Cum au trecut românii de la alfabetul chirilic la cel latin

Vreme de secole, limba română s-a scris cu slove chirilice, iar alfabetul chirilic românesc a fost un sistem bine pus la punct, nu o haină împrumutată la întâmplare. Între 1860 și 1862 a fost înlocuit oficial cu litere latine, în toate provinciile românești. Schimbarea nu a durat doi ani, ci aproape trei secole, și s-a lăsat cu o ceartă între învățați care nu s-a stins nici după 1900.

De ce s-a scris limba română cu slove chirilice?

Răspunsul scurt este că limba de cancelarie și de biserică a Țărilor Române a fost, veacuri la rând, slavona, iar slavona se scria cu slove chirilice. Când româna a început să fie așternută pe hârtie, a împrumutat haina gata croită a slavonei, fiindcă aceea era scrierea pe care o știau grămăticii, diecii și copiștii.

Împrumutul nu a rămas însă un împrumut. Alfabetul chirilic românesc s-a format ca sistem propriu, cu un inventar de semne unitar în toate provinciile românești și normat atât ca distribuție, cât și ca valoare fonetică a slovelor. Filologul Gheorghe Chivu arată, într-un studiu din 2011, că grafemele specifice scrisului vechi românesc și valorile fonetice diferite de cele uzuale în slavonă dovedesc existența unei tradiții care coboară foarte probabil spre sfârșitul secolului al XIII-lea. Cu alte cuvinte, românii nu au scris slavonește cu litere slavone, ci au ajustat alfabetul până a devenit al lor.

Un singur exemplu lămurește cât de departe mergea ajustarea: unele slove care în slavonă notau vocale nazale au fost folosite în spațiul românesc exclusiv pentru vocale lipsite de nazalitate, iar altele apăreau adesea ca simple semne grafice, fără nicio valoare fonetică. Un cititor de slavonă care ar fi deschis o carte românească ar fi recunoscut literele, dar ar fi citit greșit cuvintele.

Sistemul a rămas în uz până la mijlocul veacului al XIX-lea, la fel de bine pentru texte bisericești și pentru texte laice. Instituțiile lumești au renunțat primele. Biserica a păstrat literele chirilice mai mult, abia după 1890, din rațiuni deopotrivă ecleziastice și culturale, arată același Chivu.

Ce scrie în cel mai vechi text românesc păstrat?

Cel mai vechi text original cunoscut până astăzi în limba română este scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung. Textul nu poartă dată, dar, coroborând conținutul cu documente otomane și cu însemnări oficiale, cercetătorii au stabilit că a fost scris la 29 sau 30 iunie 1521. Documentul a fost descoperit de Nicolae Iorga, la începutul secolului al XX-lea, în Arhivele Statului din Brașov, unde se păstrează și azi, iar prima publicare s-a făcut în colecția Documente Hurmuzaki, volumul XI, București, 1900. O ediție critică a textului se află în Crestomația limbii române vechi, volumul I, 1521-1639, întocmită de un colectiv coordonat de Alexandru Mareș și tipărită de Editura Academiei Române în 1994.

Scrisoarea arată limpede cum arăta, în practică, alfabetul chirilic românesc. Adresa și formulele de început și de sfârșit sunt în slavonă: „Mudromu i čestitomu i Bogom darovanomu župan Hanăș Begner ot Brașov”, adică „Înțeleptului și cinstitului și de Dumnezeu dăruitului Hanăș Begner din Brașov”, iar la final „I bog te veselit. Amin”. Între aceste chenare, miezul este românesc, scris tot cu slove chirilice.

Iar ce se spune în el este o informație militară. Negustorul îl avertizează pe judele Brașovului despre mișcările turcilor și adaugă, despre domnul Țării Românești:

Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg, mai vârtos de domniile voastre.

Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, 1521

Și, imediat după, cere discreție: „și aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți”. Pe destinatar, pe judele Johannes Benkner, Neacșu îl numește „ca mai-marele miu”, ceea ce spune ceva despre locul lui în lumea comercială a Brașovului.

