numit în acest post în 1823.

Pismak îl așază printre primii din sudul imperiului care au proiectat și au construit în stil romantic, sub influența modelelor britanice. Lista lucrărilor lui cuprinde biserica Sfântul Ioan Gură de Aur din Ialta, între 1832 și 1837, și clădirea Clubului Englez din Odesa, din 1842. La Chișinău, Mariana Șlapac și Silviu Tabac îi atribuie, într-un articol din revista Akademos, biserica luterană cu turn impunător de la colțul bulevardului Ștefan cel Mare și Sfânt cu strada Maria Cebotari, ridicată în 1835 și demolată în 1959.

Al doilea nume din dosar: Francesco Boffo

Alla Ceastina, cercetătoare la Institutul Patrimoniului Cultural, a publicat în revista Arta din 2020 un studiu despre activitatea în Basarabia a doi arhitecți, Francesco Boffo și Ippolit van-der-Schkruf, pe baza dosarelor lor de serviciu și a documentelor de arhivă. Boffo, de origine elvețiană, absolvent al Universității din Torino „cu diplomă de arhitect”, a ajuns în Rusia în 1818 și a intrat la Comitetul de Construcții din Odesa ca arhitect asistent la 15 noiembrie 1819. La 18 iulie 1822 a fost numit arhitect al orașului Odesa.

Cariera lui se citește ca o listă de recompense: în 1827 un inel cu diamant pentru serviciu merituos, la 8 iunie 1828 rangul de clasa a IX-a și Ordinul Sfântul Vladimir de gradul IV, în 1833 un ceas de aur „pentru serviciu zelos și lucru excelent”. La 3 iulie 1836 a fost transferat la Cancelaria guvernatorului general al Novorosiei și Basarabiei, în calitate de arhitect, iar la 19 martie 1838 a fost avansat asesor de colegiu. În Basarabia a participat la construcția penitenciarului din Chișinău și la elaborarea planului topografic al orașului Cetatea Albă.

Ce arată hârtiile de arhivă despre construcție?

Aici se vede diferența dintre o atribuire și o dovadă. Ceastina scrie că documentația de proiect s-a păstrat, printre altele, pentru castelul-închisoare din orașul Chișinău, și că documentele de arhivă confirmă participarea lui Boffo la construcția clădirii, autorul proiectului fiind arhitectul G.I. Toricelli. Cele două roluri sunt distincte: unul a desenat, celălalt a supravegheat lucrările.

Documentul pe care se sprijină afirmația este datat. Dintr-un raport al asesorului de colegiu arhitectul Boffo, adresat lui Pavel Ivanovici Fiodorov, care îndeplinea atunci atribuțiile de guvernator general al Novorosiei și Basarabiei, la 24 noiembrie 1843, se află că la construcția castelului-închisoare din Chișinău fuseseră constatate mai multe aspecte privitoare la corectitudinea și soliditatea lucrărilor executate la castel.

Formularea sună sec, dar un raport de inspecție care constată probleme de execuție în noiembrie 1843 spune două lucruri verificabile: la acea dată se lucra sau se lucrase recent, și cineva răspundea oficial de calitatea zidăriei. Este tipul de hârtie care fixează o clădire în timp mai bine decât o dată rotundă preluată din lucrare în lucrare.

Același Boffo a primit, la 14 martie 1846, patru sute de ruble de argint drept recompensă pentru supravegherea construcției unor diguri la exploatarea sării în Basarabia, iar în 1844 a pregătit proiectul și devizul monumentului bătăliei de la Cahul, ridicat în 1849 lângă Vulcănești, pe care l-a executat van-der-Schkruf. Omul care a supravegheat zidăria închisorii din Chișinău este, deci, același care a semnat unul dintre cele mai cunoscute monumente comemorative ale Basarabiei.

Cum arăta clădirea și de ce avea turnuri rotunde?

