Ce era, de fapt, Sarmizegetusa Regia: cetate, zonă sacră și cartier de meșteșugari

O cetate de trei hectare, un drum pavat de peste 200 de metri, un ansamblu de temple, sute de terase locuite și ateliere care topeau fier cu sutele de kilograme. Sarmizegetusa Regia nu seamănă cu nimic altceva din Europa barbară a secolului I, iar numele ei de azi spune doar jumătate din poveste.

De unde vine numele și ce spun sursele antice

În antichitate existau două așezări cu nume aproape identic. Una este cea din munți, centrul regatului lui Decebal. Cealaltă este Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, orașul întemeiat de romani după cucerire, în Țara Hațegului, la circa 40 de kilometri spre vest. Confuzia dintre ele a durat secole, iar adaosul „Regia”, folosit azi pentru cetatea din munți, este o convenție modernă, pornită de la faptul că geograful Ptolemeu consemnase așezarea dacică drept reședință regală.

Sursele scrise antice sunt puține și indirecte. Istoria romană a lui Cassius Dio s-a păstrat pentru această perioadă mai ales prin rezumate bizantine, iar despre capitală aflăm cu precădere ce interesa Roma: că acolo era centrul puterii lui Decebal și că acolo s-a încheiat războiul. Restul, adică felul în care arăta și funcționa așezarea, vine din săpături.

În ce Dacie se construia capitala din munți

Ansamblul din Munții Orăștiei nu apare din senin. Regatul care îl ridică este cel care, în a doua jumătate a secolului I, ajunge să negocieze de la egal la egal cu Imperiul Roman. Ioana Oltean și William Hanson, într-un studiu publicat în „Journal of Roman Archaeology” în 2017, rezumă situația fără menajamente: „la sfârșitul secolului I d.Hr., Dacia fusese un ghimpe intermitent în coasta Romei timp de aproape două secole”.

Cronologia politică ajută la citirea pietrei. Domițian trimite trupe împotriva dacilor în 85-86 și din nou în 88-89, cu rezultate amestecate, iar războiul se încheie printr-o pace cumpărată scump: subsidii în bani, meșteri și tehnicieni trimiși la nord de Dunăre. Împăratul avea nevoie de mână liberă în Germania și Pannonia. Pentru Decebal, acordul a însemnat exact resursele de care aveai nevoie ca să fasonezi calcar, să sapi terase și să construiești ziduri în stil elenistic la o mie de metri altitudine.

Capitala nu stătea nici singură. Zona centrală a regatului este apărată de un sistem de cetăți și fortificații care controlează accesul dinspre valea Mureșului și dinspre sud: Costești-Cetățuie și Costești-Blidaru pe drumul cel mai scurt, Luncani-Piatra Roșie pe un platou izolat, Bănița spre Jiu, Căpâlna spre valea Sebeșului. Toate șase sunt înscrise împreună în lista patrimoniului mondial UNESCO, ca un singur bun, „Cetățile dacice din Munții Orăștiei”. Sarmizegetusa Regia este punctul din spatele acestei perdele, cel mai greu de atins și cel mai bine apărat.

Cetatea: trei hectare de calcar fasonat

Fortificația de pe Dealul Grădiștii ocupă circa 3 hectare, cu 240 de metri pe direcția lungă și 155 de metri pe cea scurtă, la o altitudine de aproximativ 1.000 de metri. Zidul are, după studiul istorico-arhitectural realizat pentru Consiliul Județean Hunedoara, o grosime de 3 până la 4 metri, iar din înălțimea lui s-a păstrat pe alocuri mai puțin de un metru și jumătate.

Tehnica este cea cunoscută sub numele de murus dacicus: două paramente din blocuri de calcar fasonat, cu lungimi de 45 până la 70 de centimetri, legate prin bârne de lemn fixate în scobituri, iar între ele un miez de piatră și pământ. Este o adaptare locală a unor soluții eleniștice, iar folosirea calcarului fasonat presupune cariere, meșteri specializați și transport pe distanțe mari, în pantă.

În incintă se intra prin trei porți. Cetatea nu închidea însă un oraș, cum se întâmpla în lumea greacă, ci doar un punct întărit. Locuirea propriu-zisă era în afara zidurilor, pe terase.

