Monumentul de la Adamclisi: cui a fost ridicat, de fapt

Se spune, în manuale și în ghiduri, că monumentul de la Adamclisi este monumentul victoriei lui Traian asupra dacilor și că pe altarul de lângă el sunt scrise numele a aproximativ 3.800 de soldați romani căzuți în acele războaie. Verificăm trei lucruri: ce scrie pe pietre, câte nume se pot număra cu adevărat și ce anume se vede astăzi pe deal. Răspunsurile nu micșorează monumentul, dar schimbă povestea.

Ce se afirmă și unde găsești afirmația

Cifra de aproximativ 3.800 de soldați nu vine din presă. O găsești pe pagina dedicată complexului de la Adamclisi a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, instituția care administrează situl: altarul e prezentat acolo ca fiind închinat celor aproximativ 3.800 de soldați romani căzuți.

Pe fișa aceluiași sit de pe situl Institutului Național al Patrimoniului, cifra este alta: în jur de 300 de soldați, după estimarea istoricului Ronald Syme. De douăsprezece ori mai puțini. Două instituții publice românești, același altar, două numere care nu se pot împăca.

Și mai e o afirmație, de obicei nerostită, pe care o face fotografia: că silueta masivă de pe deal, cu trofeul în vârf, este monumentul antic.

De unde vine povestea

Ruina era cunoscută în secolul al XIX-lea; cea mai veche mențiune citată în literatura de specialitate vine din scrisorile lui Helmuth von Moltke despre Turcia anilor 1835-1839. Săpăturile sistematice le-a făcut Grigore Tocilescu, între 1882 și 1890, împreună cu arhitectul George Niemann și cu Otto Benndorf, de la Viena. Fragmentele mari ale inscripției au fost duse la muzeul din București în 1885.

Rezultatul a apărut la Viena, în 1895, într-un volum mare, „Das Monument von Adamklissi. Tropaeum Traiani”, cu trei planșe și 134 de ilustrații, dedicat regelui Carol I. Acel volum a fixat numele sub care știm astăzi monumentul.

Opt ani mai târziu, în 1903, arheologul german Adolf Furtwängler a publicat, în memoriile Academiei Bavareze, o obiecție de fond: monumentul ar fi, scria el, dinainte de Traian. Argumentele lui erau tehnice. Trofeul este construit, de jos până sus, din materialul unei singure cariere, un calcar alb și dur, în vreme ce orașul și monumentul funerar sunt din calcar scoicos, mult mai grosier. Iar în miezul de beton al trofeului nu se vede nicio urmă de cărămidă, pe când în orașul lui Traian apar fragmente de cărămidă.

Der blosse Name Traians an unserem Denkmale gestattet uns nicht im geringsten die Präsumption

Adolf Furtwängler, 1903, p. 466

Simpla prezență a numelui lui Traian pe monument, spunea el, nu ne îndreptățește la nicio presupunere, fiindcă verbul inscripției, acela care ar fi arătat cine a ridicat ce, s-a pierdut. Furtwängler socotea inscripția ca fiind din 108 sau 109, dar refuza să dateze cu ea zidul de sub ea. Teza lui nu a fost primită de cercetarea de după el: fișa Institutului Național al Patrimoniului o respinge, pe baza fragmentelor de inscripție cu numele lui Traian și a monedelor de la Tomis. Obiecția lui a lăsat însă în urmă o deprindere bună, pe care o folosim și aici: o inscripție datează o inscripție.

Monumentul de la Adamclisi, piatră cu piatră

Pe platoul de la Adamclisi sunt trei monumente romane, nu unul: trofeul, un altar funerar și un tumul, socotit de obicei mausoleu. Confuzia dintre ele este rădăcina celor mai multe povești umflate.

Trofeul

Un tambur de piatră de carieră cu 30 de metri în diametru și 12 metri înălțime, îmbrăcat cu 54 de metope de 1,10-1,20 metri, din care două s-au pierdut. Deasupra, un atic hexagonal purta inscripția de construcție, săpată, scrie Niemann în volumul din 1895, cu litere monumentale. În vârf stătea trofeul propriu-zis, înalt de 10,75 metri.

Inscripția, așa cum o restituie Mihai Sâmpetru în restituirea citată de Institutul Național al Patrimoniului, începe cu MARTI ULTOR[I], adică lui Marte Răzbunătorul, și continuă cu IM[P CAES]AR DIVI NERVA[E] F(ILIUS), împăratul, fiul divinului Nerva. Restul e lacunar. Dedicația nu e către daci învinși și nici către soldați căzuți: e către un zeu, iar epitetul zeului, Răzbunătorul, spune ceva despre starea de spirit a celui care a poruncit monumentul. Datarea acceptată este 108 sau 109; muzeul din Constanța o strânge și mai mult, între 10 decembrie 108 și 10 decembrie 109.