Descrierea cea mai apropiată de clădire vine de la Pismak, care o include în direcția romantică a arhitecturii din sudul imperiului. Arhitectura castelului-închisoare din Chișinău, scrie el, făcea trimitere la arhitectura castelelor din Anglia medievală: turnuri rotunde puternice, terminații crenelate ale zidurilor, ferestre-ambrazuri în formă de cruce. Efectul, spune cercetătorul, trezea în memorie romanele lui Walter Scott.

Korotkyi adaugă o observație de ierarhie, utilă pentru cine vrea să își imagineze corect clădirea: monumentalitatea castelului-închisoare din Chișinău era și mai expresivă decât a celorlalte din regiune, iar proiectul a fost făcut de Giorgio Toricelli, locuitor al Odesei. Chișinăul nu a primit, așadar, o variantă provincială a unui model, ci una dintre cele mai accentuate expresii ale tipului.

La ce serveau, de fapt, turnurile

Explicația funcțională este documentată pe cazul castelului din Odesa, construit între 1823 și 1826 de arhitectul Francesco Boffo împreună cu antreprenorul Simone Tomasini, și folosit ca model în regiune. Cele patru turnuri alipite clădirii principale, încheiate cu parapete crenelate, adăposteau scări în spirală care legau etajele închisorii. Pe un plan copiat în 1861, clădirea principală apare legată nu doar de aripa de la intrare, ci și de curți de plimbare și de o baie pentru femei, lipite de fațada din spate.

Rostul acestor scări nu era decorativ. Turnurile permiteau ca deținuții din secții diferite să fie duși în curțile de plimbare fără a trece prin coridorul central, astfel încât secțiile să nu aibă contact între ele. Curțile de plimbare au fost o noutate în sudul Ucrainei și au început repede să fie copiate: la construcția castelului-închisoare din Herson, când s-a pus problema amenajării lor, arhitectul orașului a insistat să fie făcute exact după modelul din Odesa. Camerele și vestibulele au fost completate cu o încăpere de lucru, o biserică, un spital și o secție pentru minori, iar mai târziu pentru condamnații la închisoare, chestiune devenită actuală după reforma legislației penale din 1845.

Un singur element a rămas arhaic, iar Korotkyi îl semnalează ca atare: amplasarea directorului închisorii în aripa de la intrare, moștenire din compoziția închisorii de lemn. Întreaga viață a stabilimentului depindea de poarta unică, unde se afla și cămara directorului, ceea ce îl făcea om-cheie, dar nu în sensul cerut de disciplină: supravegherea lui se concentra pe singurul punct de trecere dintre închisoare și oraș, nu asupra camerelor.

Când a fost ridicat, de fapt? Un dezacord între cercetători

Dacă există un punct în care lucrările de specialitate nu se suprapun, acesta este anul construcției. Merită pus pe masă așa cum arată, fiindcă diferențele spun ceva despre felul în care se naște o dată în istoriografie.

• Iurii Pismak, în Arta, 2015, datează castelul-închisoare din Chișinău, proiectat de Toricelli, între 1830 și 1840.
• Alla Ceastina, în Arta, 2020, pune proiectul pe numele lui Toricelli și aduce raportul de inspecție al lui Boffo din 24 noiembrie 1843.
• Oleksii Korotkyi, în Architectural Studies, 2024, preia atribuirea de la Ceastina și scrie că proiectul a fost făcut în 1834.
• Ghidul enciclopedic al străzilor Chișinăului consemnează, pe segmentul fostei străzi Izmailovskaia dintre fosta Kuznecinaia și actuala Piață Pantelimon Halippa, că „în 1843 aici fusese construită o închisoare”.

Aparenta contradicție se topește dacă se separă trei lucruri care sunt des confundate: anul proiectului, intervalul lucrărilor și anul recepției. Un proiect din 1834 este compatibil cu un șantier care se întinde pe un deceniu, cu un raport de inspecție în noiembrie 1843 și cu o închisoare socotită „construită” în 1843. Intervalul 1830-1840 dat de Pismak acoperă, la rândul lui, perioada de proiectare și de execuție, nu o dată de inaugurare.

