Catastihul Țării Ardealului, 13 noiembrie 1599: ce dată scrie în document

Ediția Academiei tipărește Catastihul Țării Ardealului la 13 noiembrie 1599, cu luna pusă în paranteze unghiulare. În rândul de dată al documentului scrie octombrie 13.

Un registru cu trei limbi pe prima pagină

Actul pe care istoriografia îl numește Catastihul Țării Ardealului este o evidență a dărilor, a vămilor și a ocnelor Transilvaniei, întocmită în vremea în care Mihai Viteazul stăpânea principatul. Ediția critică a Academiei îl publică în volumul al XI-lea al seriei B din Documenta Romaniae Historica, la numărul 348, și îl descrie în sumar drept „Catastif de dările din Transilvania, precum și de vămi și ocne”.

Pe primele rânduri se văd trei limbi de cancelarie. Titlul românesc numește țara, județele, vămile și ocnele. Urmează rândul de dată, scris slavonește, cu anul de la Adam și anul de la nașterea lui Hristos. Apoi stă un titlu latinesc, „Registrum totius Regni Transilvaniae”, și abia după el începe lista, iarăși în românește: „Să se știe Țara Ardealului cu județele și cu venitul”.

Amestecul nu este o curiozitate de copist. Actele Transilvaniei se făceau pe atunci în latină și în maghiară, iar un registru fiscal al întregului principat scris în românește, cu formula de dată în slavonă, arată că l-a alcătuit o cancelarie venită de la sud de Carpați, care a preluat o administrație gata făcută și a trecut-o în limba ei de lucru.

Luna din document și luna din ediție

Aici stă problema care face documentul interesant pentru oricine vrea să înțeleagă ce este o ediție critică. Rândul slavon de dată, tradus de editori în nota de la piciorul paginii, dă „anul de la Adam 7108, iar de la nașterea lui Hristos 1599, luna octombrie 13 zile”. În capul documentului, ediția tipărește însă 1599 (7108) <noiembrie> 13, cu luna între paranteze unghiulare, semnul convențional prin care editorii arată că acel cuvânt nu se află în act, ci a fost pus de ei.

Motivul nu este arbitrar. Bătălia de la Șelimbăr s-a dat la 18/28 octombrie 1599, iar Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia la 1 noiembrie. La 13 octombrie, fie pe stil vechi, fie pe stil nou, nu exista încă nicio stăpânire a lui asupra Transilvaniei pentru care să se poată întocmi un registru al dărilor întregului principat. Ziua, 13, nu este în discuție; luna este.

Documentul își aduce singur un martor. La capitolul sașilor, textul vorbește de termenul de plată „în zioa de sveti Martin, 11 zile noembrie”, adică ziua Sfântului Martin, 11 noiembrie, și adaugă despre banii acelui an că „nu-s aduse de cest anu”. O însemnare despre ce nu s-a adus la un termen de mijloc de noiembrie se potrivește greu cu un act încheiat în octombrie.

Ediția Academiei nu lasă nici alegerea ei nemotivată: trimite, pentru datare, la studiul lui Ion I. Nistor, „Domnia lui Mihai Viteazul în Transilvania, 1 noiemvrie 1599-19 august 1601”, apărut în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secțiunii Istorice, seria a III-a, tomul XXVIII (1945-1946), unde documentul fusese dat în extras. Prima tipărire a actului este mai veche, la Nicolae Iorga, în „Documente nouă în mare parte românești privitoare la Petru Șchiopul și Mihai Viteazul”, din aceleași Analele, seria a II-a, tomul XX (1898). O a treia ediție, crestomația lui Ștefan Pascu și Vladimir Hanga din 1958, îl datează cu totul altfel, „1599-1600”, adică refuză să fixeze luna.

Trei ediții, trei soluții: luna scrisă în act, luna întregită de editori și intervalul deschis. Calendarele care anunță astăzi Catastihul la 13 noiembrie 1599 reproduc, fără să o spună, a doua dintre ele.

Ce se vede în listă

Registrul merge pe unități, nu pe sume globale, și de aceea se poate citi ca o hartă a fiscalității ardelene de la sfârșitul veacului al XVI-lea. Județele dau biruri socotite în porți: Hunedoara 1.024, Belgradul, adică Alba, 3.182, Târnava 1.476, Cluj 1.215, Dăbâca 1.050, Turda 848, Solnocul dintâi 809 și jumătate. Urmează județele „Țării Ungurești ce se ținu de Ardeal”, de la Crasna și Solnocul de Mijloc până la Hust, în Maramureș, și la Zarand, apoi ținutul Caransebeșului. Vin la rând scaunele săcuiești: Mureș, Odorhei, ținutul Banului, Sepsi, Chezdi și Orbai, Arieș. Totalul tras la final: „Fac împreună porți 14.424 și bani 20”.

Poarta nu este o invenție a cancelariei lui Mihai. Impozitul socotit pe poartă, adică pe gospodărie, funcționa în Transilvania din prima jumătate a secolului al XIV-lea, iar birul obișnuit ajunsese la un florin pe poartă, strâns cu ajutorul autorităților de comitat; așa arată András W. Kovács starea lucrurilor până la 1526, în studiul „The Participation of the Medieval Transylvanian Counties in Tax Collection”, publicat în „Hungarian Historical Review”. Catastihul folosește exact această socoteală, cu formula care revine la fiecare județ: atâtea biruri, „când iaste birul de un florint”.

