Robert Falcon Scott: cum a fost găsită tabăra lui, la 12 noiembrie 1912

La 12 noiembrie 1912, după unsprezece mile de marș spre sud de la depozitul One Ton, un grup de căutare a dat peste un obiect pe jumătate acoperit de zăpadă, care arăta ca un cairn. Era cortul în care Robert Falcon Scott, Edward Wilson și Henry Bowers muriseră cu șapte luni mai înainte, la întoarcerea de la Polul Sud. Ce s-a găsit acolo se citește în relatarea celui care a condus căutarea, iar ce i-a ucis se discută până astăzi.

Cum a fost găsită tabăra lui Robert Falcon Scott?

Relatarea cea mai apropiată de fapt a fost scrisă de cel care a condus căutarea, chirurgul Edward L. Atkinson, și a fost tipărită în 1913, în volumul al doilea al lucrării „Scott’s Last Expedition”. Grupul de căutare ajunsese la depozitul One Ton în noaptea de 10 spre 11 noiembrie 1912, după o înaintare cu o zi și jumătate mai rapidă decât în sezonul precedent.

În noaptea de 11 spre 12 noiembrie, după unsprezece mile de marș drept spre sud de la One Ton, au dat peste cort. Atkinson îl descrie ca pe un obiect pe jumătate acoperit de zăpadă, care arăta ca un cairn. În fața lui se vedeau bețele de schi, iar înaintea acestora un bambus care fusese, probabil, catargul sanie. Cortul se afla practic pe linia de cairnuri ridicate în sezonul precedent, la mai puțin de un sfert de milă de rămășițele unuia dintre ele.

Înăuntru se aflau Robert Falcon Scott, doctorul Edward Wilson și locotenentul Henry Bowers. „Își așezaseră cortul bine, iar el rezistase tuturor viscolelor unei ierni neobișnuit de grele”, scrie Atkinson, în traducere. Fiecare om al expediției a recunoscut corpurile. Din jurnalul lui Scott, Atkinson a aflat cauzele dezastrului și le-a citit oamenilor adunați, împreună cu locul morții lui Edgar Evans și cu povestea sfârșitului lui Oates.

Ce scria pe biletul lăsat în cilindrul de metal?

După ce au recuperat echipamentul și au dezgropat sania, oamenii i-au acoperit cu foaia exterioară a cortului și au citit slujba de îngropăciune. Deasupra au ridicat un cairn înalt, terminat în dimineața următoare, cu o cruce făcută din cea mai mare parte a două schiuri și cu două sănii înfipte în zăpadă de o parte și de alta. Între sania dinspre est și cairn au pus un bambus cu un cilindru de metal, iar în el un bilet.

12 noiembrie 1912, latitudinea 79 grade și 50 de minute sud. Această cruce și acest cairn sunt ridicate deasupra corpurilor căpitanului Scott, ale doctorului E. A. Wilson și ale locotenentului H. R. Bowers, un mic semn pentru a păstra amintirea încercării lor izbutite și curajoase de a ajunge la Pol. Au ajuns la 17 ianuarie 1912, după ce expediția norvegiană o făcuse deja. Vremea neprielnică, împreună cu lipsa combustibilului, a fost cauza morții lor.

Biletul lăsat de grupul de căutare, în traducere din „Scott’s Last Expedition”, vol. II, 1913

Textul îi pomenește și pe ceilalți doi morți: căpitanul L. E. G. Oates, care a mers spre moarte în viscol pentru a-și salva camarazii, la vreo optsprezece mile sud de acel punct, și marinarul Edgar Evans, mort la poalele ghețarului Beardmore. Biletul a fost semnat de toți membrii grupului. Atkinson a mai înaintat apoi douăzeci de mile spre sud, în căutarea corpului lui Oates, și a găsit doar sacul de dormit al acestuia.

Cele 35 de livre de eșantioane geologice strânse pe morenele ghețarului Beardmore se aflau încă pe sanie. La cererea doctorului Wilson, oamenii le duseseră până la capăt, chiar și atunci când dezastrul le stătea în față și știau că pietrele însemnau greutate adăugată la ce aveau de tras.

Ce a scris Scott în ultima însemnare, la 29 martie 1912?

Ultima pagină a jurnalului, transcrisă de Institutul de Cercetări Polare Scott al Universității Cambridge, este scurtă și limpede. De la 21 martie sufla fără întrerupere un vânt puternic din vest-sud-vest și sud-vest. La 20 martie mai aveau combustibil pentru două cești de ceai fiecare și hrană pentru două zile. În fiecare zi erau pregătiți să pornească spre depozitul aflat la unsprezece mile, dar afară nu era decât zăpadă purtată în vârtejuri.