Că omul era negustor adevărat, nu o umbră de arhivă, se vede din socotelile Brașovului, pe care le-a cercetat Alin-Mihai Gherman într-un studiu publicat în 2023. În 1503 apare aducând crap: „Nagzul de Compolong habet carpones pondera 9, solvit flor. 1, asp. 4”. În 1530 venea cu două poveri și jumătate de crapi și plătea 15 aspri. În 1534, numele lui este semnalat pentru ultima oară în însemnările cetății Bran, alături de cel al lui Frățilă din Câmpulung.

O singură foaie, așadar, cu trei straturi: alfabet chirilic, formule slavone și limbă română. Exact situația din care se va ieși trei secole mai târziu.

A scris cineva românește cu litere latine înainte de Școala Ardeleană?

Da, și cu mult înainte. Impresia că alfabetul latin ar fi un act de cultură modernă, legat de mișcarea latinistă din Transilvania, este, arată Gheorghe Chivu, o iluzie de perspectivă. Texte românești cu litere latine se scriu și se tipăresc neîntrerupt timp de aproape trei secole, de la mijlocul veacului al XVI-lea până spre 1830. Erau mai puține decât cele chirilice și, mai ales, nu formau o tradiție unitară.

Textele calvine, scrise după tipicul maghiar

Primele sunt versiuni românești ale Cărții de cântece maghiare, răspândite în Transilvania și în Banat. Cele patru file ale așa-numitului Fragment Todorescu, tipărit la Cluj în imprimeria lui Gáspár Heltai, cuprind zece cântece calvine, psalmi, laude bisericești și un cântec de înmormântare. Datarea este disputată: Chivu o pune cândva între 1571 și 1575, în vreme ce Flora Șuteu, urmată de Adina Dragomirescu, dă intervalul 1570-1573. Oricare ar fi anul exact, acesta este cel mai vechi text românesc păstrat cu alfabet latin.

Ortografia este maghiară: c, cz sau tz pentru ț (enceleg, gurice, lacz, viczel), cs pentru sunetul redat azi prin ce și ci (cser, decsi), s pentru ș (akmusu) și pentru j (grise). Dar, deja în secolul al XVI-lea, cel care a dat forma finală fragmentului se abate spre latină, scriind campuluy și crestinilor cu c în loc de k, ori hommu, peccate, szuffletul, cu h inițial și consoane duble.

Seria continuă în veacul următor, cu copii făcute în Hațeg și Hunedoara de Gergely Sándor de Agyagfalva, de Ioan Viski și, se pare, de Mihail Halici tatăl, și cu catehismele lui Gheorghe Buitul, tipărite la Bratislava în 1636 și la Cluj în 1703, și al lui Ștefan Fogarasi, apărut la Alba Iulia în 1648.

Primul dicționar al limbii române

Tot cu acest sistem, la mijlocul secolului al XVII-lea, un intelectual din zona Caransebeșului a redactat Dictionarium valachico-latinum, primul lexicon original cu baza limba română, publicat în ediție critică de Gheorghe Chivu în 2008. Anonimul bănățean a căutat semne și în afara ortografiei maghiare: scrie sh pentru ș, în albush, shir, thimishan, și ds ori dsh pentru sunetul notat azi ge și gi, în urdsie, dshupenease. Câteva decenii mai târziu, probabil în nordul Banatului, se scria dicționarul latin-român-maghiar cunoscut drept Lexiconul Marsilian, editat de Carlo Tagliavini în 1930.

Tatăl nostru al lui Luca Stroici și misionarii italieni

A doua dovadă, în ordine cronologică, vine din Moldova. În 1593, marele logofăt Luca Stroici a scris rugăciunea Tatăl nostru pentru Stanisław Sarnicki, editorul polonez al volumului Statuta y Metrika Przywilejów Koronnych. Grafia urmează modelul polonez, cu c pentru ț în imperecia, cz pentru sunetul ce în aducze și w pentru v în swincaske, dar lasă să se vadă și reflexe latinești și italienești: ceru în loc de czeru, se vie în loc de swie, komu cu o, și grafia sci, indiscutabil italienească, din „sci noi lesem”. Comentând textul în 1864, Bogdan Petriceicu Hasdeu l-a numit pe Stroici „părintele filologiei române”, găsind la el termeni curat latini, pâne, detorie, detornic, mântuiește, acolo unde versiunile coresiene aveau cuvinte de origine slavă.

