Sari la conținut
Ultimele
HISTORIX.RO

De ce are nevoie o societate de sfinți: cazul Arsenie Boca

Nevoia de sfinți are o istorie de nouăsprezece secole, de la mormântul lui Policarp, în 157, la rândul de la Prislop. Ce spun izvoarele, Peter Brown, Delooz și o notă informativă din Gherla, 1959.

Laurențiu Dicu
17 noiembrie 2026, 21:00 · 20 min de citit

Sursa originală

AUC Theologica · „Mihail Khalid Qaramah, Orthodox Spiritual Resistance through the Eucharist in Romanian Communist Prisons, vol. 15, nr. 1, 2025, pp. 35-56”
Publicat 2025 · en
Citește originalul ↗
Penitenciarul din Aiud
Penitenciarul din Aiud, unul dintre locurile de unde vin mărturiile citate în acest capitol. Fotografie Dusdeacasa, Wikimedia Commons, CC BY 3.0. Fotografie Dusdeacasa, Wikimedia Commons · CC BY 3.0

Pe scurt

Nevoia de sfinți este veche de nouăsprezece secole: la Smirna, în anul 157, creștinii au strâns oasele episcopului Policarp și au început să prăznuiască la mormânt ziua morții lui. Aceeași nevoie explică de ce oamenii mergeau la Prislop cu mult înainte ca Sfântul Sinod să hotărască, în iulie 2024, canonizarea lui Arsenie Boca.

  • 01Cultul sfinților începe la un mormânt: la Smirna, în anul 157, creștinii strâng oasele episcopului Policarp și hotărăsc să prăznuiască anual ziua morții lui.
  • 02Obiecția că ar fi închinare la oameni este tot de atunci, și primește răspuns în același text, apoi în drept, la Sinodul de la Niceea din 787.
  • 03Peter Brown a scos cultul sfinților din rubrica superstiției, în 1971 și 1981; specialiștii se contrazic asupra intereselor servite de hagiografie.
  • 04Pierre Delooz, în 1962: lista de sfinți a unei societăți este un portret al societății, nu al cerului.
  • 05Primii sfinți români au fost proclamați în octombrie 1955, în plin stalinism, iar modelul ales a fost statornicia sub presiune.
  • 06O notă informativă din 2 decembrie 1959, de la Gherla, scrisă ca să dăuneze, este azi documentul care certifică viața unui preot închis.

Nevoia de sfinți nu este o naivitate și nu este nouă: are în spate o istorie de aproape două mii de ani, o literatură de specialitate și o funcție care se poate descrie. Capitolul acesta o pune față în față cu textele, de la mormântul episcopului Policarp, la Smirna, în anul 157, până la rândul de astăzi de la Prislop. Întrebarea lui nu este dacă Arsenie Boca merita cinstit, fiindcă aceea a fost judecată în altă parte și de altcineva, ci de ce o societate caută oameni despre care să poată crede că au fost întregi.

De ce are nevoie o societate de sfinți?

Din tot ce s-a scris despre cultul sfinților se desprind trei lucruri pe care un sfânt le face pentru comunitatea lui, și toate trei se pot urmări în documente. Întâi, este cineva la care se poate apela, un ocrotitor cu nume și cu loc. Al doilea, este un model de imitat, adică o viață arătată ca posibilă. Al treilea, și cel mai greu de înlocuit, este o dovadă că un om poate să nu cedeze. Nevoia de sfinți se naște din a treia, iar cele două dinainte sunt felul în care ea se organizează.

Întrebarea nu se pune aici din filozofie, ci dintr-o lipsă măsurată chiar în acest dosar. Capitolul despre pelerinaj s-a încheiat recunoscând că un dosar de arhivă spune ce a făcut o instituție, iar o statistică de cazare spune câte paturi s-au construit, dar niciuna nu explică de ce o femeie din Toplița se urcă în autocar în fiecare an. Întrebarea a rămas acolo, fără răspuns, fiindcă răspunsul nu se găsește în fondurile de arhivă. Se găsește, în schimb, în istoria unui obicei vechi de nouăsprezece secole, pe care îl putem citi în ediții critice.

Capitolul nu măsoară sfințenia și nu are cu ce. Face altceva: ia cazurile în care se vede limpede ce au făcut oamenii cu sfinții lor și arată ce se repetă de la Smirna anului 157 până la Hunedoara anului 2026.