Ce rămâne totuși nerezolvat este anul exact în care proiectul a fost semnat. Korotkyi dă 1834 trimițând la Ceastina, iar studiul ei din 2020, așa cum este publicat în Arta, nu cuprinde acest an în textul despre Chișinău; el discută documentația de proiect păstrată și raportul din 1843. Cine vrea să ducă cercetarea mai departe are de verificat teza de doctorat a aceleiași autoare, dedicată creației arhitecților din Basarabia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, și fondurile Arhivei de Stat a regiunii Odesa, unde se păstrează, din 2002, șaptezeci și nouă de foi de proiecte ale lui Toricelli, datate între 1821 și 1843.

De ce o închisoare trebuia să semene cu un castel medieval?

Întrebarea este mai interesantă decât pare, iar răspunsul se împarte între două explicații care nu se exclud. Prima este moda. Korotkyi arată că monumentalitatea închisorilor imperiului din anii 1820 și 1830 datorează mult arhitectului Iosif Charlemagne și gustului pentru stilul romantic neogotic, numit în varianta lui est-europeană „gotic nicolaian”, după împăratul Nicolae I, sau pseudogotic.

Filiația se poate urmări pe nume. Charlemagne a lucrat între 1820 și 1823 la proiectul de reconstrucție a Castelului Lituanian din capitala imperiului; din cele șapte turnuri rotunde proiectate de Ivan Starov în 1787 au fost păstrate doar patru, iar schema de patru turnuri a fost recreată apoi în alte închisori. Charlemagne fusese elev al lui Charles Cameron, care îl cunoscuse pe Giovanni Battista Piranesi și fusese inspirat de lucrările lui. Temnițele imaginare ale lui Piranesi, desenate între 1749 și 1750 și în 1761, au fost parțial puse în practică la cumpăna secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea în Anglia și în prima treime a secolului al XIX-lea în Imperiul Rus.

A doua explicație este culturală, și Korotkyi o preia de la Robin Evans, autorul unei lucrări de referință despre arhitectura închisorilor engleze între 1750 și 1840, publicată la Cambridge în 1982. Potrivit lui Evans, inspirația din clădirile medievale făcea parte dintr-o tendință paneuropeană mai largă în artă, care plasa personajele întemnițate în contextul istoric al Evului Mediu. Închisoarea devenea, astfel, o reminiscență culturală. Dat fiind că aceste instituții intrau în atenția publicului educat abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, stilizarea goticului medieval era o căutare de limbaj vizual pentru o formă care trebuia să exprime scopuri noi și până atunci necunoscute: izolarea strictă și reglementarea strictă.

Rodica Ursachi, într-un studiu din revista Dialogica despre creația lui Alexandru Bernardazzi, formulează același mecanism pe exemple occidentale: edificiile tratate într-un limbaj gotic apar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea aproape în toate marile orașe europene, de obicei ca palate comunale sau clădiri obștești, de la Palatul Parlamentului din Londra, ridicat între 1839 și 1852 după proiectul lui Charles Barry, până la Palatul Culturii din Iași, construit între 1906 și 1925 după proiectul lui Ion D. Berindei, fiindcă „caracterul solemn al Goticului se consideră a fi un excelent mijloc de expresie al puterii”.

Este util de reținut că a doua explicație rămâne o interpretare, nu un fapt documentat. Nu există, în lucrările citate aici, un document în care administrația imperială să scrie negru pe alb că a ales goticul pentru a impresiona. Ce există sunt planurile, filiația de ateliere și moda europeană a vremii, din care cercetătorii reconstituie intenția. Diferența dintre dovadă și reconstituire merită păstrată chiar și când reconstituirea e convingătoare.

Cine ajungea în închisoarea gubernială și pentru ce?

Răspunsul scurt este: în covârșitoare majoritate, hoți. Cojocari și Delgrade arată, pe baza rapoartelor autorităților județene, ale poliției, ale instanțelor și pe dosarele penale din arhivă, că cele mai răspândite infracțiuni din Basarabia erau furturile. Într-un raport al poliției din Chișinău către rezidentul Basarabiei, din decembrie 1817, sunt indicate 153 de persoane aflate sub arest, dintre care 59 pentru furt și jaf.