În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea scriu românește cu litere latine și misionarii catolici italieni din Moldova. Vito Piluzio din Vignanello tipărește la Roma, în 1677, Dottrina Christiana. Silvestro Amelio copiază în 1719 catehismul lui Piluzio și alcătuiește un glosar italiano-român, iar în 1725 o culegere intitulată Conciones latinae-muldavo. Pe la 1770, un anonim scrie un ghid de conversație italo-român, cunoscut azi, după locul unde se păstrează, drept Manuscrisul de la Göttingen. Curiozitatea, semnalată de Chivu, este că ortografia acestor texte nu seamănă cu cea italiană, ci merge spre modelul maghiar, foarte probabil fiindcă erau gândite pentru credincioși veniți din Transilvania, obișnuiți cu acel fel de scriere.

Există chiar și o glumă tipărită. Într-un miscelaneu dăruit în 1743 bibliotecii Gimnaziului Evanghelic din Sibiu, azi în fondurile Bibliotecii Brukenthal, se află o foaie îngustă cu două „rețepte” în versuri, una „de friguri care sânt numai de la gând”, alta „de căldură mare”. Nu sunt rețete adevărate, ci versuri parodice, iar ortografia lor urmează modelul german, cu sch pentru și și cu substantivele scrise cu inițială majusculă.

Ce spunea Cantemir despre literele latine și de ce nu îl credem pe cuvânt?

În Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir susține că moldovenii s-ar fi folosit de caractere latinești, „latinis Moldavi utebantur characteribus”, până când, la Conciliul de la Florența din 1439, din dorința de a opri influența Bisericii apusene în Moldova, li s-ar fi impus înlocuirea literelor latinești cu cele slavone.

Afirmația circulă de trei secole și este adusă, periodic, ca dovadă că alfabetul chirilic ar fi fost o impunere străină asupra unui popor care scria deja latinește. Filologii o tratează altfel. Gheorghe Chivu o numește, în 2011, „frecvent comentata și insuficient probata” informație și trimite, pentru sinteza discuțiilor, la lucrarea lui Ion Gheție și Alexandru Mareș, De când se scrie românește, București, 2001.

Problema este simplă și greu de ocolit: nu s-a găsit niciun text românesc scris cu litere latine anterior mijlocului secolului al XVI-lea. Absența unei dovezi nu înseamnă dovada contrariului, dar nici nu ține loc de dovadă. Ce rămâne sigur este altceva, la fel de interesant: la 1716, un principe moldovean savant credea despre scrierea cu litere latine că este mai veche decât cea chirilică și o lega de apartenența la lumea apuseană. Mărturia lui este un izvor excelent despre ce se gândea în secolul al XVIII-lea și un izvor slab despre ce s-a întâmplat în 1439.

Școala Ardeleană: alfabetul ca argument

Abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea apare prima încercare coerentă și fundamentată științific de a crea un alfabet propriu limbii române cu litere latine. Reprezentanții Școlii Ardelene și-au propus un sistem ortografic bazat pe principiul etimologic, prin care sperau, scrie Florica-Elisabeta Nuțiu într-un studiu din 2004, să apropie până la identificare limba română scrisă de cea latină.

Prima aplicare practică este Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestin, tipărită cu alfabet latin de Samuil Micu la Viena, în 1779. La sfârșitul cărții, Micu indică alfabetul folosit și dă explicații ortografice. Un an mai târziu apare, tot la Viena, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, semnată de Samuil Micu și Gheorghe Șincai, cea dintâi gramatică tipărită a limbii române. Ediția a doua iese la Buda, în 1805.