O notă despre ton, fiindcă subiectul o cere. Milioanele de oameni care au nevoie de un om curat nu sunt obiectul unei ironii, ci al unei explicații. Pe pagina Centenarului, Patriarhia Română a rezumat ultimul parastas pentru cei 16 sfinți canonizați cu un titlu care spune, de fapt, exact teza acestui capitol: „Noi suntem cei care avem nevoie de rugăciunile și mijlocirile lor”. Instituția pune nevoia de partea celor vii.

Cum a început cultul sfinților? Mormântul lui Policarp, în anul 157

Cel mai vechi text care descrie nașterea unui cult la mormântul cuiva este relatarea martiriului lui Policarp, episcopul Smirnei, trimisă de comunitatea de acolo altor comunități creștine. După ce centurionul arde trupul, creștinii strâng ce rămâne, iar textul spune ce aveau de gând să facă mai departe.

Am strâns apoi oasele lui, mai de preț decât pietrele scumpe și mai curate decât aurul, și le-am pus într-un loc potrivit, unde, adunându-ne, pe cât ni se va îngădui, cu bucurie și cu veselie, Domnul ne va da să prăznuim ziua martiriului lui, și spre pomenirea celor care și-au sfârșit alergarea, și spre deprinderea și pregătirea celor care au să le calce pe urme.

Fraza aceasta, din capitolul al optsprezecelea, cuprinde întreg programul de mai târziu: osemintele, locul, data anuală, adunarea. Expresia tradusă prin „ziua martiriului” este, în original, ziua de naștere, fiindcă moartea mucenicului se socotea naștere. Textul s-a păstrat prin manuscrise grecești și, în parte, prin Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea, care transcrie pasaje din el; traducerea de mai sus urmează ediția engleză din Ante-Nicene Christian Library, apărută la Edinburgh, la T. & T. Clark, în 1868, paginile 93 și 94.

Când a murit Policarp, de fapt

Anul nu este sigur, și aici specialiștii nu spun același lucru. Eusebiu pune martiriul în domnia lui Marcus Aurelius și a lui Lucius Verus, adică între 161 și 169. Timothy D. Barnes a susținut în 2010, pe baza cronologiei proconsulilor Asiei, anul 157, iar datarea lui este cea pe care o folosește astăzi literatura de specialitate, de pildă capitolul lui Mark Humphries despre sfinți și hagiografie din volumul The Early Christian World, în ediția a doua, din 2017. Diferența de zece ani nu schimbă nimic din ce ne interesează: la mijlocul secolului al doilea, o comunitate pune deja un mormânt în calendar.

Merită observat ce lipsește din text. Nu se cere nimic de la oase, nu se promite nimic, nu apare nicio vindecare. Scopul declarat al adunării anuale este pedagogic: pomenirea celor care au murit deja și pregătirea celor care ar putea muri mâine. Cultul începe ca o școală de curaj, într-o comunitate care se aștepta la o nouă persecuție.

Este cinstirea sfinților închinare la oameni? Ce răspund Smirna și Niceea

Obiecția cea mai des auzită astăzi în România, când se vorbește despre un mormânt la care vin mii de oameni, este și cea mai veche obiecție din dosar. Se află în același text despre Policarp, cu un capitol mai sus. Nichita, tatăl lui Irod, cere guvernatorului să nu dea trupul creștinilor, iar motivul pe care îl invocă este, cuvânt cu cuvânt, cel din dezbaterile de acum.

ca nu cumva, lăsându-L pe Cel răstignit, să înceapă să se închine acestuia.

Comunitatea din Smirna răspunde în scris, în aceeași pagină, și răspunsul ei este prima formulare a unei deosebiri care va face carieră: „Pe El, ca pe Fiul lui Dumnezeu, Îl adorăm; iar pe mucenici, ca pe ucenici și urmași ai Domnului, îi iubim cum se cuvine”. Deosebirea dintre adorare și cinstire nu a fost inventată de teologi moderni ca să iasă dintr-o încurcătură. Este, în ordinea izvoarelor, mai veche decât obiecția pe care o rezolvă.

