Raportul Comisiei Warren, 24 septembrie 1964: ce scrie și ce nu scrie

Pe 24 septembrie 1964, la Casa Albă, șapte oameni i-au înmânat președintelui Lyndon Johnson un raport despre felul în care murise predecesorul lui. Concluzia Comisiei Warren a fost că Lee Harvey Oswald a acționat singur. Șaizeci de ani mai târziu, documentul rămâne unul dintre cele mai comentate și mai puțin citite texte oficiale din istorie.

Ce a fost Comisia Warren și cine făcea parte din ea?

Comisia a fost înființată de președintele Lyndon Johnson prin ordinul executiv 11130, semnat pe 29 noiembrie 1963, adică la o săptămână după asasinatul din Dallas. Numele oficial era Comisia prezidențială pentru asasinarea președintelui Kennedy, dar a rămas în memorie după numele președintelui ei.

• Earl Warren, președintele Curții Supreme, președintele comisiei.
• Richard Russell, senator.
• John Sherman Cooper, senator.
• Hale Boggs, membru al Camerei Reprezentanților.
• Gerald Ford, membru al Camerei Reprezentanților și viitor președinte al SUA.
• Allen Dulles, fost director al CIA.
• John J. McCloy, fost președinte al Băncii Mondiale.

Consilierul juridic-șef al comisiei a fost J. Lee Rankin, care a coordonat o echipă de avocați și anchetatori. Comisia a lucrat zece luni, a folosit materiale de la FBI, Secret Service, Departamentul de Stat și procurorul general al statului Texas și s-a deplasat de mai multe ori la Dallas.

Ce scrie, de fapt, în raportul Comisiei Warren?

Concluziile centrale sunt două și sunt formulate sec. Prima: Lee Harvey Oswald a fost cel care a tras și a acționat singur. A doua: nu există dovezi că Oswald sau Jack Ruby, cel care l-a ucis pe Oswald două zile mai târziu, ar fi făcut parte dintr-o conspirație, internă sau străină.

Partea mai puțin citată a raportului este cea critică. Comisia a constatat eșecuri serioase de securitate: Secret Service pregătise prost vizita de la Dallas și nu îl protejase adecvat pe președinte. Nu a fost un document de mușamalizare a instituțiilor, cel puțin nu în această privință.

Raportul propriu-zis este însă doar vârful. Pe 23 noiembrie 1964 au fost publicate și 26 de volume de audieri și probe, cu mărturiile a 550 de martori și cu documente numerotate de la 1 la 3154. În 1964, tipografia guvernamentală a scos aproape 235.000 de exemplare ale raportului și circa 5.600 de seturi ale volumelor de audieri. Este una dintre cele mai masive publicații de anchetă din istorie.

De ce a fost contestat imediat?

Punctul slab a fost și rămâne traiectoria gloanțelor. Comisia a lucrat cu ipoteza că trei focuri trase din depărtare au produs atât rănile lui Kennedy, cât și pe cele ale guvernatorului Texasului, John Connally, care stătea în fața lui. Asta presupune ca un singur proiectil să fi trecut prin amândoi, ipoteză intrată în istorie ca teoria glonțului unic.

Criticii au invocat balistica și filmul lui Abraham Zapruder, cele 26 de secunde filmate amator care arată momentul împușcăturilor. Succesiunea imaginilor a părut, multora, incompatibilă cu cronologia propusă de comisie. Aici s-a născut industria de teorii care durează și azi.

Ce a schimbat ancheta din 1979 și ce a infirmat-o în 1982

Între 1976 și 1979, o comisie specială a Camerei Reprezentanților, cunoscută ca HSCA, a reluat ancheta. Concluzia ei a fost că asasinarea lui Kennedy a fost „probabil rezultatul unei conspirații”. Nu a spus cine a conspirat și nici nu a identificat pe nimeni. Titlurile din presa lumii au reținut doar primele cinci cuvinte.

Concluzia se sprijinea, în esență, pe o singură probă fizică: o înregistrare făcută de poliția din Dallas pe o bandă magnetică, numită dictabelt, în care experții credeau că au identificat un al patrulea foc, tras de pe dâmbul cu iarbă. Probabilitatea era dată la 95%.

În 1982, Consiliul Național de Cercetare al Academiei Naționale de Științe a format un comitet de acustică balistică tocmai pentru a verifica această probă. Concluzia lui a fost că analizele acustice nu demonstrează existența unui foc tras de pe dâmb și că nu există niciun temei acustic pentru afirmația cu 95%. Mai grav pentru ipoteză: impulsurile sonore luate drept împușcături fuseseră înregistrate cam la un minut după asasinat.

Mit și document: patru afirmații puse la probă

Povestea Comisiei Warren este un caz de manual pentru felul în care circulă afirmațiile despre un document pe care aproape nimeni nu l-a deschis. Patru dintre ele se pot verifica direct.

• „Raportul Warren e o broșură subțire, fără probe”: fals. Raportul este însoțit de 26 de volume de audieri și probe, cu mărturii de la 550 de martori.
• „Comisia a conchis că Oswald a acționat singur”: adevărat, este chiar concluzia centrală a raportului predat pe 24 septembrie 1964.
• „În 1979 Congresul a dovedit că a existat o conspirație”: exagerat. HSCA a spus „probabil”, nu a numit pe nimeni, iar proba pe care se sprijinea a fost infirmată trei ani mai târziu.
• „Există dovada unui al doilea trăgător de pe dâmbul cu iarbă”: neverificabil. Singura probă fizică adusă vreodată în sprijinul ei, înregistrarea poliției din Dallas, a fost demontată în 1982.

Diferența dintre „fals” și „neverificabil” nu este o figură de stil. Prima înseamnă că avem dovada contrariului. A doua înseamnă doar că dovada invocată nu rezistă, ceea ce nu închide întrebarea, dar nici nu o transformă într-un răspuns.

De ce nu se închide niciodată dosarul

În 1992, Congresul american a adoptat o lege specială care a creat, la Arhivele Naționale, o colecție dedicată documentelor despre asasinat și a impus desecretizarea lor treptată. De atunci, dosarele au continuat să fie deschise în valuri, iar fiecare val a produs un nou ciclu de titluri.

Efectul este paradoxal și merită reținut de oricine citește istorie: cu cât s-au publicat mai multe documente, cu atât au apărut mai multe interpretări, nu mai puține. Un dosar uriaș nu produce consens, pentru că oricine poate găsi în el pagina care îi confirmă ipoteza.

Raportul din 24 septembrie 1964 a rămas, așadar, ceea ce era în ziua în care a fost predat: un document verificabil, cu concluzii clare și cu slăbiciuni reale. Ce s-a construit peste el, în șaizeci de ani, este o altă poveste, iar ea spune mai mult despre noi decât despre Dallas.