Scrierea etimologică din prima ediție cerea, observă Nuțiu, serioase cunoștințe de fonetică istorică din partea cui ar fi vrut s-o folosească. De caracterul ei exagerat și-a dat seama chiar Șincai, care în ediția din 1805 face concesii ortografiei fonetice: diftongul oa se scrie ca astăzi, în foarfeci, la fel și ia, în iapa, iarba; grupurile che, chi, ghe, ghi apar în forma de azi, în ochiu, potârniche, unghie; se suprimă h inițial etimologizant, scriindu-se oameni în loc de homeni.

Petru Maior a mers mai departe. În Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi, apărută la Buda în 1819 și reprodusă apoi în Lexiconul de la Buda din 1825, el propune tot o ortografie etimologică, dar adoptă sistemul italian de notare a africatelor, ci și gi, și folosește pentru prima dată semnele ș și ț, păstrate până azi. Tot Maior este cel care, în Dialog pentru începutul limbei română, numea literele chirilice „calicele chirilicești petece”. În prefața Acatistului de la Sibiu, din 1801, Samuil Micu propusese deja accentul circumflex pentru redarea sunetului â.

Scopul nu era niciodată alfabetul în sine. Grafiile etimologizante ale epocii, dice, fili, glacie, homu, lacte, muliere, pane, sole, aveau rostul de a arăta cu ochiul liber originea latină a limbii, iar forme ca romanescu și romanesci, puse în relație cu romanu, urmăreau și normarea limbii literare. A existat și o miză confesională: scrisul cu litere latine era folosit, dincolo de munți, de românii subordonați Bisericii apusene, iar cel cu slove chirilice de ortodocși, astfel încât cartea lui Micu din 1779 trebuia să arate, inclusiv prin grafie, că greco-catolicii se deosebesc de românii trecuți la calvinism.

Rămân în manuscris și scrierile lingvistice ale lui Ioan Budai-Deleanu, între care Fundamenta grammatices linguae romaenicae și Dascalul românesc pentru temeiurile gramaticii românești, cu principii ortografice parțial diferite de ale celorlalți. Iar Ioan Bobb tipărește, în 1822-1823, un Dicționar rumînesc-latinesc și unguresc.

Ce era alfabetul de tranziție?

Între alfabetul chirilic românesc și cel latin a existat, vreme de o generație, un alfabet amestecat. Începutul secolului al XIX-lea coincide cu încercările unor autori ca Ienăchiță Văcărescu, Toader Școleriu, Ion Budai-Deleanu și Ion Heliade Rădulescu de a simplifica grafia chirilică tradițională, considerată inadecvată limbii române și acuzată că maschează latinitatea ei.

Reforma ortografică a lui Ion Heliade Rădulescu, din 1828, deschide perioada propriu-zisă a alfabetelor de tranziție, mixte, chirilice și latine, care au fost folosite circa treizeci de ani. Practic, slovele au fost înlocuite pe rând, nu toate deodată: cititorul anilor 1840 întâlnea pagini în care o parte din litere erau deja latinești, iar restul rămăseseră chirilice.

Merită amintit, pentru proporții, că preocuparea pentru ortografie este mai veche decât tranziția: prima gramatică românească păstrată, a lui Dimitrie Eustatievici, datează din 1757.

Când au trecut românii oficial la alfabetul latin?

Între 1860 și 1862, scrierea cu alfabet latin a fost introdusă oficial în toate provinciile românești, inclusiv în Transilvania și în Bucovina, aflate atunci sub stăpânire străină. Așa rezumă lucrurile Adina Dragomirescu, cercetătoare la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, într-un articol din 2012, sprijinindu-se pe sintezele Florei Șuteu și pe capitolul Cameliei Stan din Tratatul de istorie a limbii române. Aceeași datare apare și pe pagina Academiei Române dedicată limbii române.

Două observații de onestitate. Prima: literatura de specialitate consultată dă un interval de doi ani, nu un act unic, iar studiul introductiv al DOOM 3, instrumentul normativ al Institutului de Lingvistică, formulează la fel de prudent, spunând doar că înainte de 1860 româna s-a scris mai ales cu alfabet chirilic. Schimbarea a venit prin dispoziții de școală și de administrație, luate aproape simultan în locuri diferite, nu printr-un singur decret pe care să îl putem arăta cu degetul.

