Ce se știe sigur despre Vlad Țepeș și ce rămâne deschis

La capătul dosarului, socoteala se face pe trei coloane, nu pe una. Ce se știe sigur despre Vlad Țepeș stă pe un număr de acte care se pot număra pe degete, peste ele vine un strat de deducții de cercetător, iar deasupra, o duzină de dispute care nu s-au închis. Capitolul acesta le desparte și spune, pentru fiecare, unde se verifică.

Ce se știe sigur despre Vlad Țepeș, în trei fraze?

Trei domnii atestate prin acte, în 1448, între 1456 și 1462 și în 1476; o cancelarie care a lăsat hrisoave slavone și scrisori latine, în care domnul se numește el însuși Vlad voievod, fiul marelui Vlad voievod, iar în ultimii doi ani de viață își pune în iscălitură numele Drăculea; un război cu sultanul Mehmed al II-lea, în vara anului 1462, încheiat cu pierderea tronului. Atât se sprijină pe hârtii cu pecete.

Tot ce trece de aceste trei fraze intră în una dintre celelalte două coloane. Nu fiindcă restul ar fi neapărat neadevărat, ci fiindcă are altă greutate. O deducție bine făcută rămâne o deducție, iar o dispută între doi specialiști rămâne deschisă până aduce cineva un document nou.

Un amănunt spune cât de mult s-a adăugat peste documente. Numele Țepeș nu apare în niciun izvor contemporan, nici extern, nici intern. Ioan Bogdan, care a căutat anume, îl găsește întâi într-un document extern din 1508, iar într-unul intern abia în 1550, într-un act publicat de Bogdan Petriceicu Hasdeu în „Cuvinte din bătrâni”, volumul întâi, la pagina 243. Porecla sub care îl cunoaște toată lumea este, așadar, mai târzie decât omul cu peste treizeci de ani.

Cât de mare este corpusul pe care se lucrează se poate măsura. Ediția de referință de astăzi, „Corpus Draculianum”, adună izvoarele de la 1448 până la 1650, scrise în șaptesprezece limbi europene și orientale, și este plănuită în cinci volume. Primul tom al volumului întâi, apărut la Wiesbaden în 2017, cuprinde 61 de scrisori și documente din cancelaria lui Vlad și a altor stăpânitori și boieri ai Țării Românești. Al doilea tom, din 2018, strânge 122 de documente din cancelariile Ungariei, ale Europei Centrale și ale spațiului mediteranean. Volumul al treilea editează textele a 35 de autori otomani și postbizantini.

Coloana întâi: ce stă scris în acte

Hrisovul din 20 septembrie 1459 este cel mai bun exemplu de document întreg. Vlad voievod întărește lui Andrei și altora ocine în Poiana lui Stev și în Ponor, a treia parte cumpărată de la Petre „pe 12 florini”, iar cumpărătorii „domniei mele au dat un cal”. Actul se încheie cu formula de loc și de dată: „S-a scris în septembrie 20, în cetatea București, în anul 6968”. Originalul este pergament de 45 pe 31,5 centimetri, foarte deteriorat, cu pecetea atârnată căzută, și se păstrează la Academia Română, la cota CLXX/2; textul slavon și traducerea stau în „Documenta Romaniae Historica”, seria B, Țara Românească, volumul întâi.

În același hrisov se vede și cum se intitula: „Din mila lui Dumnezeu, Io Vlad voievod și domn și fiul marelui Vlad voievod, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei, Amlașului și Făgărașului herțeg”. Nicio urmă de Dracula, nicio urmă de Țepeș. Martorii sunt un șir de boieri, cu dregătoriile lor, de la jupan Dragomir Țacal la Gherghina comis, iar numele câtorva s-au pierdut cu pergamentul rupt.

Scrisoarea de la Giurgiu, singurul bilanț ieșit din mâna lui

Scrisoarea latină din februarie 1462 către regele Matia Corvin dă cifra care a făcut carieră, iar fraza care o conține își pune singură marginile. În copia tipărită de Ioan Bogdan în 1896, la paginile 79 și 80, textul spune că turci și bulgari „interempti sunt in numero”, iar cifra urmează în numerale romane, cu miile și sutele însemnate deasupra, și dă 23.884. Fraza nu se oprește acolo: „exceptis qui in domibus combusti sunt, vel quorum capita officialibus nostris non sunt presentata”, adică în afară de cei arși în case sau ale căror capete nu au fost aduse dregătorilor lui. Cifra este, prin propria ei formulare, un număr de capete numărate, nu un total de morți.