Cifra mare vine din secolul următor. La închisoarea gubernială din Chișinău, din cei aproximativ 2.500 de deținuți care s-au aflat acolo pe parcursul anului 1903, 1.429 erau învinuiți de comiterea unor furturi. Statistica furturilor înregistrate se păstrează și pentru anii următori: 758 de cazuri în 1912, 816 în 1913, 671 în 1914. Autorii observă că cifrele scad și pun asta pe seama măsurilor luate de autorități, printre primele fiind introducerea, după pogromul din 1903, a serviciului paznicilor de noapte în fiecare cartier.

Pedepsele care umpleau și goleau clădirea

Codul penal al imperiului prevedea pedeapsa cu moartea pentru infracțiunile împotriva statului și a monarhului, pentru infracțiuni militare și pentru infracțiuni de carantină. Pentru răzvrătire împotriva puterii erau pedepsiți cu moartea atât instigatorii, cât și complicii, iar chiar și intenția de a săvârși o infracțiune contra împăratului se pedepsea capital. Pentru omor intenționat, paricid, omorul unei femei gravide sau omor săvârșit cu deosebită cruzime se prevedea degradarea civică și munca silnică pe viață.

Pedepsele de corecție, cele care treceau efectiv prin închisoare, erau mai mărunte: retragerea unor drepturi și privilegii, exilul în locuri nu prea îndepărtate, privarea temporară de libertate sub formă de deținere în cetate sau în închisoare, arestul de la o lună până la trei, amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții, mustrarea sau observația publică.

Pentru cei mai mulți, însă, închisoarea era o stație, nu o destinație. Autorii constată că exilul în Siberia era una dintre cele mai frecvente pedepse aplicate în perioada dată și că urmărea nu doar corecția infractorilor, ci și întărirea influenței țariste în regiunile periferice ale imperiului. Motivul practic este spus direct în studiu: soarta exilului îi aștepta și pe fugari și pe condamnații la închisoare, „deoarece închisorile Basarabiei nu făceau față numărului mare de infractori”.

Transportul însuși era o pedeapsă. Condamnații la muncă silnică erau deportați pe jos, înlănțuiți la mâini și la picioare, iar din 1824 printre cătușele a opt sau zece condamnați se trecea un pivot de fier, în așa fel încât ei rămâneau nedespărțiți zi și noapte până la destinație. Un ucaz al Senatului din 9 septembrie 1828 stabilea măsuri de luptă cu vagabondajul din Basarabia: în fiecare județ se deschideau puncte unde vagabonzii erau „recrutați”, bărbații până la 35 de ani urmau să fie înrolați în armată, cei mai în vârstă erau trimiși la muncă în cetăți, iar femeile și persoanele inapte de muncă erau exilate în Siberia.

Un amănunt administrativ arată cât de periferică era provincia în ochii centrului: fiindcă în Basarabia nu exista călău, pentru executarea pedepselor corporale și de mutilare condamnații erau trimiși la Movilău, la contora de carantină de acolo. Închisoarea din Chișinău putea ține oameni, dar pedeapsa cu biciul se executa în altă parte.

A construit Alexandru Bernardazzi închisoarea de pe strada care îi poartă numele?

Nu, și confuzia se desface cu un calendar. Penitenciarul nr. 13 funcționează astăzi pe strada Alexandru Bernardazzi la numărul 3, iar asocierea dintre adresă și arhitect este tentantă. Numai că strada a purtat alte nume în toată perioada care ne interesează: Kuznecinaia, adică strada Fierarilor, între 1834 și 1918, apoi B.P. Hasdeu între 1918 și 1924, Ion Heliade Rădulescu între 1924 și 1940 și între 1941 și 1944, din nou Kuznecinaia între 1940 și 1941 și între 1944 și 1981. Numele arhitectului i-a fost dat abia la 11 iunie 1981.