Privilegiile se văd și ele. Sașii nu sunt trecuți pe porți, ci cu o sumă negociată: 20.000 de taleri când birul e de un florin pe poartă și 30.000 când e de al doilea florin. Vămile de negoț, a douăzecea parte, aduc 2.000 de taleri pe an de la Brașov și 1.000 de la Sibiu, iar Bistrița dă 158. Baia de aur de la Zlatna era arendată pe 12.000 de taleri pe an, pe șase ani, lui Muratoș Ianăș, care ținea și tabla de galbeni de la Cluj, pe 4.000. Sub titlul „Să se știe ocne de sare” stau opt ocne, de la Vizacna și Turda până la Maramureș și Ghiurgheiu, iar vămile mărunte de treizeci de bani, harmitedurile, sunt numărate una câte una: „Fac împreună 20”.

Ce nu este Catastihul

Documentul se citează des ca dovadă a banilor pe care Mihai Viteazul i-ar fi scos din Transilvania. Nu asta trece în el. Registrul însemnează ce se datora, iar restanțele le scrie singur, răspicat. Despre dijma crăiască, dată în seama unui ispravnic, notează că „n-au dat nemica de cest anu”. Despre săsime, că banii „nu-s aduse de cest anu”. La județul de la Hust stă că se împlinește al patrulea an de când căpitanul nu a dat socoteală, iar la Arieș că sunt șapte ani.

Banii intrați efectiv stau în alt act, pe care aceeași ediție îl publică imediat înainte, la numărul 347, și îl datează, iarăși din socoteala editorilor, <1599 noiembrie-1600>. Acela este catastihul veniturilor ajunse în mâna lui Dumitrachi vistierul, cu Sibiul 15.000 de taleri, Brașovul 12.000, Mediașul 8.000, Clujul 6.000, și cu partea cheltuielilor: lefurile oștii, 92.799 de taleri, plus cheltuiala măruntă „pre treaba lu voevod”, 2.834, adică 95.633 cu totul, după care în visterie mai rămăseseră 2.040 de aspri. Pe verso, o mână a scris latinește că „Michael vayvoda” a luat de la ardeleni 24.000 de florini.

Cele două acte citite împreună spun altceva decât fiecare în parte: o stăpânire care și-a măsurat cu grijă resursele, a încasat mult de la orașe și a rămas totuși cu visteria aproape goală, fiindcă leafa oștii înghițea aproape tot.

Cine a pus să fie scris

Poziția celui pentru care s-a întocmit registrul era, în drept, dublă. În studiul despre formularele cancelariei principatului, apărut în același număr din „Hungarian Historical Review”, Tamás Fejér îl numește pe Mihai Viteazul domn al Țării Românești între 1593 și 1600 și, pentru scurt timp, între noiembrie 1599 și septembrie 1600, guvernator imperial al Transilvaniei în numele împăratului Rudolf al II-lea.

Teza de doctorat a lui Dorel Țuinea, „Transilvania sub administrația lui Mihai Viteazul”, susținută în 2022 la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, cercetează cele unsprezece luni de stăpânire prerogativă cu prerogativă. Concluzia, așa cum o dă rezumatul tezei, este că unele atribute princiare le-a exercitat fără constrângere, de pildă dreptul de danie, de înnobilare și de a convoca Dieta, iar la altele a întâmpinat constrângeri, între care folosirea titulaturii. Toate cele trei Stări l-au recunoscut principe în Dieta din noiembrie 1599, dar atitudinea lor a devenit tot mai potrivnică, în principal din pricina taxelor și a cheltuielilor cu întreținerea oștilor.

Aici se vede la ce bun un registru fiscal. Catastihul este tocmai unealta acelei politici de taxe: o cancelarie care, în câteva săptămâni după o bătălie câștigată, a inventariat în scris porțile, vămile, ocnele, băile de aur și de argint și restanțele unei țări întregi. Judecată cu mijloacele vremii ei, operația nu e mică; e tocmai ce deosebește o ocupație de o stăpânire. Că acele taxe au întors apoi Stările împotriva lui este celălalt capăt al aceleiași fapte, și se citește în același document, la rândurile cu restanțe.

Unde se află actul

Originalul nu este în țară. Ediția Academiei îl dă la Haus-, Hof- und Staatsarchiv din Viena, în fondul Türkei I/184, filele 260-264, iar textul tipărit urmează un microfilm păstrat la Biblioteca Centrală de Stat, cota M.F. 1/325. Actul vecin, catastihul veniturilor, este semnalat în aceeași arhivă imperială, în adaosul fondului Turcica.

Un cuvânt și despre ediția însăși, fiindcă o ediție critică are și ea data ei. Volumul a apărut în 1975, iar cuvântul înainte spune deschis că se tipărea cu prilejul împlinirii a 375 de ani de la „prima Unire politică a țărilor române”, sărbătorită „pe baza unei hotărâri de stat”. Transcrierea documentelor și aparatul critic rămân lucrul unei echipe de specialiști în izvoare medievale și se folosesc ca atare; cadrul în care este așezată domnia lui Mihai Viteazul, în introducere, poartă semnul anului 1975 și se citește cu acea rezervă.