Scrisoarea are și un registru anexat, pe localități, de la Oblucița și Novo Selo până spre Zimnicea, cu totaluri scrise în cifre romane. Partea a doua a scrisorii nu este bilanț, ci cerere: domnul cere oaste, călărime și pedestrime, pentru primăvara care venea, și scrie că a rupt pacea cu turcii pentru „păstrarea sfintei coroane” și a creștinătății.

Cum iscălea, în trei documente păstrate

Pentru ultimii doi ani de viață există trei acte în care numele intră în iscălitură, toate tipărite de Ioan Bogdan în 1905, la paginile 322 până la 324. În scrisoarea către Sibiu, trimisă din Argeș în 1475, semnează „Wladislaus Dragwlya, vaivoda partium Transalpinarum”. În chitanța din 13 octombrie 1475, dată la Bălcaciu, scrie „Nos Ladislaus Dragkwlya, vaivoda partium Transalpinensium” și recunoaște că a primit de la Thomas Altemberger, magistrul cetățenilor Sibiului, două sute de florini ungurești pentru arendarea vamei de a douăzecea. În salvconductul din 1476 apare drept „Ladislaus Drakulya”.

Peceția acestor acte se poate citi. Bogdan o descrie rotundă, de circa trei centimetri, neacoperită cu hârtie, iar la chitanța din octombrie 1475 legenda latină se păstrează întreagă: „LADISLAUS D G WAYWODA TRE TRANSALPIN(EN)SIS”. Un document cu pecete citibilă și cu iscălitură este, în meseria asta, cea mai bună dovadă care există.

Coloana a doua: ce au adăugat cercetătorii peste documente

Multe dintre datele și locurile pe care le repetă toată lumea sunt rezultatul unei socoteli, nu al unei consemnări. Deducția nu este un defect; devine defect doar când se dă drept citire directă.

Data scrisorii de la Giurgiu este cel mai limpede caz. În document nu stă nicio cifră: încheierea dă „feria V in festo beate Scolasticae Virginis”, adică joi, la praznicul Sfintei Scolastica. Praznicul cade la 10 februarie, iar în 1462, pe calendarul iulian, 10 februarie a fost miercuri, deci joia a urmat la 11 februarie. Ziua pe care o tipăresc edițiile este, prin urmare, o socoteală de calendar, corectă, dar socoteală.

Locul este o lectură. Copia de la München scrie „Ex Viugivar”, iar editorul propune Giurgiu cu semnul întrebării. În corpul scrisorii cetatea apare ca „Gergio”, iar în registru ca „Gregio”. Numele sub care circulă documentul vine din trei forme stâlcite ale aceluiași toponim.

Chiar și identificarea persoanei, în izvorul care anunță moartea, este o restituire de editor. În scrisoarea lui Ștefan cel Mare din 5 ianuarie 1477 numele apare ca „Lad(isla)us”, cu parantezele puse de editor: pe pergament stau numai literele dinafara lor.

• Cetatea anatoliană Eğrigöz și itinerarul cu Tokat, Bursa și Manisa, din anii de ostatic, nu stau pe niciun act din veacul al XV-lea, ci pe o reconstituire făcută în veacul trecut.
• Ideea că tabloul de la Ambras și miniatura ar fi copii după un original pierdut este părerea lui Friedrich Kenner și a lui Ioan Bogdan, întemeiată pe asemănarea celor două piese, nu pe un document.
• Că originalul ar fi fost pictat la Buda, de un pictor italian, este ipoteza lui Bogdan; că tabloul ar veni din colecția lui Petru Șchiopul este ipoteza lui Ștefan Andreescu.
• Cifra de 1.600 până la 1.700 de oameni trași în țeapă la Târgoviște este o estimare obținută cu o rată de verosimilitate, publicată în 2025, nu o numărătoare de epocă.

De ce nu se poate da o cifră a oamenilor uciși?

Fiindcă din toată domnia se cunosc doar două cifre care stau pe acte: 41 de negustori sași, dați de un dușman al domnului într-o scrisoare din 1459, și 31 de otomani prinși la Giurgiu în februarie 1462, din propriul lui registru. Șaptezeci și doi de oameni. Tot restul, de la cei 23.884 din scrisoarea lui până la cei 100.000 declarați în 1476 de un prelat, este declarație de parte sau estimare de cercetător.