Biografia închide definitiv chestiunea. Alexandru Bernardazzi s-a născut la 2 iulie 1831 la Piatigorsk și a murit la 14 august 1907 la Fastov, iar arhitect al orașului Chișinău a fost între 1856 și 1878. Un om născut în 1831 nu putea proiecta o clădire pentru care se întocmea documentație în anii 1830 și care era inspectată în noiembrie 1843. Bernardazzi a devenit Cetățean de onoare al Chișinăului în 1875 și membru al Societății Inginerilor Civili și al Societății Arhitecților din Sankt Petersburg, iar opera lui cuprinde Turnul de apă, Clădirea Dumei orășenești și Liceul de fete „Principesa Natalia Dadiani”. Închisoarea nu intră în ea.

Strada însăși s-a format după anul 1830, în mahalaua numită „Partea Galbenei”, apoi „Rândurile Fierarilor”, după breasla de fierari care locuia acolo. În prima jumătate a secolului al XIX-lea începea de lângă Piața Fânului, în zona ocupată mai târziu de Stadionul Republican. Numele actual a fost reconfirmat printr-o hotărâre a comitetului executiv al consiliului municipal din 25 iulie 1991.

Odesa, Herson, Tiraspol: patru orașe, aceeași rețetă

Castelul-închisoare din Chișinău nu a fost o idee locală, iar comparația regională o arată cel mai bine. În gubernia Herson existau, la 1830, șase închisori de piatră, dintre care patru construite după același plan: la Herson, Tiraspol, Elisavetgrad și Olviopol. Analizând planurile acestor clădiri, Korotkyi le remarcă simplitatea metro-ritmică, simetria în oglindă și ornamentul rectiliniu, caracteristice arhitecturii neoclasice, cu o compoziție frontală al cărei centru era intrarea în curtea castelului, așa-numita aripă din față.

Prezența Tiraspolului pe lista celor patru clădiri identice are o valoare specială pentru cititorul de la noi. Pe cele două maluri ale Nistrului, în ținuturi care astăzi fac parte din Republica Moldova, administrația imperială a instalat în câțiva ani același tip de clădire, desenată la Sankt Petersburg și adaptată local. Nu a fost o politică pentru Basarabia, a fost aceeași politică aplicată Basarabiei.

Deosebirea ține de ambiție. Castelul din Odesa, construit între 1823 și 1826, și cel de la Herson, refăcut între 1826 și 1831, au fost adaptări și reinterpretări ale planului-model al lui Zaharov din 1803, dar s-au îndepărtat de el în practică prin monumentalitate și prin stilul neogotic. Chișinăul a mers un pas mai departe, iar formularea lui Korotkyi este limpede: monumentalitatea a fost și mai expresivă la castelul-închisoare din Chișinău.

Soarta clădirilor a fost, în schimb, asemănătoare. Castelul-închisoare din Odesa a fost distrus după construirea unei închisori noi, la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar aspectul lui a ajuns până la noi mai ales prin „albumul Odesei” al lui Carlo Bossoli, din 1835, care l-a înregistrat pentru prima dată. Pentru studiul stilului acestor clădiri, Korotkyi se sprijină pe fotografii de la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe planurile din arhivele de la Odesa și Sankt Petersburg și pe Codul complet de legi al Imperiului Rus, care arată cum erau aprobate oficial planurile. Pentru clădiri care nu mai există, aceasta este singura cale: desenul, fotografia și hârtia de aprobare.

Ce a devenit locul și ce rămâne deschis

Locul a rămas închisoare prin patru regimuri politice, de la gubernia țaristă la Republica Moldova de azi, trecând prin România interbelică și prin Uniunea Sovietică. Astăzi, la adresa Alexandru Bernardazzi 3, funcționează Penitenciarul nr. 13, cel mai documentat loc de detenție din Republica Moldova, fiindcă a fost vizitat repetat de Comitetul european pentru prevenirea torturii al Consiliului Europei.