A doua: trecerea nu a fost completă. Biserica a renunțat la literele chirilice abia după 1890, cu trei decenii mai târziu decât instituțiile laice. Cine deschidea o carte de slujbă în anii 1880 vedea încă slovele vechi.

Calendarul merită reținut, fiindcă așază schimbarea la locul ei: Principatele se uniseră în 1859, Societatea Academică Română avea să fie întemeiată în 1866, iar între aceste două date românii și-au schimbat literele.

De ce s-au certat învățații după ce au câștigat literele latine?

Pentru că adoptarea alfabetului latin rezolva o singură chestiune și o deschidea pe a doua. Trebuiau stabilite semnele grafice latine care să le înlocuiască pe cele chirilice, dar și principiul după care se scrie.

Unii dintre susținătorii literelor latine, între care Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian și Aron Pumnul, erau convinși că ortografia are rolul de a reflecta originea latină a limbii. Pentru cuvinte ca auzi, bătrân, prânz se propuneau grafiile auḑi, bětran, prandiu, care trimiteau direct la audire, veteranus, prandium. Se crea astfel o ruptură între scriere și rostire.

Maiorescu și fonetismul temperat

Împotriva etimologismului latinist a scris Titu Maiorescu, în lucrarea Despre scrierea limbii române, ale cărei prime două părți au apărut în 1866, iar ultimele două în 1873. Avea 26 de ani când a publicat primele părți. Susținea introducerea definitivă a alfabetului latin, dar adaptat realităților fonetice românești: din cele 27 de litere necesare, arăta el, 14 pot fi preluate ca atare, a, o, u, b, d, g, l, m, n, p, r, s, v, z. A adoptat ă, ș, ț cu semnele diacritice de azi și, inițial și greșit, nu l-a admis pe î.

În 1879, când influența latinismului scăzuse în Academie, a fost instituită o comisie din care făceau parte Vasile Alecsandri, August Treboniu Laurian, George Barițiu, Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Quintescu și Titu Maiorescu. Raportul, citit de Maiorescu în 1880, recunoștea deschis că nu se putea aplica nici fonetism pur, nici etimologism pur, ci un compromis, „un fonetism temperat din necesități etimologice”. Prima ortografie oficială, cu obligativitate în toate școlile românești, a fost votată de Academie în 1881.

Lupta nu se încheiase. În 1903, la insistențele corpului profesoral din învățământul mediu, Academia numește o nouă comisie, cu Maiorescu, Hasdeu, Quintescu, Iacob Negruzzi, Ovid Densusianu și Ion Bianu. Proiectul este expus tot de Maiorescu, în 1904. Hasdeu nu a participat, Quintescu s-a declarat împotrivă, iar fonetismul a câștigat. În același an a apărut și o broșură cu noile norme, redactată de Maiorescu, Bianu și Densusianu.

Scrisoarea lui Pușcariu din octombrie 1904

Tot în octombrie 1904, tânărul Sextil Pușcariu trimitea de la Viena o scrisoare către Ioan Bogdan, directorul revistei Convorbiri literare, intitulată Ortografia revizuită a Academiei Române. Verdictul lui era fără ocolișuri: „numai fonetismul poate fi luat în considerare”.

Argumentul pe care Valeriu-Nicolae Nichitean îl așază, într-un studiu din 2019, în fruntea listei este de o simplitate dezarmantă. Dacă scrii după etimologie, ce faci cu cuvintele a căror etimologie nu o știi sau nu o știi sigur? Pușcariu dă exemplul lui arăt, pentru care se propuneau adrectō sau ēlātō, și pe acela al substantivului râie, scris o vreme rîie fiindcă etimonul nu era cunoscut, într-o epocă în care regula poziției în cuvânt, adoptată de Academie chiar în 1904, nu exista încă. Principiul fonetic nu are această slăbiciune: pronunțarea se poate observa, etimologia trebuie dovedită.

Cum știu filologii ce sunet nota fiecare slovă?

Întrebarea nu este retorică, iar răspunsul se desparte în două, după alfabet.