Ce a hotărât, în 787, Sinodul al șaptelea ecumenic

Peste șase sute treizeci de ani, deosebirea intră în drept. Sinodul de la Niceea din 787, convocat pentru chestiunea icoanelor, hotărăște ca reprezentărilor Domnului și ale sfinților să li se dea aceeași cinstire care se dădea portretelor împăraților, adică plecăciune, sărutare, lumânări și tămâie, și spune apăsat, cu termenii limbii grecești, până unde merge gestul. În ediția lui Henry R. Percival, volumul al patrusprezecelea din seria a doua a colecției Nicene and Post-Nicene Fathers, de la 1900, comentariul rezumă hotărârea astfel: sinodul a declarat „în chip cât se poate de limpede” că este vorba doar despre o cinstire de onoare și de dragoste, din acelea care se pot da unei făpturi, și că în nicio împrejurare nu li se poate da adorarea cuvenită dumnezeirii, care este numai a lui Dumnezeu.

Limba greacă avea două cuvinte unde româna are unul. Proskynesis acoperă plecăciunea arătată oricui, Dumnezeu sau făptură; latreia numește numai închinarea datorată lui Dumnezeu. Hotărârea din 787 a oprit al doilea cuvânt pentru Dumnezeu și a lăsat primul pentru sfinți. Obiecțiile de doctrină ridicate în ultimii ani la canonizarea lui Arsenie Boca au fost examinate de comisii, și despre ele s-a scris în capitolul al nouălea al dosarului; aici se arată numai că întrebarea de fond are răspuns tipărit de două ori, la 157 și la 787.

Ce a schimbat Peter Brown în felul în care citim cultul sfinților

Multă vreme, verdictul erudiției occidentale asupra cultului sfinților a fost cel al lui Edward Gibbon, în Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman: în cei o mie două sute de ani dintre domnia lui Constantin și reforma lui Luther, „cinstirea sfinților și a relicvelor a corupt simplitatea curată și desăvârșită a modelului creștin”, o „înnoire păgubitoare” cu semne de degenerare chiar în primele generații. Verdictul acesta, citat aici după capitolul lui Mark Humphries, a ținut în istoriografie aproape două secole și a așezat cultul în rubrica superstiției.

Răsturnarea vine de la Peter Brown. În 1971 publică în Journal of Roman Studies, volumul 61, paginile 80 până la 101, studiul despre apariția și funcția omului sfânt în Antichitatea târzie. Conferințele lui Haskell din 1978 devin cartea The Cult of the Saints. Its Rise and Function in Latin Christianity, apărută la Chicago în 1981, unde mucenicii sunt numiți „morții cu totul speciali”, iar cultul este citit nu ca o cădere din puritate, ci ca o instituție socială cu o funcție: sfântul ca ocrotitor, mormântul ca loc al unei prezențe, înmormântarea lângă sfânt ca formă de a te aciua la o putere. Brown nu a arătat că enoriașii aveau dreptate teologic. A arătat că nu erau naivi, și că obiceiul lor avea o logică socială.

Unde se despart specialiștii

Teza lui Brown este astăzi punct de plecare și, în același timp, obiect de dispută. În volumul The Cults of Saints in Late Antiquity and the Early Middle Ages, îngrijit de James Howard-Johnston și Paul A. Hayward și apărut la Oxford University Press în 1999, Averil Cameron scrie la pagina 27 că puține articole merită numite seminale, iar al lui Brown a fost unul. În același volum, la pagina 123, Hayward merge în sens opus: argumentul lui Brown „este atât de îndatorat antropologiei sociale britanice și îl răstoarnă pe Gibbon atât de curat încât trezește bănuieli”, iar textele hagiografice ar trebui citite ca piese scrise pentru interese de grup. Linia aceasta are și ea vechime: istoricul ceh Frantisek Graus susținuse încă în 1965, în Volk, Herrscher und Heiliger im Reich der Merowinger, apărută la Praga, că hagiografia timpurie este o formă de propagandă.

Răspunsul a venit în recenzia lui Yitzhak Hen la volumul de la Oxford, publicată în Scripta Classica Israelica, volumul 21, din 2002, paginile 333 și 334: slava lui Brown „nu este că a spus ultimul cuvânt despre ceva, ci că a spus primul cuvânt despre atâtea lucruri”. Historix nu ia partea niciuneia dintre tabere. Pentru cititor contează ce au în comun: ambele socotesc cultul sfinților drept un fenomen cu funcție, care se poate studia cu unelte de istoric. Se despart la întrebarea în al cui folos lucrează funcția aceea, a comunității care cinstește sau a celui care scrie viața sfântului.