În raportul privind vizita periodică din 14-25 septembrie 2015, publicat ca CPT/Inf (2016) 16, comitetul scria că standardul național de cel puțin 4 metri pătrați de spațiu de locuit pe deținut era departe de a fi respectat, că la Chișinău și la Soroca nivelurile de suprapopulare atinseseră „proporții îngrijorătoare” și că acele condiții „ar putea fi considerate ca echivalând cu un tratament inuman și degradant”. Comitetul lua notă atunci de planurile autorităților de a construi o închisoare nouă în apropierea Chișinăului și recomanda ca, până atunci, condițiile din stabilimentul existent să fie aduse la un nivel acceptabil.

Raportul privind vizita ad-hoc din 5-13 decembrie 2022, publicat ca CPT/Inf (2023) 27 și datat Strasbourg, 13 septembrie 2023, arată că nimic nu se schimbase în fond. Sistemul penitenciar și majoritatea stabilimentelor funcționau sub capacitatea oficială, „excepția cea mai notabilă fiind Închisoarea nr. 13 din Chișinău”. La momentul vizitei acolo se aflau 816 persoane, dintre care 632 în arest preventiv, inclusiv 29 de femei și 15 minori de sex masculin, și 184 condamnați. Capacitatea oficială de 570 de locuri „ar fi fost depășită cu peste 40 la sută”, așa că a fost recalculată la 818 folosind o normă de 3 metri pătrați pe persoană, aplicabilă numai Chișinăului; după vizită, capacitatea oficială a revenit la 570. La 27 martie 2023 închisoarea găzduia 843 de oameni, „rămânând astfel cea mai suprapopulată închisoare din țară”.

Despre înlocuirea clădirii, același raport consemnează că „în mod regretabil, construcția unui stabiliment nou care să înlocuiască Închisoarea nr. 13 din Chișinău a fost din nou amânată”, și cere autorităților moldovene să acorde o prioritate foarte înaltă construcției noii închisori preventive din Chișinău și scoaterii din funcțiune a stabilimentului existent, „având în vedere condițiile materiale precare de acolo”. Notele raportului precizează că un împrumut de 39 de milioane de euro de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei fusese acordat în 2013, că licitațiile au fost anulate în 2019 și în 2020 și că noua închisoare era prevăzută inițial cu 1.536 de locuri.

Scara problemei se vede și în cifrele curente ale Administrației Naționale a Penitenciarelor: la data de 9 noiembrie 2026, în sistemul penitenciar al Republicii Moldova se aflau 5.341 de condamnați, 1.471 de preveniți și 4 persoane în arest contravențional.

Ce nu lămuresc deocamdată sursele

Rămân două chestiuni pe care lucrările citate aici nu le închid. Prima este soarta fizică a clădirii lui Toricelli: studiile de arhitectură consultate descriu proiectul, stilul și construcția, dar nu dau anul în care clădirea neogotică a fost demolată sau transformată, iar rapoartele Comitetului pentru prevenirea torturii descriu starea materială a Penitenciarului nr. 13 fără a data construcția corpurilor lui. A doua este regimul de protecție: legea cu privire la ocrotirea monumentelor, nr. 1530-XII din 22 iunie 1993, stă la baza evidenței patrimoniului moldovenesc, iar Anatolie Sîli, de la Universitatea Tehnică a Moldovei, arată că sistematizarea datelor a început în 1976 și că primul volum al codului monumentelor de istorie și cultură a apărut în 1988; o fișă de monument pentru castelul-închisoare nu apare însă nici în registrul municipal discutat de el, nici în studiul istoric de fundamentare al Planului Urbanistic General din septembrie 2026, care inventariază patrimoniul construit al orașului stradă cu stradă.

Pentru cine duce cercetarea mai departe, documentele se pot consulta în Arhiva Națională a Republicii Moldova, unde se păstrează fondurile administrației guberniale folosite de Cojocari și Delgrade, și în Arhiva de Stat a regiunii Odesa, care deține atât foile de proiect ale lui Toricelli, cât și lista de serviciu a lui Boffo, reprodusă de Ceastina.