Tăblițele de la Tărtăria: chiar sunt cea mai veche scriere din lume?

Se spune, de mai bine de șaizeci de ani, că cea mai veche scriere din lume a fost găsită în România, la Tărtăria, în județul Alba, și că este cu una sau două mii de ani mai veche decât scrierea sumeriană. Afirmația are un miez de adevăr și o alunecare. Miezul: datarea cu radiocarbon pune obiectele în intervalul 5370-5140 î.Hr., bine înaintea primelor tăblițe scrise din Mesopotamia. Alunecarea: a fi mai vechi decât scrierea nu înseamnă a fi scriere. Mai jos verificăm ce s-a găsit la Tărtăria, cine a datat ce și unde se opresc dovezile.

Ce se afirmă și cât de departe a ajuns afirmația

Afirmația circulă în două forme. Cea populară spune, direct, că la Tărtăria s-a descoperit cea mai veche scriere din lume și că ea ar fi fost chiar citită. Cea cărturărească, prezentă în literatura unui curent anume, susține că semnele de pe tăblițe ar precede scrierea din Orientul Apropiat cu una până la două mii de ani și le încadrează într-un presupus sistem numit scrierea danubiană.

Că discuția e veche și serioasă se vede din locul în care s-a purtat. În 1967, revista britanică Antiquity publica un articol amplu despre tăblițele de la Tărtăria, iar în 1968 și în 1973 reveneau alte două texte. Importanța pieselor, scria redacția în 1973, stă în faptul că purtau inscripții socotite o formă timpurie de scriere, comparabile cu cele din contexte sumeriene. Controversa pornise fiindcă, dacă datările cu radiocarbon erau acceptate, cultura Vinča-Turdaș, în care Vlassa așeza tăblițele, se încheia cu mai mult de un mileniu înainte de începutul civilizației sumeriene.

De unde vine povestea: o groapă, o ultimă zi de campanie și o baie de acid

În 1961, arheologul Nicolae Vlassa, de la muzeul din Cluj, săpa în așezarea de la Tărtăria, lângă Turdaș, în județul Alba. În ultima zi a campaniei a dat peste o groapă cu depunere rituală. Raportul lui a apărut în 1963 în Dacia, revista institutului de arheologie din București, sub un titlu despre cronologia neoliticului din Transilvania în lumina stratigrafiei de la Tărtăria.

Groapa nu conținea doar cele trei tăblițe. Potrivit celei mai amănunțite reexaminări a dosarului, publicată în 2008 de Marco Merlini și Gheorghe Lazarovici, complexul ritual cuprindea tăblițele, figurine de lut, printre care o statuetă cilindrică cu mască, o statuetă de alabastru, o brățară și un vas cu picior înalt. Alături se aflau oase umane. Vlassa a enumerat douăsprezece obiecte și a publicat unsprezece.

Două detalii din acest dosar explică mai târziu jumătate din dispută. Primul: schița de secțiune a fost desenată de Vlassa și de Attila László în penultima zi a campaniei, la aproximativ 150 de centimetri de locul unde groapa a apărut, în ziua următoare. Al doilea: tăblițele au fost curățate la muzeul din Cluj într-o baie de acid clorhidric, operație care le-a modificat suprafețele.

Ce arată dovezile despre tăblițele de la Tărtăria

Prima tabără a încercat să rezolve contradicția cronologică lovind în datări. Sinclair Hood, în 1967 și 1968, a preferat să accepte asemănarea cu Orientul și să pună la îndoială datele de radiocarbon din siturile Vinča-Turdaș, argumentând că săpătura fusese atentă și că fotografia publicată a gropii se potrivea cu secțiunea desenată.

Argumentul s-a prăbușit în 1973, într-o notă publicată în Antiquity. David Whipp a arătat că Hood citise greșit planșele lui Vlassa: ceea ce luase drept secțiune prin groapa rituală era, după legenda dată chiar de Vlassa, secțiune printr-o colibă de tip Turdaș, hașurile oblice erau umplutură de colibă, iar șirul de cruciulițe pe care îl credea locul descoperirii era un semn de vatră. Concluzia notei: nicăieri în raport Vlassa nu dă o secțiune desenată a gropii, deci nu se poate spune că aceasta era nederanjată și nici nu e sigur că a fost săpată din straturi Vinča.

Între timp, Evžen Neustupný arătase, în 1968, că unele obiecte din straturile de unde vin tăblițele s-ar potrivi mai bine în contexte mai târzii, iar Colin Renfrew susținea, în 1969, că orice asemănare cu tăblițele din Orientul Apropiat este întâmplătoare, în cadrul unei demonstrații despre autonomia epocii cuprului din sud-estul Europei. Nota din 1973 se încheia cu o dorință: o datare pe oasele din groapa rituală.