Ce afli despre o societate dacă te uiți la sfinții pe care îi alege?

Întrebarea a fost pusă metodic încă în 1962, de iezuitul belgian Pierre Delooz, într-un studiu din Archives de sociologie des religions, numărul 13, paginile 17 până la 43. Punctul lui de plecare este sec: de aproape două mii de ani, un grup social recunoaște anumitor oameni calitatea de sfânt, deci, studiindu-i pe aceia, „este probabil că vom afla ceva despre grupul care i-a ales”. Sfinții sunt, scrie el, martori ai grupului, pe care grupul îi socotește modele ideale, așa că dezvăluie devenirea grupului, adică structurările lui succesive.

Delooz pornea de la o încercare anterioară, a sociologului Pitirim Sorokin, din volumul Altruistic Love, apărut la Boston în 1950, și arăta de ce ea nu putuse ajunge departe: datele pe care se sprijinea erau insuficiente. Consecința observației lui se poate duce până la capăt: lista sfinților unei societăți este un portret al societății care a alcătuit lista, nu al cerului.

Cazul în care documentul lipsea și cultul a mers înainte

Că evlavia nu așteaptă hârtiile se vede cel mai bine la poetul Prudentius, care scria pe la anul 400 imnuri pentru mucenici. Despre Emeterius și Chelidonius, martirii de la Calagurris, Prudentius recunoaște că actele procesului s-au pierdut, fiindcă un soldat le-a luat, „ca generațiile învățate din documente să nu dea pe față amănuntele, timpul și felul martiriului lor”. Pentru el, pierderea era de amănunte neînsemnate; adevărurile mai importante se păstrau în memorie și se arătau în minunile de la racla sfinților. Lipsa datelor nu a stânjenit cu nimic cultul, nici imnul.

Al doilea caz este și mai limpede. Antonie cel Mare, după relatarea lui Atanasie, s-a îngrozit la gândul că trupul lui ar putea fi mumificat și ar ajunge obiect de cinstire, așa că a cerut să i se țină ascuns locul îngropării. Cultul a crescut oricum, prin Viața scrisă de Atanasie, iar relicve au apărut din puținele lucruri rămase de la el. Un cult nu are nevoie de consimțământul celui cinstit, așa cum nu are nevoie nici de dosar. Dosarul este cerut de altcineva, și pentru alt motiv.

De ce a canonizat Biserica Ortodoxă Română sfinți tocmai în 1955?

Biserica Ortodoxă Română a pornit târziu cu canonizările. Prima proclamare generală de sfinți români s-a făcut în octombrie 1955, sub patriarhul Justinian, iar medicul și istoricul Mircea Gelu Buta, scriind în revista Tabor, numărul 11 din noiembrie 2015, numește data exact așa cum stă: în plin regim stalinist. Au fost trecuți atunci în rândul sfinților Ioan Valahul, prăznuit la 12 mai, ierarhii ardeleni din secolul al șaptesprezecelea Ilie Iorest și Sava Brancovici, la 24 aprilie, cuvioșii Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara împreună cu țăranul Oprea Nicolae, la 21 octombrie, Calinic de la Cernica, la 11 aprilie, și Iosif cel Nou de la Partoș, la 15 septembrie.

Lista aceasta se citește singură, dacă o privim cu observația lui Delooz în minte. Patru dintre cei șapte sunt mărturisitori ardeleni care au stat împotriva unei presiuni de a-și schimba confesiunea, iar unul dintre ei este un țăran fără funcție bisericească. Biserica își alegea, în cel mai greu deceniu al ei, oameni care nu cedaseră. Ce a gândit fiecare ierarh în acele ședințe nu se poate ști din afară, și capitolul nu pune în gura nimănui intenții nedocumentate. Faptul rămâne însă măsurabil: alegerea s-a făcut atunci, nu mai devreme, iar modelul ales a fost statornicia sub presiune.

Numărătoarea sfinților români din calendar și procedura prin care se ajunge la o canonizare au fost date în capitolul al șaptelea al dosarului și nu se reiau aici. Pentru întrebarea de față contează numai ordinea în timp: nevoia de sfinți mărturisitori a fost pusă în calendar cu patruzeci de ani înaintea anului 1989, de o instituție care trăia atunci sub supraveghere.

