Elena Văcărescu, din București la Geneva: poeta care a ajuns la Liga Națiunilor

Elena Văcărescu s-a născut la București pe 21 septembrie, într-o familie boierească din Țara Românească cu o lungă tradiție literară. A debutat în franceză și a fost premiată de Academia Franceză, a fost la un pas să devină regina României și a ajuns, în cele din urmă, delegata permanentă a României la Societatea Națiunilor, timp de două decenii. Viața ei are însă și o întrebare simplă fără răspuns unanim: în ce an s-a născut.

O fată din familia poeților Văcărești

Elena Văcărescu era fiica lui Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu. Familia tatălui dăduse literaturii române trei generații de poeți: Ienăchiță, Alecu și Iancu Văcărescu. Iancu, ultimul dintre ei, i-a fost bunic: primii ani de copilărie i-a petrecut în parte la bunica Ecaterina, văduva lui, la Văcărești.

Franceza nu a fost pentru ea o limbă de împrumut. Aproape tot ce a publicat a scris în franceză, iar din 1891 a trăit la Paris, unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții.

Cântecele zorilor și premiul Academiei Franceze

În 1886 a publicat la Paris volumul de versuri Chants d’aurore, adică Cântecele zorilor. Cartea a fost premiată de Academia Franceză. Studiile de specialitate o socotesc de două ori laureată a Academiei Franceze.

Au urmat, în decenii, volume de poezie precum L’âme sereine în 1896, Lueurs et flammes în 1903 și Dans l’or du soir în 1927, romanele Amor vincit și Le Sortilège, piesa într-un act Stana, drama Pe urma dragostei și libretul operei Le Cobzar. A publicat și Nuits d’Orient, un volum de inspirație folclorică, precum și o carte de amintiri despre regii și reginele pe care i-a cunoscut, apărută întâi în engleză, în 1904, și apoi în franceză. O parte importantă a operei ei o formează traducerile în franceză din poezia românească. Ultima carte publicată în timpul vieții, Mémorial sur le mode mineur, a apărut în 1946.

La curtea reginei Elisabeta și logodna cu Ferdinand

În 1888, regina Elisabeta, care scria sub numele Carmen Sylva, a chemat-o la palat. Regina își pierduse fiica și a găsit în tânăra poetă o companie literară și, după mărturiile vremii, o afecțiune aproape maternă. A tradus chiar în germană versurile Elenei. Elena a stat în suita reginei aproximativ trei ani.

La curte l-a cunoscut pe principele moștenitor Ferdinand, nepotul regelui Carol I. Între 1890 și 1891 cei doi s-au logodit, cu încurajarea reginei. Logodna a fost anulată de Carol I, sub presiunea Consiliului de Miniștri. Consecințele au fost pe măsură: regina a fost trimisă pentru doi ani la Neuwied, în Germania, Elena a plecat la Paris, iar Ferdinand s-a căsătorit, câțiva ani mai târziu, cu Maria de Edinburgh, viitoarea regină Maria.

Ce spun documentele și ce e mit despre iubirea interzisă

Povestea Elenei Văcărescu și a lui Ferdinand a devenit în timp un roman popular, cu iubire imposibilă, exil și devotament de o viață. Documentele sunt mai seci și mai interesante.

• Formula care circulă cel mai des spune că legea țării îi interzicea moștenitorului să ia o româncă. Studiile despre ea vorbesc însă despre o decizie a regelui, luată sub presiunea Consiliului de Miniștri, adică despre o hotărâre politică.
• Sursele o descriu ca exilată la Paris, dar exilul nu a însemnat ruptura de România: a reprezentat țara la Geneva aproape două decenii și a fost aleasă în 1925 membră de onoare a Academiei Române, prima femeie primită în Academie.
• Anul nașterii nu este sigur. Biografiile românești și calendarele dau 21 septembrie 1864, iar Encyclopaedia Britannica și enciclopedia italiană Treccani dau 1866.

Ultimul punct pare un detaliu, dar arată cât de fragilă poate fi o dată pe care o repetă toate calendarele. Diferența de doi ani nu schimbă nimic esențial în biografia ei. Ca să fie tranșată, ar fi nevoie de actul de botez sau de o înregistrare de stare civilă, pe care niciuna dintre sursele consultate nu o citează. Până atunci, onest este să spunem că Elena Văcărescu s-a născut pe 21 septembrie 1864 sau 1866.

Elena Văcărescu la Geneva: două decenii de delegație permanentă

După Primul Război Mondial, Elena Văcărescu a găsit rolul care avea să conteze cel mai mult. România a trimis-o la Societatea Națiunilor de la Geneva. Drumul ei spre diplomație începuse mai devreme: în vara lui 1918 a fost printre membrii Asociației Române pentru Societatea Națiunilor, întemeiată la Paris, iar la începutul anului următor a ajuns secretar general al asociației. A făcut parte din delegația română la ședința de constituire a Societății Națiunilor, pe 10 ianuarie 1920, și la prima sesiune, în noiembrie același an. Numită de guvernul de la București, din 1920, delegat permanent, a fost prezentă la Geneva două decenii neîntrerupt, secondându-l pe Nicolae Titulescu cel puțin până în 1936, anul în care acesta a părăsit guvernul. În 1925, Academia Română a ales-o membră de onoare, prima femeie primită în Academie. Formula care circulă cel mai des despre ea, singura femeie cu rang de ambasador din istoria Ligii Națiunilor, nu stă însă pe un document: studiile de specialitate nu îi atribuie acest rang, iar expresia apare în corespondența ei privată, unde își descria propriul rol.

A colaborat cu omul politic francez Aristide Briand în proiectele pentru pace și colaborare internațională; el o numea „bunica Societății Națiunilor”. În paralel, la Paris a făcut parte din comitetul Premiului Femina: o fotografie din 15 decembrie 1926 o arată alături de scriitoare precum Gabrielle Réval, Myriam Harry și Colette Yver.

Ultimii ani și locul ei azi

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, la 76 de ani, a refuzat să plece în Anglia și în America, s-a refugiat mai întâi la Bordeaux, apoi s-a stabilit la Cannes, în zona liberă, o perioadă pe care ea însăși o numea exilul albastru. A murit la Paris, în februarie 1947. Ziua exactă, 17 februarie, participarea la delegația României de la Conferința de Pace de la Paris, condusă de Gheorghe Tătărescu, și mormântul de la cimitirul Bellu din București vin din datele disponibile, nu dintr-un act sau dintr-un studiu deschis pentru acest articol.

A lăsat neterminat un volum de amintiri, Le roman de ma vie, început în 1942. După 1916 a locuit la Paris la trei adrese, 5 rue Washington, 27 avenue Kléber și 7 rue de Chaillot; la ultima dintre ele o placă îi aduce azi omagiu. În România numele ei a rămas legat mai ales de povestea cu Ferdinand. Pe nedrept, pentru că în biografia Elenei Văcărescu logodna ratată ocupă doi ani, iar munca de la Geneva aproape două decenii.