Prima evaluare metodică a exagerării a fost publicată în 2025, în Transactions of the Royal Historical Society, de Dénes Harai, de la Universitatea din Pau. Autorul scrie, în rezumatul studiului, că „numai 7 până la 10 la sută dintre tragerile în țeapă pretinse de izvoare pot fi socotite verosimile”. În corpul lucrării el stabilește o rată de verosimilitate de 8 până la 8,5 la sută, o aplică episoadelor din izvoarele narative ale veacului al XV-lea și ajunge la aproximativ două mii de oameni trași în țeapă în toată domnia, dintre care 1.600 până la 1.700 la Târgoviște, în locul celor douăzeci de mii din cronică.

Concluzia lui are două jumătăți care se citesc împreună. Prima: tragerea în țeapă „nu a fost unealta de bază a uciderii în masă”, iar accentul pus pe ea în portretele domnului vine din cruzimea pedepsei și din spectacolul ei, nu din numărul victimelor. A doua: cifra rămasă după corectură este, scrie el, „deja remarcabilă, chiar descumpănitoare”, așa că socoteala nu este o apărare. Harai adaugă și o comparație: Vlad a poruncit trageri în țeapă colective mai des decât vecinii lui, dar numărul mediu de victime la fiecare a fost asemănător cu cel din restul sud-estului Europei, iar faptele lui au dus la moartea multor oameni și prin foc.

Izvorul de la care pornește cifra mare își pune și el o rezervă, pe care repovestirile o taie. În traducerea lui Vasile Grecu, tipărită de Editura Academiei în 1958, Laonic Chalcocondil scrie că oastea sultanului a mers „ca la douăzeci și șapte de stadii”, a dat peste câmpia cu țepe, întinsă „până la șaptesprezece stadii” în lungime și „până la șapte” în lățime, și că în pari erau bărbați, femei și copii, „la douăzeci de mii, precum se spunea”. Ultimele trei cuvinte sunt ale autorului.

Care dispute despre Vlad Țepeș nu s-au închis?

Șapte, cel puțin, și merită numite pe rând, fiindcă ele arată unde se află astăzi granița cercetării. Niciuna nu se rezolvă prin alegerea variantei care sună mai bine.

• Cine l-a omorât: depeșa trimisă de la Veneția la 1 februarie 1477 de Leonardo Botta spune că turcii l-au tăiat în bucăți împreună cu vreo patru mii de oameni, iar solul Moldovei a spus Senatului venețian că Basarab l-a găsit singur și l-a ucis.
• Dacă numele „Lad(isla)us” din scrisoarea de la Hârlău acoperă fără rest pe Vlad.
• De unde vine numele: Drăculea ca formă populară a lui Dracul, cum scria Bogdan în 1896, sau patronim cu desinență slavonă, cum susțin Gheorghe Nandriș și cercetarea recentă.
• Unde s-a scris povestea tipărită în germană, la Brașov sau la Buda, dispută deschisă de peste o sută treizeci de ani.
• Data scrisorii către Sibiu din 1475: 18 august la Bogdan în 1896, 4 august la același Bogdan în 1905, iar regestul arhivei dă 2 iunie, dată pe care editorul o socotește greșită. Documentul nu are cifre, are o formulă de calendar bisericesc.
• Dacă povestirea rusească din sbornicul călugărului Efrosin se datează în februarie 1486 sau în octombrie 1491, și cine a scris protograful, de vreme ce atribuirea către Fedor Kurițîn și-a pierdut sprijinul cronologic.
• Data atacului de noapte din 1462, așezată în 2017 la 16 spre 17 și la 22 spre 23 iunie, iar în 2023 pomenită ca fiind în iulie.

Peste toate stă disputa cea mare, care nu este de amănunt: unde a fost îngropat, dacă a fost îngropat. Trupul nu a fost găsit niciodată, iar din lipsa aceasta ies, în lanț, toate celelalte imposibilități.

Unde se păstrează documentele despre Vlad Țepeș?

În aproximativ treizeci de arhive, biblioteci și muzee din opt țări, iar lista o dă chiar echipa care a făcut ediția critică, pe pagina proiectului de la Universitatea Justus Liebig din Gießen. Nu există un singur loc în care să stea „dosarul”, și tocmai împrăștierea asta este, ea însăși, un fapt despre el. Ce se știe sigur despre Vlad Țepeș este, la propriu, ceea ce a rămas în registrele altora.