Ce dovedește o notă informativă despre un preot din Gherla?

Despre viața religioasă din închisorile comuniste s-a scris mai ales din memorialistică. Un studiu din 2025, semnat de Mihail Khalid Qaramah în revista AUC Theologica, volumul 15, numărul 1, paginile 35 până la 56, pune memoriile alături de note informative păstrate la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Una dintre ele, scrisă la 2 decembrie 1959 la penitenciarul Gherla de un informator cu numele conspirativ Bucur Dumitru, descrie ce făcea colegul lui de cameră, preotul Ioan Iovan.

Menține în permanență o atmosferă religioasă mistică și înălțătoare prin slujbe de două ori pe zi, împărtășanie și spovedanie zilnică și discuții zilnice despre viețile sfinților. În fiecare dimineață 30 până la 40 de deținuți se împărtășesc, iar duminica trecută numărul a ajuns la 45 din cei 55 din cameră. La orice oră din zi sau din noapte este gata să spovedească.

Nota se păstrează la Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond informativ, dosar 211014, volumul 1, filele 234 până la 236. Informatorul adaugă că preotului „i se atribuie o viață de sfânt, care îl așază mai sus decât toți preoții din închisoare”, și că până și credincioșii altor confesiuni au un fel de teamă respectuoasă față de el, motiv pentru care vorba lui atârnă greu între deținuți.

Hârtia aceasta a fost scrisă ca să dăuneze. Astăzi este documentul care certifică. Capitolul al treilea al dosarului a explicat de ce o notă informativă dovedește mai ales că o vorbă circula; aici informatorul nu repetă o vorbă, ci raportează ce vedea zilnic, în aceeași cameră, și ceea ce raportează este tocmai lucrul pe care era pus să îl strice. Un aparat care își nota propria neputință a lăsat în urmă, fără să vrea, cea mai bună probă despre oamenii pe care voia să îi surpe.

Cum ajungea Sfânta Împărtășanie într-o temniță

Studiul adună procedeele, iar ele spun mai mult decât orice adjectiv. Preotul Justin Pârvu povestește că preoții care știau că vor fi arestați pregăteau din vreme Împărtășania: luau o bucățică de pâine, albă sau neagră, făceau cocoloașe de mărimea unui bob de mazăre, două, trei, patru, cinci sute de bucăți, și le îndesau prin toată haina cu care urmau să intre în închisoare. Preotul Dimitrie Bejan, închis la Aiud în 1959, mărturisește că ținea Sfintele Taine ascunse în gulerul cămășii și că împărtășea pe furiș deținuții bolnavi sau pe moarte.

Grigore Caraza, care se credea pe moarte în toamna anului 1955, la Aiud, a cerut să fie spovedit de preotul din celulă. Doi colegi s-au ridicat și s-au apucat să vorbească în fața ușii, ca să acopere privirea gardianului care supraveghea prin vizetă, iar preotul a desfăcut cu un cui tivul pânzei lui, de unde a scos, învelită într-o bucată de pânză curată, o firimitură de pâine muiată în vin. Amănuntul cu doi oameni care vorbesc tare ca să ascundă o spovedanie este, în felul lui, tot un răspuns la întrebarea din titlul capitolului.

De ce caută oamenii un om întreg?

Aici capitolul intră pe un teren pe care documentele îl ating doar pe margini. Întrebarea nu este de ce cred oamenii, ci de ce caută, dintre cei care au crezut, tocmai pe aceia despre care se poate spune că nu s-au rupt în două. Răspunsul cel mai aproape de dovezi trece prin ce s-a arătat în capitolul al treilea: aparatul de represiune nu avea procedură pentru a încheia că o bănuială este neîntemeiată, ci numai pentru a ține omul în atenție, și construia despre fiecare o versiune care nu îi semăna. O societate descrisă fals despre sine iese din experiența aceasta cu un gol pe care arhivele nu îl pot umple, fiindcă nu este un gol de informație.

Nevoia de sfinți, măsurată și nemăsurabilă

Partea măsurabilă a fenomenului este studiată. Mălina Voicu, în European Sociological Review, volumul 28, numărul 3, din 2012, paginile 333 până la 343, arată pe date din treizeci de țări europene că în societățile postcomuniste, care trec prin transformări lungi, oamenii își întăresc identitatea căutând stabilitate și o definiție nouă a propriului sine, iar religia dă conținut acestei identități; efectul este mai puternic acolo unde o singură confesiune acoperă aproape toată populația, cum se întâmplă în România. Cercetarea explică de ce religiozitatea rămâne ridicată. Nu spune, și nici nu își propune să spună, nimic despre sfințenia unui anumit om.