De unde venea piatra de la Sarmizegetusa Regia?

Nu din munte. Calcarul fasonat al zidurilor și al sanctuarelor a fost scos din cariere aflate la distanță, cea mai importantă fiind Măgura Călanului, în apropierea orașului Călan, la aproximativ 25 până la 50 de kilometri de cetățile dacice, în funcție de destinație. Estimările pentru această carieră vorbesc despre circa 20.000 de metri cubi de piatră extrasă în antichitate. Andezitul monumentelor din zona sacră, piatră cu caracteristici superioare calcarului, venea din altă parte: din carierele de la Cozia și Pietroasa, pe Dealul Bejan, în extremitatea sud-estică a Devei, nu din dealul Uroi, cum se repetă adesea. Blocurile plecau fasonate și sortate din carieră, ceea ce reducea greutatea transportată, iar coborârea pe văile Mureșului și Streiului, apoi urcarea în munte, se făcea probabil iarna, pe sănii trase de boi.

Până de curând, despre oamenii care făceau munca aceasta nu se știa mai nimic. În 2025, Aurora Pețan a publicat în revista germană „Praehistorische Zeitschrift” un lot de unelte descoperit la Măgura Călanului: cincisprezece piese de fier cântărind împreună 10,93 kilograme, adică trusa completă a unui pietrar. Cuprinde cinci ciocane de tip târnăcop cu două capete, o daltă lată și un punctator, cinci pene de despicat de greutăți diferite și, cel mai neobișnuit, un ciocan de ascuțit împreună cu o nicovală portabilă de teren.

Detaliul care contează pentru discuția despre influențe este următorul. Unele piese au analogii bune în lumea greacă și romană, semn de transfer tehnologic dinspre Mediterana, dar târnăcoapele cu capătul opus dințat nu au, deocamdată, niciun corespondent grec sau roman cunoscut. Este o invenție locală. Autoarea descrie lotul ca „una dintre cele mai variate și complete truse de pietrar descoperite în antichitatea europeană”, iar abandonarea ei în carieră este pusă în legătură cu întreruperea brutală a lucrului, probabil în jurul anului 102, când romanii ajung în zonă. Trusa spune, indirect, ceva despre cetate: zidul de trei hectare nu a fost ridicat de o comunitate de țărani care cară pietre, ci de meșteri cu unelte specializate, organizați pe șantiere.

Drumul pavat și zona sacră

De la poarta de est pornește drumul pavat care duce spre zona sacră. Are peste 200 de metri lungime și o lățime totală de 5,6 până la 5,8 metri, din care pavajul propriu-zis măsoară aproape 5 metri, mărginit de borduri. Lespezile de calcar au între 43 și 53 de centimetri lățime și o grosime de circa 30 de centimetri, iar panta este de 13 procente. Pentru o așezare de munte, este o investiție enormă.

Zona sacră adună pe două terase amenajate un templu mare circular, cu diametrul exterior de 29,40 metri, un templu mic circular de aproape 13 metri, sanctuare patrulatere de calcar și altele de andezit, plus monumentul numit azi Soarele de andezit, un disc cu zece raze așezat pe o bază de blocuri de calcar. Despre ce se întâmpla acolo și despre celebrul „calendar dacic” vorbim separat, în capitolul următor.

Terasele: partea cea mai mare și cea mai puțin cunoscută

Ce se vede azi la Sarmizegetusa Regia este o fracțiune. Zona centrală protejată are circa 183.000 de metri pătrați, dar așezarea se întindea pe kilometri de creastă, pe sute de terase artificiale, construite prin săparea versantului în amonte și depunerea materialului în aval. Scanarea laser a dat, numai pe Dealul Grădiștii, circa 430 de suprafețe terasate, iar verificarea pe teren a reținut 373, față de ceva peste 50 socotite înainte de LiDAR.

Dimensiunile lucrării sunt greu de imaginat fără cifre. Cele mai multe terase înregistrate pe Dealul Grădiștii au sub 500 de metri pătrați, dar în sectoarele fortificate și în zona sacră apar platforme de câteva mii de metri pătrați. Praguri naturale de 6 până la 10 metri lungime și 2 până la 3 metri lățime au fost transformate în platforme late de 20 până la 30 de metri și lungi de câteva zeci de metri, iar umplutura necesară unei singure terase este estimată de la câteva zeci până la câteva sute de metri cubi. La asta se adaugă așezările din jur, la Fețele Albe, Rudele, Meleia sau Căprăreața, cu locuințe, anexe și ateliere.

