14 noiembrie 565: moartea lui Iustinian și cetățile din Dobrogea

La 14 noiembrie 565 a murit, la Constantinopol, împăratul Iustinian, după o domnie de treizeci și opt de ani. Nu lăsa niciun moștenitor al tronului, iar nepotul său Iustin al II-lea a fost proclamat împărat în aceeași noapte. Moartea lui Iustinian ne privește direct: pe pământul Dobrogei de astăzi stau cetăți pe care el le-a ridicat din temelie, iar una dintre ele, Ulmetum, este pomenită anume de un izvor al vremii.

Ce s-a întâmplat la Constantinopol la 14 noiembrie 565?

Iustinian domnise din 527. Programul lui fusese uriaș: codificarea dreptului roman, recucerirea Africii și a Italiei, Sfânta Sofia, un șir de legi care încercau să țină în picioare o lume agricolă care se destrăma. A murit fără copii, iar succesiunea a trecut la Iustin al II-lea, care a domnit până în 578.

Pentru spațiul de la Dunărea de Jos, data aceasta nu este o simplă schimbare de nume pe monede. Ea încheie ultimul mare efort imperial de a ține linia fluviului, iar urmașii lui nu l-au mai putut duce. În câteva decenii, slavii trec Dunărea, iar sistemul de cetăți pe care îl lăsase se prăbușește.

Ce a lăsat Iustinian pe linia Dunării de Jos?

Provincia se numea Scythia Minor și acoperea, în linii mari, Dobrogea de astăzi. Iustinian a legat-o de restul imperiului printr-o invenție administrativă, quaestura exercitus, creată în 536: provincii sărace de la Dunăre au fost puse împreună, fiscal, cu provincii bogate din Orient, precum Cipru, ca să poată fi hrănită armata de aici. Dovada stă în ceramică: vase de tip Phocaean Red Slip, produse în Asia Mică, se găsesc mai ales pe litoralul Mării Negre și în Grecia.

A doua parte a programului a fost zidăria. La începutul anilor 550, Iustinian a ridicat o frontieră apăsat defensivă, alcătuită din trei linii de fortificații legate între ele. Procopius descrie limpede principiul: apărările au fost făcute atât de dese pe moșii încât fiecare gospodărie fie fusese prefăcută în întăritură, fie se afla lipită de una întărită. Nu mai era o frontieră de atac, ci o plasă de adăposturi.

Una dintre acele cetăți se vede astăzi lângă satul Pantelimonu de Sus, în județul Constanța, în apropierea văii Casimcei. Procopius o pomenește pe nume, în fragmentul reprodus de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța:

Dincolo se află din vechime o cetate numită Ulmetum, lăsată cu totul în părăsire din pricina sclavinilor; împăratul a rezidit-o din temelie.

Procopius din Caesarea, De aedificiis, IV, 7, 17-18

Ce arată săpăturile de la Ulmetum

Aici izvorul și pământul spun același lucru, ceea ce se întâmplă mai rar decât s-ar crede. Cetatea are circa două hectare, plan trapezoidal neregulat, treisprezece turnuri și două porți mari de acces, către sud-vest și nord-vest; poarta de nord-vest a fost zidită la un moment dat. Ridicarea ei se încheie sigur în vremea lui Theodosius I, între 379 și 395, iar începutul lucrărilor nu poate fi mai vechi decât finalul domniei lui Valens.

Cercetarea a stabilit două perioade de locuire: 380/390-470/480 și 540/550-600/615. Între ele stă un gol de vreo șaptezeci sau optzeci de ani, exact părăsirea despre care scrie Procopius. A doua perioadă începe cu intervenții masive, din programul imperial al frontierei de la Dunărea de Jos. Atunci a fost refăcută și bazilica paleocreștină din colțul de sud-est, trinavată, cu altarul la est și cu o criptă săpată în loess, de 26 pe 13 metri.