Deosebirea aceasta trebuie ținută strâns, în ambele sensuri. Nevoia unei societăți nu este un argument pentru o canonizare, și capitolul al șaptelea a arătat că nicio metodologie bisericească nu o socotește drept temei. Dar nici invers: faptul că o mulțime are nevoie de cineva nu dovedește că acel cineva nu merită. Nevoia și dovada sunt două lucruri care se petrec în același loc, la același mormânt, și se judecă separat.

Ce caută oamenii care merg la Prislop a fost spus de ei înșiși, în ancheta de teren prezentată în capitolul al cincilea. Ce adaugă capitolul acesta este că o asemenea căutare este cu nouăsprezece secole mai veche decât ei, că a fost descrisă metodic de sociologi și de istorici, și că cine o numește naivitate are împotriva lui atât izvoarele, cât și cercetarea de după 1971.

Ce nu poate da un sfânt unei societăți

Un capitol de fond are datoria să spună și ce nu se poate aștepta. Trei lucruri, limpede. Un sfânt nu ține locul unei instanțe: cine a condus închisorile în care s-au petrecut faptele din notele citate mai sus a fost judecat, sau nu a fost judecat, în altă parte, iar o proclamare bisericească nu încheie nimic din socoteala aceea.

Un sfânt nu ține locul unei arhive. Ce nu scrie într-un fond nu se completează cu evlavie, oricât de mare ar fi aceasta; iar acolo unde arhiva tace, răspunsul cinstit rămâne că nu se poate spune, nu că s-ar putea ghici. Și, al treilea, cinstirea unui om nu acoperă ce se vinde în numele lui, despre care va fi vorba în capitolul următor al dosarului.

Mai este o capcană. Dacă o poveste măgulitoare nu se confirmă, nu urmează că adevărul este cel umilitor; iar faptul că oamenii trecuți prin Aiud, Gherla, Pitești și Târgu Ocna au fost cinstiți mai târziu nu face din fiecare amintire despre ei un document.

Trei lucruri care nu se amestecă

Dacă dosarul acesta lasă ceva în urmă, este deprinderea de a ține despărțite trei lucruri care la Prislop se întâmplă în același loc. Documentul spune ce s-a petrecut și ce a făcut o instituție, și se verifică la cotă. Mărturia spune ce a trăit un om, și se cântărește după cine o face, când și în ce împrejurări. Nevoia spune ce caută o societate, și se citește din ce alege ea să cinstească. Primul se dovedește, a doua se ascultă, a treia se explică. Niciunul nu se transformă în celălalt, oricât s-ar grăbi cineva.

Toate textele pe care se sprijină capitolul se pot deschide de acasă. Martiriul lui Policarp, capitolele 17 și 18, este la paginile 93 și 94 ale ediției de la Edinburgh, din 1868, pusă integral pe archive.org. Hotărârea de la Niceea din 787 este în volumul al patrusprezecelea din seria a doua a colecției Nicene and Post-Nicene Fathers, paginile 526 și 527. Nota informatorului din Gherla este citată, cu dosar, volum și file, în articolul din AUC Theologica din 2025.

Rămâne întrebarea cu care se încheie orice capitol de felul acesta. Nevoia de sfinți spune ceva despre cei care au nevoie, nu despre cei de care se are nevoie. Ce anume spune despre noi, oamenii care în 2026 stăm la rând la un mormânt din Hunedoara, nu se măsoară cu unelte de istoric. Se poate însă numi: o societate care a fost mințită despre sine însăși caută oameni despre care să poată crede că au fost întregi. Căutarea aceasta nu este nouă, nu este rușinoasă și nu este oarbă. Dar nici ea nu se dispensează de dovezi, și tocmai de aceea dosarul le-a cerut până la capăt.