Pentru scrisul chirilic, lucrurile sunt relativ comode. Fiind un sistem normat, cu inventar unitar și cu valori stabile, el permite reconstituiri sigure. Un semn înseamnă, în marea majoritate a cazurilor, același lucru la Târgoviște și la Iași.

Pentru textele cu litere latine, dimpotrivă, stabilirea valorii fonetice a grafemelor devine mult mai dificilă, arată Chivu. Lipsește tradiția, lipsește unitatea, iar modelele ortografice sunt mai multe: maghiar, polonez, italian, german, latinesc, alese adesea după legătura autorului sau a copistului cu o anumită mișcare religioasă. Alternanțele grafice și semnele cu valoare fonetică multiplă caracterizează toate sursele cercetate.

Paradoxal, tocmai această lipsă de normă face textele latine prețioase. Fiindcă nu erau prinse într-un sistem rigid, ele au lăsat să treacă în scris fonetisme locale pe care ortografia slavonă le evita sau le normaliza, și multe forme de limbă vorbită. Un text scris după ureche spune mai mult despre cum se vorbea decât unul scris după regulă.

Instrumentele muncii sunt edițiile critice și comparația cu ancheta dialectală. Fragmentul Todorescu a fost editat de Ion Gheție în Texte românești din secolul al XVI-lea, 1982; Lexiconul Marsilian de Carlo Tagliavini în 1930; Dictionarium valachico-latinum de Gheorghe Chivu în 2008; scrisoarea lui Neacșu, în Crestomația coordonată de Alexandru Mareș în 1994.

Cât de departe merge comparația se vede dintr-un studiu al Mariei Marin, publicat în 2023 în volumul consacrat celor 500 de ani de la scrisoarea lui Neacșu. Forma strimt, din scrisoarea de la 1521, cu i păstrat după grupul consonantic str, a fost înregistrată în anchetele Noului Atlas lingvistic român la Bătrâni, în comuna Starchiojd din județul Prahova, și la Podu Pitarului, în comuna Plătărești din județul Călărași. Cuvântul lui Neacșu se mai aude, cu alte cuvinte, în graiurile muntenești de azi.

Reformele de după 1904 și bătălia literei â

Trecerea la alfabetul latin nu a fost ultima hotărâre despre felul în care scriem. Au urmat reforme ortografice succesive, în 1904, 1932, 1953 și 1993, care au generalizat treptat principiul fonologic.

Reforma din 1904 a eliminat grupul dz, a generalizat scrierea cu ă și a păstrat pe â după c și g, în cânt și gând, și în cuvintele Român și România, în virtutea tradiției. În 1926, discuțiile lui Sextil Pușcariu cu Ovid Densusianu au dus la renunțarea la â și la s intervocalic, iar soluțiile reformei din 1932 au fost preluate mai târziu.

1953: î peste tot

Reforma din 1953 a fost cea mai radicală. Potrivit unui studiu al Valericăi Draica și al lui Dumitru Draica, publicat în revista Limba Română în 2013, norma centrală a fost eliminarea lui â în favoarea lui î, peste tot, pentru prima dată renunțându-se la două litere pentru același fonem. Cele 16 norme au fost elaborate de Academie pe baza proiectelor lui Alexandru Graur și Emil Petrovici și a discuțiilor din Institutul de Lingvistică, iar Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române le-a adoptat prin Hotărârea nr. 3135 din 16 septembrie 1953, semnată de Gh. Gheorghiu-Dej și Petre Costache. Aplicarea a început la 1 aprilie 1954, iar în școli în anul școlar 1955-1956. În 1965, Academia a normat din nou folosirea lui â în familia cuvântului român, din pricina tradiției internaționale a numelui țării.

Autorii mai fac o precizare care contrazice o credință răspândită: trecerea de la sunt la sînt nu figura între cele 16 norme din 1953.

1993: întoarcerea

Pe 17 februarie 1993, Adunarea generală a Academiei Române a hotărât revenirea la â în interiorul cuvintelor și la formele sunt, suntem, sunteți. Hotărârea, întemeiată pe articolul 4 din Statutul Academiei, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 8 martie 1993, iar regulile numite „Sextil Pușcariu” pentru â și î au apărut în Monitorul Oficial nr. 59 din 22 martie 1993.