Scott scrie că nu mai crede în vreo îmbunătățire a vremii, că vor rezista până la capăt, dar că sunt tot mai slabi și că sfârșitul nu poate fi departe. Adaugă că nu crede că mai poate scrie. Însemnarea e semnată „R. SCOTT”, iar sub ea stă un singur rând: „Pentru numele lui Dumnezeu, aveți grijă de oamenii noștri”.

Unde se află exact ultima tabără, la 79°40′ sau la 79°50′?

Aici documentele nu se potrivesc, iar deosebirea merită spusă. Biletul din cilindru, scris pe loc la 12 noiembrie 1912, dă latitudinea de 79 grade și 50 de minute sud. În schimb, nota publicată de R. K. Headland în Polar Record, revista Institutului de Cercetări Polare Scott, așază tabăra la 79 grade și 40 de minute sud, acolo unde Scott, Wilson și Bowers au ajuns la 19 martie 1912 și unde au fost opriți fatal de viscol.

Restul cronologiei este, în aceeași notă, fermă. Grupul plecase de la Cape Evans în etape, începând cu 24 octombrie 1911, cu șaisprezece oameni. Echipele de sprijin s-au întors la 11 și la 21 decembrie 1911 și la 4 ianuarie 1912. Cinci oameni au ajuns la Pol la 17 ianuarie 1912, cu treizeci și trei de zile după grupul lui Roald Amundsen, care fusese acolo la 14 decembrie 1911. Întoarcerea peste banchiza Ross s-a făcut aproximativ pe meridianul de 169 grade est. Evans a murit la 17 februarie 1912, iar Oates la 16 martie sau puțin după.

Deosebirea de zece minute de arc, adică vreo optsprezece kilometri, nu e o eroare scandaloasă. Poziția din 1912 a fost calculată în condiții de viscol, de oameni epuizați, cu instrumente purtate pe sanie, iar banchiza Ross se mișcă. Ea arată însă ceva despre meseria de istoric: până și un punct scris cu mâna, pe loc, în ziua faptei, se verifică.

De ce au murit? Disputa dintre istorici, pe scurt

Întrebarea aceasta a rămas deschisă mai bine de un secol, iar ultimii douăzeci de ani au adus-o înapoi în paginile revistelor de specialitate. Karen May a publicat în Polar Record, în 2013, un studiu care susține că o greșeală din dubla biografie a lui Scott și Amundsen scrisă de Roland Huntford în 1979, preluată apoi de alți autori, a stricat reputația lui Scott. Potrivit rezumatului studiului, Scott lăsase în octombrie 1911 ordine scrise potrivite pentru salvarea grupului polar cu echipajele de câini, iar oamenii rămași la bază nu le-au dus la îndeplinire. Concluzia ei este că „erori de judecată petrecute la Cape Evans au dus la eșecul misiunii de salvare”.

În 2017, în aceeași revistă, Chris S. M. Turney a mers mai departe. El a adus documente nou descoperite despre purtarea locotenentului Edward Evans, al doilea la comandă: lipsa de hrană la depozite importante, ascunderea aparent deliberată a momentului în care Evans s-a îmbolnăvit de scorbut și neîndeplinirea obligației de a transmite ordinele lui Scott. Concluzia lui, formulată în traducere, e că acțiunile lui Evans „pot fi descrise, în cel mai bun caz, drept lipsite de efect, iar în cel mai rău caz drept sabotaj deliberat”.

Teza nu a fost primită fără împotrivire. Polar Record a publicat în 2018 un comentariu critic la articolul lui Turney și răspunsul autorului, semn că disputa e vie între specialiști, nu încheiată. Cititorul are, prin urmare, de ales între două lecturi care se sprijină pe aceleași arhive de la Cambridge: una care vede o serie de erori de judecată la bază și alta care vede, în plus, o purtare greu de explicat a unui singur om.

Ce rămâne sigur din expediția Terra Nova?

Rămâne faptul polar și rămâne munca științifică. Cinci oameni au mers pe jos până la Polul Sud și s-au întors cu picioarele lor peste ghețarul Beardmore și peste banchiza Ross, fără să ajungă acasă. Au pierdut cursa cu treizeci și trei de zile, ceea ce nu le șterge marșul. Iar cele 35 de livre de pietre de pe morenele Beardmore, duse până în ultima tabără, arată că expediția nu era o întrecere sportivă, ci o campanie de cercetare.

Întrebarea pe care o pun astăzi istoricii nu este dacă Scott a fost erou sau nepriceput. Este alta, mai folositoare: cum se transmite un ordin la o mie de kilometri de bază, cine răspunde când el nu ajunge și de ce o expediție bine pregătită ajunge să moară la unsprezece mile de un depozit plin. Răspunsul se caută, de un secol, în aceleași scrisori și jurnale.