Altarul funerar

Aici se află miezul chestiunii. Placa păstrată, de 1,30 pe 0,90 pe 0,30 metri, poartă dedicația „in honorem et in memoriam fortissimorum virorum qui pugnantes pro republica morte occubuerunt”, adică în cinstea și în amintirea celor mai viteji bărbați care au căzut luptând pentru stat. Pe altar apare și numele unui comandant, un praefectus originar din Pompei, cu titulatura lacunară. Sâmpetru a măsurat baza la 15,96 pe 15,96 metri, iar altarul propriu-zis cu latura de 12,42 metri.

Numele împăratului nu s-a păstrat. Iar datările propuse de specialiști pentru altar nu cad în domnia lui Traian: Ronald Syme a propus anul 85, Nicolae Gostar, în teza lui de doctorat din 1978, aproximativ 86, iar Emilia Doruțiu-Boilă discutase problema încă în 1961. Anii aceia sunt anii războiului de la Dunăre din vremea lui Domițian, cu cincisprezece ani înaintea primei campanii a lui Traian în Dacia. Fișa Institutului Național al Patrimoniului mai spune și că altarul și tumulul au fost construite înaintea monumentului triumfal.

Pe scurt: monumentul triumfal îi aparține lui Traian, iar altarul, după lectura cea mai răspândită în literatura de specialitate, cinstește morții unui alt război, de dinaintea lui.

Cum s-a transformat povestea

Adevărul despre monumentul de la Adamclisi nu e ascuns nicăieri: stă în fișa de sit și în publicațiile de săpătură.

Trei prefaceri, fiecare mică, duc împreună departe de documente. Întâi, trei monumente au devenit unul. Apoi, morții unui război au fost trecuți în contul altuia, fiindcă trofeul lui Traian stă la câteva sute de metri de altar. În al treilea rând, o estimare a devenit cifră: numărul de nume care ar fi încăput pe pereții altarului s-a prefăcut, prin repetare, într-un număr de soldați numărați.

Și mai e prefacerea de piatră. Monumentul triumfal este restaurat din 1977: pe miezul antic de piatră și mortar, păstrat, s-au montat mulaje de ciment. Piesele originale au fost mutate în muzeul ridicat în centrul satului Adamclisi, inaugurat în 1977, în prezența lui Nicolae Ceaușescu, în cadrul festivităților pentru un secol de la cucerirea independenței.

Deci silueta pe care o fotografiază turistul este o reconstituire din anii 1970, așezată pe un miez autentic. Nu e o falsificare, e o alegere de restaurare, obișnuită pentru vremea aceea. Dar cine spune „am văzut monumentul roman” a văzut forma lui refăcută, iar sculptura antică doar dacă a intrat și în muzeu.

Ce rămâne întrebare legitimă

Nu toate necunoscutele se închid. Care anume dintre luptele de la Dunăre a fost cinstită prin trofeu rămâne în discuție, fiindcă inscripția nu numește un război. Numele împăratului de pe altar lipsește, deci datarea lui se sprijină pe criterii indirecte, iar specialiștii nu cad de acord. Fișa Institutului Național al Patrimoniului înregistrează chiar și o ipoteză de datare târzie, în secolul al IV-lea, reluată de Liviu Petculescu, pe care o respinge, dar o consemnează.

Despre tumul se știe cel mai puțin: dacă e mausoleu și al cui. Iar un amănunt mărunt arată cât de atent trebuie citită chiar și literatura de referință: aceeași fișă de sit dă altarul o dată la apus de trofeu și, câteva paragrafe mai jos, la 250 de metri la răsărit.

Ce nu se schimbă, după toate acestea, e meritul. Oamenii cinstiți pe altar au căzut într-un război greu la Dunăre, oricare ar fi fost el. Oamenii care au ridicat pe un deal din Dobrogea un tambur de 30 de metri, îmbrăcat cu 54 de metope sculptate, au făcut-o cu mijloacele vremii lor, cărând piatră dintr-o singură carieră și lucrând-o pe loc. Iar adversarii lor, geto-dacii și aliații lor sarmați, erau o putere militară adevărată: nu se ridică un monument ca acesta pentru o victorie ușoară. Epitetul Răzbunătorul, pus pe un zeu, spune și el că fusese ceva de răzbunat.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

• O cifră rotundă fără o numărătoare în spate. Întreabă de unde vine: dintr-o listă păstrată sau dintr-un calcul de suprafață?
• Un complex prefăcut în obiect. Când auzi „monumentul de la X”, verifică dacă nu sunt mai multe construcții, din epoci diferite.
• Aceeași cifră, identică, în toate textele. Repetarea nu e confirmare; de obicei e aceeași sursă copiată.
• Lipsa întrebării celei mai simple: ce se poate citi, literă cu literă, pe piatră? Acolo, la Adamclisi, numele împăratului lipsește, iar asta schimbă totul.
• Confuzia dintre original și reconstituire. Întreabă din ce an e forma pe care o vezi și unde se păstrează piesele autentice.

Aplicate la monumentul de la Adamclisi, cele cinci întrebări lasă în urmă o poveste mai scurtă, dar care se poate apăra.