Pe cele mai multe dintre aceste terase nu s-a săpat niciodată. De aceea, orice afirmație despre câți oameni locuiau aici rămâne o estimare, iar cifrele care circulă în presă, de la câteva mii la câteva zeci de mii de locuitori, nu au în spate un recensământ arheologic. Ce se poate spune cu temei este că densitatea de locuire din zona capitalei nu se regăsește nicăieri altundeva în Dacia preromană.

Câți oameni trăiau la Sarmizegetusa Regia?

Nimeni nu poate da o cifră, dar scanarea laser a schimbat scara întrebării. Într-un studiu publicat în 2026 în revista „Humans”, Aurora Pețan a cartat, pe baza datelor LiDAR de mare rezoluție, peste 4.000 de terase antropice în Munții Șureanu, distribuite de la 400 până la 500 de metri altitudine în sectoarele periferice până la peste 1.300 până la 1.400 de metri în zonele interioare. Cele câteva sute de terase din jurul capitalei sunt, prin urmare, vârful unui fenomen mult mai larg.

Studiul propune și o interpretare a acestui peisaj: nu un oraș compact, ci ceea ce autoarea numește urbanism de joasă densitate din epoca fierului târzie, în care locuirea, circulația și diferențele sociale sunt înscrise direct în modificarea reliefului. Concluzia despre muncă este la fel de utilă: „deși o singură familie ar fi putut întreține sau modifica treptat o terasă existentă, crearea inițială a unor șiruri întinse săpate în versanți ar fi depins de muncă colectivă coordonată”. Cu alte cuvinte, terasele sunt un indiciu de autoritate, nu doar de populație.

Numărătoarea propriu-zisă rămâne o problemă de metodă, iar arheologii o tratează ca atare. Un articol semnat de Edmond Nogyi, Răzvan Mateescu și Nica Ciubotaru, apărut în 2025 în „Journal of Ancient History and Archaeology”, analizează tocmai asta: cum se pot deosebi pe LiDAR terasele antice de cele făcute în epoca modernă pentru agricultură sau exploatare forestieră și cât s-a pierdut din ele între antichitate și azi, de la Grădiștea de Munte până la Costești-Cetățuie. Concluzia lor metodologică este că imaginea din teren este incompletă în ambele sensuri: unele terase antice au dispărut, altele moderne pot fi luate drept antice. Până la săpături de verificare, orice cifră de locuitori rămâne un ordin de mărime, nu un rezultat.

Apa adusă pe conducte

Una dintre cele mai bune dovezi că așezarea era gândită, nu improvizată, este instalația de apă. În punctul numit La Tău, o zonă mlăștinoasă până astăzi, apa celor două izvoare era captată separat, într-un butoi de lemn și, respectiv, într-o cavitate săpată în stâncă, apoi era dusă prin conducte de teracotă într-un rezervor central de lemn, de unde pornea mai departe în jos. Legătura dintre bazine și conducte se făcea prin tuburi de plumb cu capetele îndoite, prevăzute, se pare, cu site, iar pe traseul conductelor erau montate răsuflători de teracotă, una dintre ele din lemn. Sitele și răsuflătorile arată o preocupare limpede pentru curățarea apei, firească într-un loc mlăștinos.

De acolo porneau conducte din tuburi ceramice, protejate pe porțiuni de jgheaburi de lemn, care duceau apa spre terasele cu locuințe. În zona sacră există și un canal din blocuri de calcar cu secțiune în formă de U, cu o diferență de nivel de circa 1,90 metri între capete. Apa venea din izvoare aflate în imediata apropiere.

Fierari, nu doar preoți și războinici

Imaginea populară despre Sarmizegetusa se oprește la temple și la asediu. Săpăturile arată altceva: un centru de producție. Cantitatea de lupe de fier adunată la Sarmizegetusa, 887 de kilograme, nu are corespondent în Europa epocii La Tène târzii: singurele descoperiri similare sunt treisprezece lupe în așezarea de la Novy Smokovec, în Slovacia, și câteva în oppidum-ul celtic de la Magdalensberg.

