1.659 de schelete din Peru: sacrificii în masă, dar aproape nicio bătaie

Coasta de nord a Peruului este cunoscută pentru contexte de sacrificiu care ajung de regulă în presa internațională: peste 140 de copii uciși la Huanchaquito-las Llamas, în jurul anului 1450, sau până la 107 bărbați adulți sacrificați la Huaca de la Luna, în șase episoade apropiate, pe la 550-600. În ambele cazuri, straturile de nămol au dus la ideea că omorurile au urmat unor inundații El Niño. Un studiu publicat pe 9 noiembrie a verificat ce se întâmpla, în același timp, în viața de zi cu zi. Răspunsul este surprinzător de liniștit.

Trei milenii de oase, într-o singură vale

Lucrarea, semnată de Thomas J. Snyder, de la New York University, și Haagen D. Klaus, de la George Mason University, a apărut în Frontiers in Environmental Archaeology. Autorii au pus laolaltă două seturi de date. Pe de o parte, datele paleoclimatice din simulările CHELSA, pentru precipitațiile din zona înaltă și pentru frecvența inundațiilor El Niño. Pe de altă parte, datele paleopatologice adunate de Lambayeque Valley Biohistory Project, un program de cercetare pornit în 2002 care are astăzi un sfert de secol de teren în spate.

Eșantionul numără 1.659 de indivizi din 30 de situri ale complexului valea Lambayeque, acoperind peste 3.000 de ani. Din cauza unui control cronologic slab, 26 de indivizi au fost scoși din analiză, rămânând 1.633. Sexul a putut fi estimat pentru 619 persoane, aproape la paritate: 320 bărbați și 299 femei. Vârsta la deces a fost observabilă pentru circa 90% din eșantion, iar cel mai numeros grup, 577 de persoane, a murit între 0 și aproape 15 ani.

Cum se citește violența în oase

Metoda urmează un standard din bioarheologia andină: traumele craniene sunt tratate ca semn al violenței între oameni, iar cele de pe restul scheletului ca semn al accidentelor. Fiecare leziune a fost înregistrată după locul anatomic, tipul de fractură și gradul de vindecare, ca să se poată spune dacă rana a fost dinainte sau din momentul morții. Ipoteza de lucru era limpede: mai puțină ploaie în munți ar fi însemnat mai puțină apă în canalele de irigație, recolte mai slabe, concurență pentru resurse și, de aici, mai multă violență. Iar munca mai grea din anii proști ar fi adus mai multe accidente.

Ce au găsit

Oasele au fost suficient de bine păstrate pentru observarea traumelor la 1.519 persoane. Dintre acestea, doar 25, adică 1,6%, aveau leziuni compatibile cu un conflict între oameni. Alte 77, adică 5,1%, aveau traume pe scheletul postcranian, compatibile cu accidente. Pentru niciunul dintre cele două tipuri modelul nu a găsit o legătură cu mediul: intervalul de credibilitate de 89% al coeficienților pentru precipitațiile din zona înaltă și pentru frecvența inundațiilor El Niño traversează zero, ceea ce înseamnă că datele sunt la fel de compatibile cu un efect pozitiv și cu unul negativ. Nu a apărut nici o legătură între violența interpersonală și sexul scheletic, nici între violență și instalarea stăpânirii spaniole.

Două relații au ieșit totuși la iveală, amândouă în zona accidentelor. Bărbații, la toate clasele de vârstă pentru care sexul a putut fi evaluat, apar mai des accidentați decât femeile, deși autorii notează că intervalele de credibilitate sunt largi și se apropie de zero. Iar probabilitatea unei traume accidentale crește, în general, cu înaintarea în vârstă.

Ce concluzie trag autorii

Din absența legăturii, cercetătorii propun o ipoteză despre sacrificii: dacă violența obișnuită nu urmărește secetele și inundațiile, atunci sacrificiul în masă din valea Lambayeque a fost mai probabil de natură politico-religioasă, nu o consecință malthusiană a lipsei de resurse. Cu alte cuvinte, nu foamea împingea comunitatea să ucidă, ci o decizie a elitelor. „Lucrul care ne-a sărit în ochi a fost cât de puține cazuri de violență între oameni am observat în afara contextelor ritualizate”, spune Thomas Snyder. „Asta arată limpede că violența larg răspândită nu este un răspuns predeterminat la schimbarea climei.”

Ce nu se știe încă

Autorii sunt neobișnuit de limpezi în privința limitelor propriei metode. Traumele craniene sunt, scriu ei, un indicator incomplet al violenței: unele forme de violență nu lasă urmă pe os, de pildă loviturile în țesuturile moi, iar unele fracturi craniene sunt accidentale. Analiza nu poate surprinde, prin definiție, violența prea slabă ca să marcheze scheletul. Comparația pentru traumele postcraniene este și ea slăbită, fiindcă bioarheologia s-a ocupat mult mai puțin de ele decât de cranii. Sexul a putut fi estimat doar pentru 619 din 1.659 de indivizi, iar relațiile detectate în zona accidentelor au intervale largi, deci rămân incerte. În sfârșit, concluzia despre caracterul politico-religios al sacrificiilor este formulată explicit ca ipoteză propusă, nu ca rezultat demonstrat.