Pentru „Corpus Draculianum” s-a cercetat în Arhivele Naționale de la București, Brașov și Sibiu, la Muzeul Național de Istorie a României, în muzeele mănăstirilor Govora și Turnu, la Arhiva Principală de Stat a Bavariei din München, în arhiva Vaticanului și în Biblioteca Apostolică Vaticana, în arhivele de stat de la Roma, Siena, Modena, Florența, Lucca, Pisa, Bologna, Reggio Emilia, Mantova, Treviso, Veneția, Verona, Milano și Genova, la Biblioteca Marciana din Veneția, la Ambrosiana din Milano, la biblioteca universitară din Bologna, în Arhiva Coroanei de Aragon de la Barcelona, la Arhiva de Stat a Austriei din Viena și în arhivele de stat de la Zadar și Zagreb.

Geografia aceasta spune ceva ce nu se vede dintr-o singură scrisoare. Un domn al unei țări mici a lăsat urme în cancelariile celor mai puternice curți ale veacului lui, de la Barcelona la Moscova. Nu fiindcă ar fi fost cel mai crud om al epocii, ci fiindcă ținuse în loc, o lună, armata care luase Constantinopolul.

Cum verifică un cititor, singur, ce scrie în izvoare?

Se poate verifica aproape tot, gratuit, în câteva ore, fiindcă edițiile vechi sunt digitizate și studiile noi sunt în acces liber. Mai jos sunt titlurile exacte, cu volumele și paginile.

Documentele de cancelarie

„Documenta Romaniae Historica”, seria B, Țara Românească, volumul întâi, 1247-1500, îngrijit de P. P. Panaitescu și Damaschin Mioc, Editura Academiei, 1966, digitizat de Institutul de Istorie Nicolae Iorga: acolo stau hrisoavele interne, inclusiv cel din 20 septembrie 1459. Pentru scrisorile latine și slavone, volumul lui Ioan Bogdan din 1905, „Documente privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească”, volumul întâi, 1413-1508: actele lui Vlad la paginile 316 până la 322, cele ale pretendentului Dan la 324 până la 327, iar cele trei acte iscălite de el la 322 până la 324.

Izvoarele narative

Laonic Chalcocondil, „Expuneri istorice”, în traducerea lui Vasile Grecu, Editura Academiei, 1958, cartea a noua, la paginile 289 și 290, pentru câmpia cu țepe. Pentru moartea lui, „Documentele lui Ștefan cel Mare”, volumul al doilea, editat de Ioan Bogdan în 1913, unde scrisoarea de la Hârlău din 5 ianuarie 1477 este tipărită cu tot cu adresa către judecii și jurații Brașovului, cu nota că originalul se afla în arhiva orășenească a Brașovului, iar copia la Academia Română.

Studiile recente, toate în acces liber

Studiul lui Dénes Harai din 2025, cu tabelul estimărilor pe episoade; studiul lui Levente Nagy din 2024, în Studia Litterarum, despre felul în care sunt construite literar primele povestiri; și studiul lui Adrian Gheorghe din 2023, în Journal of Balkan and Black Sea Studies, despre imaginea domnului în cronicile otomane. Toate trei se descarcă fără abonament.

O regulă de onestitate se cuvine spusă aici. Pentru câteva lucrări folosite în dosar am citit rezumatul publicat, nu textul întreg, iar acolo unde a fost cazul s-a spus în capitolul respectiv. O citare completă arată riguros tocmai când nu este, iar un rezumat nu este lucrarea.

Ce nu există, și de ce lipsa aceea contează

Patru lucruri lipsesc cu totul, iar fiecare închide un drum de verificare pe care alte cazuri îl lasă deschis.

• Trupul. Nu a fost găsit niciodată. De aici decurge că nu există și nu poate exista un profil genetic al lui, și că nu se poate compara un chip pictat cu un craniu.
• Un portret făcut după natură și dovedit ca atare. Tabloul de la Ambras este, după fișa muzeului care îl deține, o lucrare anonimă germană din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, pictată pe pânză, de 60 pe 50 de centimetri, atestată la Ambras din 1621 și intrată în colecția arhiducelui Ferdinand al II-lea.
• Un act de naștere. Fereastra se deduce, iar tradiția Sighișoarei rămâne tradiție, cu o rădăcină reală, care este însă a tatălui.
• Un singur act al domnului în care să recunoască vreuna dintre faptele din Transilvania. Tot ce se poate verifica despre ele vine din scrisorile celor care îl socoteau dușman.