Dorința s-a împlinit. Merlini și Lazarovici publică trei datări făcute la Universitatea La Sapienza din Roma. Pe oasele umane din groapă, proba Rome-1631 a dat 6310 plus sau minus 65 de ani radiocarbon, adică 5370-5140 î.Hr. calibrat. Pe oase de animal de la baza bordeiului vecin, proba Rome-1655 a dat 5280-5060 î.Hr., iar pe un nivel amestecat dintr-o săpătură mai veche, proba Rome-1630 a dat 5260-5050 î.Hr. Autorii conchid că groapa și bordeiul, aflate la 70 până la 90 de centimetri unul de altul, sunt din aceeași vreme și că tăblițele nu au putut coborî din straturi mai noi.

Aici trebuie spus limpede ce s-a datat: oase, nu lut. Radiocarbonul nu se aplică pe argilă. Vechimea tăblițelor stă, prin urmare, pe asocierea lor cu groapa, iar asocierea este exact ceea ce nota din 1973 arătase că nu are secțiune desenată.

Unde se rupe lanțul: vechime nu înseamnă scriere

Să presupunem că datarea ține. Atunci obiectele de la Tărtăria sunt mai vechi decât scrierea mesopotamiană. Un studiu publicat în 2025 în Antiquity, despre originile scrisului în Asia de sud-vest, plasează proto-cuneiformele, primele atestate pe tăblițe de lut, la Uruk, în sudul Irakului, în jurul anilor 3350-3000 î.Hr. Diferența este de aproximativ două milenii.

Numai că între „mai vechi decât scrierea” și „cea mai veche scriere” stă o întrebare fără răspuns: sunt semnele de la Tărtăria un sistem de scriere? Nicio lectură nu a fost acceptată în literatura de specialitate și nicio limbă nu a fost identificată. Lipsesc texte mai lungi, inscripții bilingve și repetiții care să permită verificarea unei ipoteze. Chiar și autorii care vorbesc despre o scriere danubiană o numesc un sistem rudimentar de scriere și adaugă că o reexaminare serioasă ar cere analize pe secțiuni subțiri, greu de obținut fiindcă piesele sunt tratate drept tezaur.

Ce rămâne, cu adevărat, meritul oamenilor de la Tărtăria

Dacă povestea cu cea mai veche scriere din lume cade, nu cade nimic din ce au făcut oamenii aceia. În mileniul al șaselea înainte de Hristos, pe Mureș, trăia o comunitate care ardea ceramică, ridica bordeie, făcea figurine de lut cu mască, își procura o statuetă de alabastru și o brățară, deci avea legături la distanță, și care a săpat o groapă rituală destul de bine gândită pentru ca, șapte milenii mai târziu, specialiștii să se certe încă despre ea.

Mai mult: oamenii aceia au folosit un repertoriu de semne. Că semnele însemnau proprietate, cantitate, apartenență sau ceva legat de cult este tocmai întrebarea deschisă. A nota ceva pe lut, într-un fel recunoscut de ceilalți, este o realizare judecată cu mijloacele vremii.

Ce rămâne întrebare legitimă

• Sunt semnele de pe tăblițe un sistem folosit la fel în mai multe situri, sau sunt mărci locale? Întrebarea se pune la scara întregului orizont Vinča-Turdaș.
• Care este, exact, relația stratigrafică a gropii rituale? Raportul original nu cuprinde o secțiune desenată a ei.
• Se vor putea face vreodată analize pe secțiuni subțiri din materialul tăblițelor? Statutul lor de tezaur le protejează și, totodată, blochează verificarea.
• De ce au fost depuse împreună tăblițe întregi, figurine sparte și oase umane?

Cum recunoști o poveste umflată

Cazul Tărtăria oferă un set de întrebări folositoare oriunde. Prima: ce s-a datat, obiectul sau ceva de lângă el? Aici s-au datat oasele din groapă, nu lutul. A doua: a alunecat cineva de la „mai vechi decât” la „primul”? Vechimea unui obiect cu semne nu face din semne o scriere. A treia: există o lectură și cine a acceptat-o? Dacă se spune că textul e descifrat, dar nu se spune de către cine și unde, nu există descifrare. A patra: cum au fost înregistrate împrejurările descoperirii? O groapă fără secțiune desenată și o piesă curățată în acid clorhidric sunt limite reale, pe care un text onest le spune.

Nicăieri în raportul său Vlassa nu oferă o secțiune desenată a gropii din care au venit tăblițele.

Antiquity, nota din 1973 despre tăblițele de la Tărtăria, în traducere