Alfabetul limbii române are astăzi 31 de litere. Litera â se scrie în interiorul cuvintelor, iar î la început și la sfârșit de cuvânt, în compusele al căror al doilea element începe cu î, în derivatele de la baze care încep cu î și în unele nume de familie. Litere ca q, w și y fuseseră recunoscute ca parte a alfabetului românesc în 1982, în prima ediție a DOOM.

Merită spus limpede, fiindcă se uită: ortografia românească de azi nu este nici acum perfect fonologică. Cele două litere, â și î, notează același sunet, iar c și g au valori diferite după context. Compromisul lui Maiorescu, „fonetism temperat”, este încă în vigoare.

Chirilicele care s-au întors: Basarabia

În timp ce în Principate și în Transilvania se trecea la litere latine, la est de Prut drumul a mers pe dos. Istoria este rezumată de Floarea Vîrban într-un studiu publicat în 2015.

În Basarabia țaristă, limbii române i s-a recunoscut inițial, în 1818, statutul de limbă oficială alături de rusă, cu grafie chirilică. Începând din 1828, a pierdut treptat teren în favoarea rusei, iar în 1867 a fost interzisă în învățământul public. Unirea din 1918 a adus automat limba română cu alfabet latin.

Printr-o decizie a Biroului Politic din 25 septembrie 1924, Uniunea Sovietică a creat dincolo de Nistru Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala întâi la Balta, apoi la Tiraspol. Limba noii republici autonome era româna, sub numele de moldovenească și cu alfabet chirilic. Cifrele arată cât de repede s-a construit sistemul: dacă în 1918 nu exista în zonă nicio școală cu predare în această limbă, la sfârșitul lui 1924 erau 11, iar în 1928, 102, frecventate în 1930-1931 de circa 20.600 de copii.

După reanexarea Basarabiei, în 1940 și din nou în 1944, politica de promovare a limbilor naționale a pierdut teren, iar rusificarea lingvistică a dominat. Chirilicele au rămas în uz în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească până în 1989, după cum consemnează și studiul introductiv al DOOM 3.

Pe 31 august 1989 au fost promulgate legile care recunoșteau limba română ca limbă de stat și introduceau alfabetul latin, între ele legea nr. 3465-XI. Ziua de 31 august a devenit sărbătoare națională, Republica Moldova fiind probabil singura țară care numără între sărbătorile naționale una dedicată limbii. Articolul 13 din Constituția din 1994 a schimbat numele limbii din română în moldovenească, păstrând totuși alfabetul latin; după protestele studenților și intelectualilor din martie și aprilie 1995, președintele Mircea Snegur a cerut Parlamentului, pe 27 aprilie, amendarea articolului, dar amendarea a fost suspendată.

Ce știm sigur și ce rămâne deschis

Știm sigur că limba română s-a scris cu slove chirilice dintr-o tradiție care coboară probabil spre sfârșitul secolului al XIII-lea, că cel mai vechi text original păstrat este scrisoarea lui Neacșu, din 29 sau 30 iunie 1521, aflată în arhivele din Brașov, și că scrisul cu litere latine există neîntrerupt din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, mai întâi în medii confesionale apusene. Știm că trecerea oficială s-a petrecut între 1860 și 1862, că prima ortografie oficială a fost votată în 1881 și că norma de azi vine din hotărârea Academiei din 17 februarie 1993.

Rămân deschise câteva lucruri. Datarea Fragmentului Todorescu oscilează, în lucrările consultate, între 1570-1573 și 1571-1575. Afirmația lui Cantemir despre folosirea literelor latine înainte de 1439 este considerată insuficient probată și nu a fost nici confirmată, nici infirmată printr-un text. Iar trecerea oficială la alfabetul latin apare în bibliografia de specialitate ca un interval, 1860-1862, nu ca un act unic; cine caută un singur decret fondator nu îl va găsi acolo unde crede.