Cel mai bine documentat este atelierul de pe terasa a VIII-a, între zidul cetății și zona sacră. De acolo provine o sabie curbă cu semne ștanțate care se regăsesc pe piese de fier dintr-un depozit descoperit în zona cetății de la Piatra Roșie, indiciu că producția și distribuția fierului erau dirijate central de la Sarmizegetusa. În jur, terasele păstrează cuptoare de redus minereu, zgură și cărbune: așezarea de pe Dealul Grădiștii a fost un mare centru de extragere și de prelucrare a fierului. Alături de fier, pe terase apar amfore de import, vase de bronz și piese de sticlă venite din lumea greacă și romană, semnul unui comerț la distanță despre care vorbim pe larg într-un capitol separat.

Tot de aici provine și cel mai discutat obiect al sitului: vasul de lut cu inscripția DECEBALVS PER SCORILO, ștampilată înainte de ardere. Primul fragment a fost ridicat de pe sol în 1803, restul a apărut în săpăturile din 1954 și 1955. Vasul reconstituit are circa 75 de centimetri înălțime și o gură largă de peste un metru. Inscripția este publicată în corpusul „Inscripțiile Daciei Romane”, III/3, nr. 272, și are un studiu dedicat, semnat de C. Poghirc în 1995. Lectura ei se discută de șaptezeci de ani: Constantin Daicoviciu a susținut varianta „Decebal, fiul lui Scorilo”, I. H. Crișan a citit-o ca marcă de olar, iar C. C. Petolescu a propus o dedicație latină, „Decebal pentru Scorilo”.

Capitală, dar fără palat identificat

Este Sarmizegetusa Regia o capitală în sensul modern? Da, în măsura în care aici se adună tot ce înseamnă putere: fortificația cea mai puternică a regatului, cel mai mare ansamblu de temple din lumea dacică, producția de fier, monedele de aur care circulă în zonă și drumurile care leagă celelalte cetăți.

Nu, în măsura în care nu avem un palat regal identificat cu certitudine, nu avem inscripții de cancelarie și nu avem documente administrative. Clădirile mari de pe terase sunt interpretate ca locuințe ale aristocrației și ca spații de depozitare, dar atribuirea lor rămâne o chestiune de probabilitate, nu de dovadă directă.

Ce arată scanarea laser despre asediul romanilor

Despre sfârșitul capitalei, imaginea populară vine din Columna lui Traian și din filme: armate imense care urcă în munte. Studiul lui Oltean și Hanson din 2017 a folosit datele LiDAR ca să caute, în schimb, urmele concrete lăsate pe teren de armata romană, adică taberele.

Rezultatele sunt neașteptat de modeste. Pe Dealul Șesului, la sud-est de sit și cu vedere directă asupra lui, a fost identificată o tabără de 1,5 hectare, dreptunghiulară cu colțuri rotunjite, apărată de un șanț îngust de circa 2 metri lățime, care putea adăposti cel mult în jur de 1.000 de oameni și care controla două căi de acces spre așezare. Pe dealul Cornu Pietrii, la 5,7 kilometri spre nord-vest, o a doua tabără, de 6,9 hectare, cuprindea punctul cel mai înalt al dealului, la 1.021 de metri. O structură contestată de pe dealul Muncelu a fost reinterpretată ca un fort roman mic cu anexă, incinta principală având circa 0,6 hectare, aproximativ 100 pe 60 de metri.

Concluzia autorilor merge împotriva unei tradiții istoriografice întregi: efectivele implicate în etapa finală au fost „considerabil mai puține” decât se presupunea, iar amploarea asediului a fost supraestimată. Asta nu diminuează nimic din dificultatea campaniei; mută doar accentul de la asaltul masiv la o strategie de izolare și control al drumurilor, într-un teren în care o mie de oameni bine poziționați valorează mai mult decât o armată care nu are cum să se desfășoare.

După anul 106, romanii au demantelat aproape complet fortificația dacică și au ridicat pe același loc o incintă proprie, folosind ca material tamburi de coloane, dale și piese scoase din canalele zonei sacre. Ce se vede azi pe teren este, de fapt, suprapunerea a două epoci, iar despre asta vorbim într-un capitol dedicat.