Baia Mare, 20 septembrie 1347: privilegiul care nu e prima atestare

Pe 20 septembrie 1347, cancelaria regelui Ludovic I de Anjou emitea o diplomă care dădea locuitorilor a două orașe miniere din nordul Transilvaniei dreptul de a se guverna singuri. Ziua este sărbătorită și azi ca aniversare a municipiului Baia Mare. Documentul nu este însă prima menționare a localității, ci primul privilegiu păstrat în forma lui originală, iar diferența dintre cele două lucruri spune ceva despre cum se scrie istoria urbană.

Cine a cerut privilegiul și ce a primit

Diploma a fost dată la cererea unei delegații a comunității: judele Martin, parohul Ioan, magistrul Petru și notarul Ulrich, care veniseră, spune actul, în numele tuturor orășenilor și oaspeților regelui. Cuvântul oaspeți traduce latinescul hospites, termenul juridic folosit pentru coloniștii aduși prin invitație regală, de regulă germani, în orașele miniere ale regatului.

Privilegiul acoperă două localități înfrățite, Rivulus Dominarum, adică Baia Mare, și Medius Mons, adică Baia Sprie, administrate de un comite comun, funcție atestată încă din 1329. Conținutul este cel al unui oraș liber regal: locuitorii își aleg anual judele și jurații, își aleg și parohul, judecă singuri toate pricinile, mari și mici, și răspund doar în fața regelui, nu a comitatului.

Partea minieră a privilegiului este la fel de detaliată. Comunitatea alege anual un magister montium, un jude al minerilor, plus supraveghetori ai galeriilor, un probator al metalelor prețioase și un urburar, adică omul care strângea urbura, taxa datorată regelui din producția de aur și argint.

Se adaugă scutiri de vamă, dreptul de vânzare liberă a vinului, târg săptămânal lunea și un târg anual de 15 zile care începea în duminica dinaintea sărbătorii Sfântului Gal, pe 16 octombrie. Hotarul orașului se întindea pe trei mile, iar pădurea dintre Baia Mare și Baia Sprie putea fi folosită liber pentru lemn și pentru lucrările miniere.

Un detaliu arată cât de concret era documentul: veniturile din vama vinului urmau să meargă la construcția bisericii Sfântul Ștefan, aflată atunci în lucru. În reconfirmarea din 1376 lucrările nu mai sunt pomenite, semn că biserica era gata, iar un act din 1387 este semnat chiar in Ecclesia Sancti Regis Stephani in Rivulo Dominarum.

De ce 1347 nu este prima atestare documentară

Aici se află miezul poveștii. Localitatea apare în scris cu două decenii înainte de diploma lui Ludovic I.

Pe 17 mai 1327, Carol Robert de Anjou emite un act despre împărțirea urburei, în care se menționează Zazarbánya, mina de pe râul Săsar, o așezare minieră mai veche care s-a contopit ulterior cu orașul. Pe 29 mai 1329, același rege îi dă comitelui Corrardus dreptul de a defrișa și popula pădurile dintre cele două băi, iar aici apare pentru prima dată formula civitas Rivuli Dominarum. Originalul acelui act nu s-a păstrat; conținutul lui este cunoscut dintr-un rezumat inclus într-un document din 1479.

De ce a mai fost nevoie, atunci, de o diplomă în 1347? Pentru că privilegiul anterior al orășenilor arsese într-un incendiu, iar Ludovic I l-a reînnoit. Așa se explică de ce actul din 1347 este cel mai vechi privilegiu al Băii Mari păstrat în forma lui originală și de ce ziua orașului se sărbătorește pe 20 septembrie, deși prima mențiune scrisă este mai veche.

Distincția este importantă și pentru alte orașe din România. O aniversare urbană marchează, de obicei, cel mai vechi document păstrat integral, nu momentul în care localitatea a existat prima dată. Între cele două se pot pierde decenii sau secole.