Surse

  1. Mihail Khalid Qaramah, „Orthodox Spiritual Resistance through the Eucharist in Romanian Communist Prisons”, AUC Theologica, vol. 15, nr. 1, 2025, pp. 35-56, https://doi.org/10.14712/23363398.2026.3
  2. Pierre Delooz, „Pour une étude sociologique de la sainteté canonisée dans l’Église catholique”, Archives de sociologie des religions, nr. 13, 1962, pp. 17-43, https://doi.org/10.3406/assr.1962.2737
  3. Mark Humphries, „Saints and Hagiography”, în Philip F. Esler (ed.), The Early Christian World, ediția a doua, Routledge, 2017, pp. 501-514, versiunea autorului în depozitul Cronfa, Swansea University, https://cronfa.swansea.ac.uk/Record/cronfa30085
  4. Yitzhak Hen, recenzie la James Howard-Johnston, Paul A. Hayward (ed.), The Cults of Saints in Late Antiquity and the Early Middle Ages, Oxford University Press, 1999, în Scripta Classica Israelica, vol. 21, 2002, pp. 333-334, https://doi.org/10.71043/sci.v21i.3873
  5. Mălina Voicu, „Effect of Nationalism on Religiosity in 30 European Countries”, European Sociological Review, vol. 28, nr. 3, 2012, pp. 333-343, https://doi.org/10.1093/esr/jcq067
  6. Mălina Voicu, același studiu, postprint în depozitul SSOAR al Institutului Leibniz GESIS, https://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/45023/ssoar-eursociolrev-2012-3-voicu-Effect_of_Nationalism_on_Religiosity.pdf
  7. Martiriul Sfântului Policarp, capitolele 17-18, în The Writings of the Apostolic Fathers, Ante-Nicene Christian Library, T. & T. Clark, Edinburgh, 1868, pp. 93-94, https://archive.org/details/writingsofaposto00edinuoft
  8. Henry R. Percival (ed.), The Seven Ecumenical Councils of the Undivided Church, Nicene and Post-Nicene Fathers, seria a doua, vol. XIV, 1900, pp. 526-527, pentru hotărârea Sinodului de la Niceea din 787, https://archive.org/details/sevenecumenicalc0000henr_f3o2
  9. Mircea Gelu Buta, „60 de ani de la primele canonizări de sfinți români”, Tabor, nr. 11, anul IX, noiembrie 2015, https://tabor-revista.ro/articol/60-de-ani-de-la-primele-canonizri-de-sfini-romni/?lang=ro
  10. Patriarhia Română, pagina Centenarului Patriarhiei Române, cu Tomosul sinodal și cronica proclamării celor 16 sfinți români, https://patriarhia.ro/centenarul-patriarhiei-romane/
  11. Pierre Delooz, studiul din 1962, textul pe Persée, https://www.persee.fr/doc/assr_0003-9659_1962_num_13_1_2737

✓ Ce știm sigur

  • Textul despre martiriul lui Policarp descrie strângerea osemintelor și prăznuirea anuală la mormânt; traducerea folosită este cea din ediția de la Edinburgh, 1868, pp. 93-94.
  • Sinodul de la Niceea din 787 a hotărât că sfinților li se dă cinstire, iar adorarea este numai a lui Dumnezeu.
  • Peter Brown a publicat studiul despre omul sfânt în Journal of Roman Studies 61, 1971, pp. 80-101, iar cartea The Cult of the Saints la Chicago, în 1981.
  • Prima proclamare generală de sfinți români s-a făcut în octombrie 1955, sub patriarhul Justinian.
  • Nota informativă din 2 decembrie 1959 despre preotul Ioan Iovan se păstrează la ACNSAS, fond informativ, dosar 211014, vol. 1, ff. 234-236.

? Ce rămâne neclar

  • Anul martiriului lui Policarp: Eusebiu îl pune între 161 și 169, iar Timothy D. Barnes a susținut în 2010 anul 157.
  • În al cui folos lucrează cultul sfinților, al comunității sau al autorului de hagiografie: dispută deschisă între Hayward, 1999, și critica lui Yitzhak Hen, 2002.
  • Ce au cântărit ierarhii în ședințele din 1950-1955: documentele publicate dau hotărârea, nu deliberarea.
  • Cât din creșterea pelerinajelor de astăzi se explică prin nevoia de mărturisitori și cât prin alți factori sociali nu a fost măsurat separat pentru România.

