Elena Văcărescu, poetă născută la București pe 21 septembrie 1864 sau 1866, după surse, a scris în franceză și a fost premiată de Academia Franceză pentru volumul Chants d'aurore, din 1886. Logodna ei cu principele Ferdinand a fost anulată de Carol I, iar la Geneva a fost singura femeie cu rang de ambasador la Liga Națiunilor.
- 01Elena Văcărescu s-a născut la București pe 21 septembrie, într-o familie de poeți boieri; anul este 1864 după biografiile românești și 1866 după Britannica și Treccani.
- 02Debutul ei în franceză, Chants d'aurore, din 1886, a fost premiat de Academia Franceză.
- 03Logodna cu principele Ferdinand, din 1890-1891, a fost anulată de Carol I sub presiunea guvernului.
- 04La Liga Națiunilor a fost singura femeie cu rang de ambasador; a murit la Paris în 1947 și este înmormântată la Bellu.
- Nu se poate verifica
„Elena Văcărescu s-a născut în 1864”
Sursele românești dau 1864, iar Britannica și Treccani dau 1866; nu există un document care să tranșeze.
- Adevărat
„Elena Văcărescu a fost logodită cu viitorul rege Ferdinand”
Logodna din 1890-1891 e bine documentată și a fost anulată de Carol I.
- Adevărat
„A fost singura femeie cu rang de ambasador la Liga Națiunilor”
Enciclopediile o menționează ca singura femeie cu acest rang în istoria Ligii.
Elena Văcărescu s-a născut la București pe 21 septembrie, într-o familie boierească din Țara Românească cu o lungă tradiție literară. A debutat în franceză și a fost premiată de Academia Franceză, a fost la un pas să devină regina României și a ajuns, în cele din urmă, singura femeie cu rang de ambasador din istoria Ligii Națiunilor. Viața ei are însă și o întrebare simplă fără răspuns unanim: în ce an s-a născut.
O fată din familia poeților Văcărești
Elena Văcărescu era fiica lui Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu. Familia tatălui dăduse literaturii române trei generații de poeți: Ienăchiță, Alecu și Iancu Văcărescu. Enciclopediile o numesc nepoată a lui Iancu, ultimul dintre ei, deși gradul exact de rudenie este redat diferit de la o sursă la alta.
Franceza nu a fost pentru ea o limbă de împrumut. Aproape tot ce a publicat a scris în franceză, iar din 1891 a trăit la Paris, unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții.
Cântecele zorilor și premiul Academiei Franceze
În 1886 a publicat la Paris volumul de versuri Chants d’aurore, adică Cântecele zorilor. Cartea a fost premiată de Academia Franceză. Enciclopediile o socotesc de două ori laureată a Academiei.
Au urmat, în decenii, volume de poezie precum L’âme sereine în 1896, Lueurs et flammes în 1903 și Dans l’or du soir în 1928, romanele Amor vincit și Le Sortilège, piesa într-un act Stana, drama Pe urma dragostei și libretul operei Le Cobzar. A publicat și Nuits d’Orient, un volum de inspirație folclorică, precum și o carte de amintiri despre regii și reginele pe care i-a cunoscut, apărută întâi în engleză, în 1904, și apoi în franceză. O parte importantă a operei ei o formează traducerile în franceză din poezia românească. Ultima carte publicată în timpul vieții, Mémorial sur le mode mineur, a apărut în 1946.
La curtea reginei Elisabeta și logodna cu Ferdinand
În 1888, regina Elisabeta, care scria sub numele Carmen Sylva, a chemat-o la palat. Regina își pierduse fiica și a găsit în tânăra poetă o companie literară și, după mărturiile vremii, o afecțiune aproape maternă. A tradus chiar în germană versurile Elenei. Elena a stat în suita reginei aproximativ trei ani.
La curte l-a cunoscut pe principele moștenitor Ferdinand, nepotul regelui Carol I. Între 1890 și 1891 cei doi s-au logodit, cu încurajarea reginei. Logodna a fost anulată de Carol I, sub presiunea Consiliului de Miniștri. Consecințele au fost pe măsură: regina a fost trimisă pentru doi ani la Neuwied, în Germania, Elena a plecat la Paris, iar Ferdinand s-a căsătorit, câțiva ani mai târziu, cu Maria de Edinburgh, viitoarea regină Maria.
Ce spun documentele și ce e mit despre iubirea interzisă
Povestea Elenei Văcărescu și a lui Ferdinand a devenit în timp un roman popular, cu iubire imposibilă, exil și devotament de o viață. Documentele sunt mai seci și mai interesante.
- Formula care circulă cel mai des spune că legea țării îi interzicea moștenitorului să ia o româncă. Studiile despre ea vorbesc însă despre o decizie a regelui, luată sub presiunea Consiliului de Miniștri, adică despre o hotărâre politică.