Regula pe care dosarul a aplicat-o de la primul capitol este una singură: absența unei dovezi se numește absență, nu contrariu. Faptul că nu se poate dovedi școala anatoliană nu arată că a fost crescut altundeva; faptul că nu se găsește mormântul nu arată că nu a fost îngropat; faptul că pamfletele exagerează nu arată că nu a tras pe nimeni în țeapă.

Ce schimbă, la lectură, faptul că izvorul are o intenție?

Schimbă ce se poate lua din el. Un izvor nu este un martor neutru care se întâmplă să scrie: este un text făcut pentru cineva, cu un folos în minte, iar genul lui hotărăște ce fel de informație poate transporta.

Cronicile otomane sunt un exemplu bun. Adrian Gheorghe arată, în studiul din 2023, că „demonizarea” voievodului apare doar într-o ramură a tradiției și că insultele date lui, de la „blestemat” la „câine necredincios”, sunt tehnici standard pentru orice răzvrătit necredincios, folosite și pentru Mircea cel Bătrân și pentru Ștefan cel Mare, iar pentru Iancu de Hunedoara chiar mai apăsat. Mai important, atrage atenția asupra unei capcane în care a căzut o parte a istoriografiei românești mai vechi: lauda adusă vitejiei lui de unii cronicari otomani nu este recunoaștere sinceră, ci tactică retorică, de vreme ce apare mai ales la autorii cei mai ostili. Puterea dușmanului se umflă pentru ca izbânda sultanului să fie mai mare.

Povestirile germane și cea rusească se citesc cu altă unealtă. Levente Nagy arată, în studiul din 2024, că ele nu sunt opera unei elite umaniste, ci produse ale culturii populare medievale și renascentiste, și că anecdotele lor funcționează ca un fragment răsturnat din „Legenda aurea”: în locul sfinților care îndură, suferă vagabonzi, cerșetori și preoți fățarnici, iar domnul le dă ceea ce par să ceară. Concluzia lui merită citată în întregime, fiindcă schimbă unghiul: citite dintr-o perspectivă de veac al XV-lea, și nu de veac al XXI-lea, poveștile acestea lasă o figură „nu limpede pozitivă, dar nici pe de-a-ntregul negativă, mai degrabă ambivalentă”.

De aici iese regula de fond a dosarului. O cifră din pamflet este un procedeu literar, un registru de cancelarie este o socoteală de capete aduse dregătorilor, iar o cronică scrisă la Atena, la decenii de la fapte, este o repovestire cu rezerve puse de autor. Niciunul dintre cele trei nu este un recensământ, și nu devine unul prin repetare.

Ce rămâne în picioare după ce cade povestea crescută peste el

Rămâne un domn al unei țări mici, prinsă între două imperii, care a trecut Dunărea în iarna dintre 1461 și 1462, a lovit pozițiile otomane de pe malul drept și a dat socoteala campaniei în scris, localitate cu localitate. Răspunsul a venit pe măsură: în vara anului 1462 sultanul care cucerise Constantinopolul a venit personal, cu oastea lui, iar capitala nu a fost asediată.

Rămâne o cancelarie care lucra. Din ea a ieșit, la 20 septembrie 1459, primul document cunoscut în care apare numele Bucureștiului, orașul în care trăiesc azi aproape două milioane de oameni. Din ea au ieșit chitanțe de vamă, salvconducte și scrisori în latină către regele Ungariei și către sfaturile orășenești din Transilvania, scrise după regulile diplomatice ale vremii.

Și rămâne ceva ce se pierde în discuția despre cifre. Un stăpânitor de la Dunăre a ajuns, în mai puțin de un sfert de veac după moarte, subiect de carte în două literaturi care nu se citeau una pe alta, la Nürnberg și la Belozersk, și apoi material al primului val de tiraj mare al tiparului european, la Lübeck, Bamberg, Leipzig, Augsburg și Strasbourg. Judecată cu mijloacele veacului al XV-lea, domnia aceasta a contat mult mai mult decât o arată lungimea ei.

Dosarul se închide aici, unde se opresc dovezile. Ce se știe sigur despre Vlad Țepeș rămâne mai puțin decât s-a scris despre el și mai mult decât se crede de obicei, iar diferența dintre cele două cifre se poate verifica, rând cu rând, în edițiile de mai jos.