Contextul românesc

Subiectul este românesc în partea lui grea: nota informativă din 1959 vine de la penitenciarul Gherla și se păstrează la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, iar mărturiile despre Împărtășania din temniță sunt de la Aiud, Pitești și Târgu Ocna. Prima proclamare de sfinți români s-a făcut la București, în octombrie 1955, și a pus în calendar mai ales mărturisitori ardeleni. Capitolul leagă aceste fapte de istoria mai veche a cultului sfinților, de la Smirna anului 157 la Sinodul de la Niceea din 787, și de cercetarea de specialitate de după 1962.

Întrebări frecvente

Când a apărut cultul sfinților în creștinism?

La mijlocul secolului al doilea. Relatarea martiriului episcopului Policarp al Smirnei, pus de cercetare în anul 157, spune că oasele lui au fost strânse, puse într-un loc anume și că la mormânt urma să se prăznuiască în fiecare an ziua morții lui.

Ce deosebire face Biserica între a adora și a cinsti?

Adorarea, latreia în grecește, se dă numai lui Dumnezeu; cinstirea, proskynesis, se poate da și unei făpturi. Deosebirea apare întâi în textul despre Policarp și este hotărâtă în drept de Sinodul al șaptelea ecumenic, la Niceea, în anul 787.

Cine a fost Peter Brown și ce a susținut despre sfinți?

Istoric al Antichității târzii, născut în 1935. În studiul din 1971 din Journal of Roman Studies și în cartea din 1981, The Cult of the Saints, a arătat că cinstirea mucenicilor, numiți de el morții cu totul speciali, nu era superstiție, ci o instituție socială cu funcție de ocrotire.

Când au fost canonizați primii sfinți români?

În octombrie 1955, sub patriarhul Justinian. Au fost proclamați atunci șapte sfinți, printre ei ierarhii ardeleni Ilie Iorest și Sava Brancovici, cuvioșii Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara, țăranul Oprea Nicolae, Calinic de la Cernica și Iosif cel Nou de la Partoș.

Cum se împărtășeau deținuții în închisorile comuniste?

Din Taine aduse din afară sau păstrate ascuns. Preoții făceau cocoloașe de pâine de mărimea unui bob de mazăre și le coseau în haine, iar în celulă Împărtășania se ținea în gulerul cămășii sau în tivul unei pânze, desfăcut cu un cui.

Este nevoia de sfinți un semn de naivitate?

Cercetarea de după 1971 spune că nu. Edward Gibbon socotea cultul sfinților o înnoire păgubitoare, dar Peter Brown a arătat că el avea o logică socială limpede. Specialiștii se mai contrazic asupra intereselor servite de hagiografie, nu asupra faptului că fenomenul se poate studia serios.

Spune lista de sfinți ceva despre societatea care o alcătuiește?

Da. Pierre Delooz a arătat în 1962, în Archives de sociologie des religions, că sfinții sunt martori ai grupului care îi alege și modele ideale ale lui, deci studiul lor ne învață ceva despre acel grup și despre felul în care el se schimbă.

Coperta cărții Dracula, The True Story Behind the Legend, de Laurentiu D. Dicu
Cartea casei

Povestea întreagă a lui Dracula, pe izvoare

de Laurentiu D. Dicu · 45.000 de cuvinte · în engleză

Cartea urmărește drumul de la Vlad Țepeș, domnul din documente, la contele din roman, cu izvoarele puse cap la cap. O primești întreagă, în PDF, dacă te abonezi la scrisoarea de sâmbătă, sau o cumperi de pe Amazon.

Linkul către Amazon este link de afiliat: dacă cumperi prin el, Historix primește un comision mic, fără niciun cost în plus pentru tine.

Scrisoarea de sâmbătă

Ți-a plăcut? Primește ce e mai bun, o dată pe săptămână

Sâmbătă dimineața trimitem ce s-a publicat pe Historix, cu un rând despre ce merită citit. Fără reclame și fără senzaționalism. Vezi ce conține scrisoarea.

Vreau și

Prin abonare primești scrisoarea săptămânală Historix pe adresa de mai sus. Îi trimitem întâi un email de confirmare, iar abonarea începe abia după ce apeși linkul din el. Te poți dezabona oricând, dintr-un clic, din orice email. Politica de confidențialitate.

Urmărește Historix

Istoria, cu dovezi, în fiecare zi pe rețeaua ta preferată.

Laurențiu Dicu Autor Laurențiu Dicu Fondator, editor, pasionat de istorie Vezi pagina autorului →

Mai mult din Analize

Vezi tot →