Râul Doamnelor, un nume care nu a fost explicat

Numele latin al orașului, Rivulus Dominarum, înseamnă Râul Doamnelor, iar variantele maghiară și germană îl traduc direct: Asszonypataka, atestat din 1391, și Frauenbach.

De unde vine numele nu se știe. Circulă trei explicații, niciuna demonstrată: minele ar fi aparținut reginelor angevine; spălarea nisipului aurifer ar fi fost o îndeletnicire a femeilor din familiile minerilor; sau o legendă despre femei care ar fi apărat localitatea la invazia mongolă din 1241. Dicționarele de toponimie le prezintă pe toate trei fără să tranșeze.

Denumirile s-au schimbat apoi cu stăpânirile. În perioada habsburgică apare Neustadt, Orașul Nou, iar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea se impune Nagybánya, Baia cea Mare, de unde vine numele românesc de azi. Cuvântul baie însemna în româna veche mină sau ocnă, nu loc de scăldat.

Aurul care a ținut în viață trezoreria regală

Privilegiul din 1347 nu a fost un gest de generozitate. Zăcămintele din Munții Gutâi făceau din zonă unul dintre cele mai bogate bazine miniere ale regatului maghiar medieval, iar regele avea nevoie ca extracția să fie bine organizată și bine impozitată.

Cifrele de mai târziu arată miza. În 1463, veniturile anuale ale monetăriei din Baia Mare ajungeau la 20.000 de florini, față de 8.000 la Buda și 6.000 la Sibiu. În 1481, minele băimărene dădeau peste 600 de kilograme de aur pe an, aproape jumătate din producția de aur monetar a întregului regat.

Monetăria are prima atestare sigură în 1411, dar specialiștii consideră probabilă o activitate mai timpurie, apropiată de anii diplomei. A funcționat, cu pauze, peste patru secole și jumătate, până spre 1870.

Iancu de Hunedoara și turnul care a rămas singur

În jurul anului 1445, domeniul orașului a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara. În 1446, aflat în vizită la Baia Mare, acesta a dispus ridicarea unei reședințe fortificate pentru soția sa, Elisabeta Szilágyi, clădirea cunoscută azi drept Casa Iancu de Hunedoara sau Casa Elisabeta, păstrată parțial, cu arcadele ei suspendate peste o stradă veche.

Tot lui îi este legat Turnul Ștefan, clopotnița bisericii Sfântul Ștefan. Tradiția spune că a început construcția după 1446, posibil ca mulțumire pentru o victorie asupra otomanilor. Turnul a fost terminat în 1468, sub fiul său, regele Matia Corvin. Are circa 40 de metri înălțime, iar zidurile ajung pe alocuri la 2 metri grosime.

Biserica a fost demolată prin explozie în 1847. A rămas doar turnul, care a devenit simbolul orașului, un clopot fără biserică în mijlocul pieței.

Ce nu se știe despre începuturile orașului

Aici trebuie spus limpede că documentele tac. Sursele locale și materialele muzeale vorbesc despre aducerea unor specialiști germani calificați alături de populația băștinașă, formulare care presupune o comunitate anterioară colonizării. Cine era acea populație și de când era așezată acolo nu se precizează nicăieri.

Nu am găsit nici măcar o dezbatere istoriografică formulată explicit pe această temă, cu poziții opuse ale unor cercetători numiți. Un articol local dedicat tocmai redescoperirii Băii Mari medievale confirmă golul, fără să îl umple. Zona are urme arheologice mult mai vechi, din paleolitic, din epoca bronzului și din perioada dacică, dar nimic nu le leagă documentar de orașul medieval.

Tot neclară rămâne și soarta fizică a diplomei din 1347. Sursele o descriu drept cel mai vechi privilegiu al orașului păstrat în original, dar niciuna nu spune în ce arhivă se află astăzi și nici în ce ediție de documente a fost publicată. Pentru un act care dă numele zilei orașului, este o lacună care merită semnalată.