- Sursele o descriu ca exilată la Paris, dar exilul nu a însemnat ruptura de România: a reprezentat țara la Geneva aproape două decenii și a fost aleasă în 1925 membră de onoare a Academiei Române.
- Anul nașterii nu este sigur. Biografiile românești și calendarele dau 21 septembrie 1864, iar Encyclopaedia Britannica și enciclopedia italiană Treccani dau 1866.
Ultimul punct pare un detaliu, dar arată cât de fragilă poate fi o dată pe care o repetă toate calendarele. Diferența de doi ani nu schimbă nimic esențial în biografia ei. Ca să fie tranșată, ar fi nevoie de actul de botez sau de o înregistrare de stare civilă, pe care niciuna dintre sursele consultate nu o citează. Până atunci, onest este să spunem că Elena Văcărescu s-a născut pe 21 septembrie 1864 sau 1866.
Elena Văcărescu la Geneva: singura femeie cu rang de ambasador
După Primul Război Mondial, Elena Văcărescu a găsit rolul care avea să conteze cel mai mult. România a trimis-o la Societatea Națiunilor de la Geneva. A fost delegat supleant între 1921 și 1924 și din nou între 1926 și 1938, iar între 1925 și 1926 delegat permanent. Tot în 1925, anul în care a devenit delegat permanent, Academia Română a ales-o membră de onoare. În toată istoria Ligii Națiunilor a fost singura femeie cu rang de ambasador.
A colaborat cu omul politic francez Aristide Briand în proiectele pentru pace și colaborare internațională. În paralel, la Paris a făcut parte din comitetul Premiului Femina: o fotografie din 15 decembrie 1926 o arată alături de scriitoare precum Gabrielle Réval, Myriam Harry și Colette Yver.
Ultimii ani și locul ei azi
În anii celui de-al Doilea Război Mondial a stat la Cannes, în zona liberă, o perioadă pe care ea însăși o numea exilul albastru. După război a făcut parte din delegația României la Conferința de Pace de la Paris, condusă de Gheorghe Tătărescu. A murit la Paris pe 17 februarie 1947 și a fost înmormântată la cimitirul Bellu din București.
A lăsat neterminat un volum de amintiri, Le roman de ma vie, început în 1942. La numărul 7 de pe strada Chaillot din Paris, o placă îi aduce azi omagiu. În România numele ei a rămas legat mai ales de povestea cu Ferdinand. Pe nedrept, pentru că în biografia Elenei Văcărescu logodna ratată ocupă doi ani, iar munca de la Geneva aproape două decenii.
Surse
- Ioana-Cristina Tomei (Atanasiu), Elena Văcărescu între Franța și România, Institutul „A. Philippide”, https://www.philippide.ro/Arhiva/Volume/Memorialistica%202020/2020_35_TOMEI.pdf
- Wikipedia, Elena Văcărescu, https://en.wikipedia.org/wiki/Elena_V%C4%83c%C4%83rescu
- Encyclopaedia Britannica, Văcărescu family, https://www.britannica.com/topic/Vacarescu-family
- Enciclopedia Treccani, Văcărescu, Elena, https://www.treccani.it/enciclopedia/elena-vacarescu/
- Wikimedia Commons, comitetul Premiului Femina, 15 decembrie 1926, fotografie Agence Rol, https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Comitato_premio_Femina_1926.jpg
- Ziua nașterii, 21 septembrie, și orașul, București.
- Premierea volumului Chants d'aurore de către Academia Franceză.
- Logodna cu Ferdinand și anularea ei de către Carol I.
- Funcțiile de delegat supleant și delegat permanent la Liga Națiunilor, între 1921 și 1938.
- Data morții, 17 februarie 1947, la Paris, și înmormântarea la Bellu.
- Anul nașterii: 1864 în biografiile românești și în calendare, 1866 în Encyclopaedia Britannica și Treccani.
- Temeiul juridic exact invocat pentru anularea logodnei; formula legii care ar fi interzis căsătoria moștenitorului cu o româncă circulă mult, dar studiile consultate vorbesc despre o decizie politică a regelui și a guvernului.
- Anii de apariție ai unor volume diferă de la o sursă la alta cu unul sau doi ani.
Elena Văcărescu aparține generației de intelectuali români care au scris în franceză și au făcut cunoscută cultura română la Paris. Rolul ei diplomatic, într-o instituție internațională dominată complet de bărbați, este unul dintre cele mai timpurii exemple de prezență feminină a României în diplomația multilaterală.
Laurențiu Dicu
Fondator, editor, pasionat de istorie
Vezi pagina autorului →