Cetatea a fost identificată și dezvelită de Vasile Pârvan, între 1911 și 1914. El a scos la lumină tot zidul de incintă, porțile și turnurile, a legat ruinele de numele antic Ulmetum și a publicat primul raport în 1912; cele trei rapoarte ale lui alcătuiesc primul studiu monografic al unui sit roman din Dobrogea. Cercetarea sistematică a fost reluată în 2004, de un colectiv al muzeului din Constanța. Inscripțiile refolosite în ziduri pomenesc un vicus Ulmetum și o trupă de lanciarii iuniores.

De ce s-a prăbușit, totuși, frontiera?

Pentru că zidurile au rezolvat o problemă și au creat alta. Satele din jurul lor dispăruseră deja: la sfârșitul secolului al V-lea și începutul celui următor, vilele rurale și moșiile mijlocii se sting din evidența arheologică, iar așezările țărănești se răresc. În siturile de secol VI lipsesc, în chip izbitor, uneltele agricole. Agathias scrie despre invazia cutrigurilor din 558 că, trecând prin provinciile de nord-est, Moesia și Scythia Minor, năvălitorii n-au întâlnit decât sate părăsite.

Împărații au încercat să dreagă lucrurile prin legi. Iustinian dă, în 535, o lege care caută să oprească scăderea țărănimii, iar în 545 alta, care face pe fiecare agricultor răspunzător de pământurile părăsite ale vecinului. Iustin al II-lea scutește de dări, de două ori, țăranii din Moesia și din Scythia Minor, anume ca să poată hrăni soldații din garnizoane. Legile se dau atunci când realitatea nu mai merge singură.

Cea mai rece dovadă vine din monede. Pe frontiera de la nordul Dunării, circulația monetară încetează aproape cu totul între 545 și 560. Din Europa de Est se cunosc nouăzeci și șase de monede iustiniene, dintre care cincizeci și patru românești, iar numai opt au fost bătute după 550. La nord de Dunăre s-au găsit treisprezece monede de aur din prima jumătate a domniei lui Iustinian, față de numai șapte din a doua jumătate și din domniile lui Iustin al II-lea și Tiberiu al II-lea laolaltă. Schimbul dintre cele două maluri, care ținuse până atunci legată și economia slavilor de imperiu, se oprește tocmai când se încheie programul de fortificații.

Ce rămâne nelămurit

Nu știm cu ce preț s-a făcut zidăria și nici cine o umplea cu oameni. Ulmetum are turnuri și bazilică refăcută, dar datarea sfârșitului locuirii, undeva între 600 și 615, se scrie cu semn de întrebare chiar în fișa cetății. Nu se știe dacă prăbușirea a venit prin asalt, prin retragerea garnizoanei sau prin stingere lentă, iar legătura dintre un nivel de ardere și un eveniment anume pomenit de izvoare rămâne, la multe situri, o presupunere.

Se cuvine spus și ce nu urmează din toate acestea. Faptul că linia Dunării a cedat după 565 nu face din programul lui Iustinian o risipă, și nici din oamenii care au trăit în acele cetăți niște figuranți. Cu mijloacele veacului al VI-lea, a ridica din temelie o fortificație de două hectare, cu treisprezece turnuri, într-o provincie de margine lipsită de sate, și a o aproviziona de la celălalt capăt al Mediteranei, era o izbândă administrativă greu de închipuit. Ea a ținut două sau trei generații. Asta nu este puțin.

• 14 noiembrie 565: moartea lui Iustinian la Constantinopol; Iustin al II-lea îi urmează.
• Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, fusese legată fiscal de Orient prin quaestura exercitus, din 536.
• La Ulmetum, Procopius pomenește părăsirea cetății și rezidirea ei din temelie de către împărat.
• Săpăturile dau un gol de locuire între 470/480 și 540/550, potrivit cu mărturia scrisă.
• Circulația monetară la nordul Dunării încetează aproape cu totul între 545 și 560.