Codex Rohonczi: chiar scrie în el istoria vlahilor din secolul al XI-lea?

Se spune, în cărți și pe sute de pagini de internet în limba română, că un manuscris păstrat la Budapesta, numit Codex Rohonczi, ar cuprinde cronica unui stat vlah întins între Tisa și Nistru în secolele al XI-lea și al XII-lea, condus de un împărat Vlad, cu cântece de luptă împotriva pecenegilor și a ungurilor. Afirmația are un punct de plecare precis: o carte apărută în 2002 la București. Verificăm aici ce spune manuscrisul însuși: din ce hârtie e făcut, în ce direcție se citește și ce a ieșit la lumină când semnele au fost, în sfârșit, descifrate.

Ce se afirmă și cât circulă

Afirmația, în forma ei cea mai răspândită, sună așa: textul ar fi scris în latină populară, adică în limba daco-romană, s-ar citi de la dreapta la stânga și de jos în sus, iar conținutul ar fi istoria militară și religioasă a blakilor, vlahii timpurii. În reconstituirea aceasta apar un stat centralizat între Tisa și Nistru, un împărat numit Vlad, un mitropolit pe nume Sova Trasiu și cuvântări rostite înaintea bătăliilor de pe Tisa, la Ineu.

Sursa este una singură: volumul de circa opt sute de pagini semnat de arheologul Viorica Enăchiuc, apărut în 2002 la Editura Alcor din București, cu titlul Rohonczi Codex: descifrare, transcriere și traducere. De acolo povestea a trecut în presa de senzație, în bloguri și în emisiuni, unde se repetă până azi, de obicei fără ca cineva să deschidă cartea sau să se uite la manuscris.

De unde vine povestea

Obiectul există și poate fi descris exact. Este un manuscris mic, de format duodecimo, cam 10 pe 12 centimetri, cu 224 de file păstrate și 87 de desene. Se află la Biblioteca Academiei Maghiare de Științe din Budapesta, sub cota K 114. Numele i-a fost dat după locul unde a fost găsit, Rohonc, localitate care azi se numește Rechnitz și se află în Austria.

Drumul lui în bibliotecă e documentat. În 1838, contele Gusztáv Batthyány a oferit Societății Maghiare a Savanților, instituția care din 1840 avea să se numească Academia Maghiară de Științe, biblioteca de la Rohonc, iar secretarul Toldy Ferenc nota că a pășit în sălile castelului pe 7 aprilie 1839. Din cele 27.000 sau 28.000 de volume ale acelei biblioteci, o singură carte a căpătat faimă: codexul cu semne necunoscute.

Primele observații au fost publicate de Jerney János în 1844: a ghicit corect direcția scrierii, restul au rămas bâjbâieli. Némäti Kálmán a clasificat semnele și a deosebit aproximativ opt sute. Apoi, în 1866, istoricul Szabó Károly a așezat codexul printre falsurile de scriere veche și l-a pus pe seama falsificatorului Literáti Nemes Sámuel. Nu a adus dovezi, doar o presupunere, dar părerea lui a devenit consens științific pentru mai bine de un secol.

Ce arată dovezile despre Codex Rohonczi

Prima dovadă e materială și e cea mai greu de ocolit. Filigranul hârtiei indică mijlocul secolului al XVI-lea ca termen de la care încoace putea fi scris textul, iar analiza cernelii nu contrazice datarea. O cronică a secolului al XI-lea nu are cum să fie scrisă pe hârtie din secolul al XVI-lea.

A doua ține de citire. Direcția de la dreapta la stânga este într-adevăr confirmată: textul e aliniat la dreapta, iar la capătul din stânga al rândurilor apar cratime. Dar citirea de jos în sus nu se susține, fiindcă șirurile coerente de semne, rupte la capăt de rând, continuă întotdeauna la capătul din dreapta al rândului de dedesubt, iar la sfârșitul unui capitol spațiul alb rămâne în josul paginii, nu în susul ei. Chiar și cei mai vechi cercetători stabiliseră corect sensul.

A treia dovadă e chiar textul. În 2018, în revista Cryptologia, Levente Zoltán Király și Gábor Tokai au arătat de ce rezistase Codex Rohonczi: nu este un cifru de substituție, în care un semn ține locul unei litere, ci un cod în care unitatea este cuvântul sau sintagma. Cheia au fost numerele, iar odată citite au scos la iveală un sistem calendaristic cu care autorul data evenimente biblice. La începutul capitolelor au apărut trimiteri biblice, ca în lecționare. Pe fila 74 verso stă rugăciunea Tatăl nostru, iar pe filele 137 verso și 138 recto rugăciuni către Fecioara Maria. În 2023, Király a descris conținutul într-un studiu despre caracterul teologic al manuscrisului: pilde evanghelice, rugăciuni mariane, legende și minuni.

A patra dovadă a apărut pe 14 octombrie 2026, tot în Cryptologia, semnată de Benedek Láng, Dóra Bobory, Levente Zoltán Király și Gábor Tokai. Béla Hanák a găsit în Arhivele Naționale ale Ungariei o scrisoare din 28 iunie 1571, trimisă de administratorul de moșie Farkas Porhócs nobilului Boldizsár Batthyány, iar de ea erau prinse patru pagini în aceeași scriere. Se citesc coerent cu aceeași metodă, iar toate patru conțin pasaje din Evanghelia după Luca.

Cum s-a transformat povestea

Manuscrisul a fost, pe rând, fals, enigmă și cronică națională, iar de fiecare dată povestea a spus mai mult despre cine o scria decât despre obiect.

În 2002, Viorica Enăchiuc l-a făcut cronică. A transcris integral șirul de semne, a alcătuit un dicționar al limbii pe care o presupunea, a publicat reproducerea completă a codexului, fără să ceară încuviințarea bibliotecii, și a tradus textul în română și în franceză. Douăzeci de ani de muncă stau în volumul acela, iar transcrierea și reproducerea au pus manuscrisul la îndemâna oricui. Lipsește însă exact lucrul pe care stă orice descifrare reușită: tabelul care să arate ce semn înseamnă ce. Cine încearcă să îl refacă singur află de ce lipsește: același semn este citit de fiecare dată ca altă literă, potrivit nevoii frazei.

Se adaugă două scăpări. Grupuri de semne care stau mereu împreună, precum IO:O, sunt despărțite și citite ca litere separate, deși un astfel de tipar nu se întâlnește în nicio limbă. Iar limba propusă, latina populară, nu are nicio altă sursă păstrată, cu atât mai puțin un dicționar, deci traducerea nu poate fi verificată din afară. Desenele, în fine, sunt citite împotriva conținutului lor vizibil: acolo unde toți ceilalți cercetători văd scene biblice, de pildă intrarea lui Hristos în Ierusalim pe un măgar, reconstituirea vede un împărat Vlad și soli bizantini. Lucrarea a fost criticată și de lingviști români, cum consemnează Benedek Láng, care trimite la un text al lui Dan Ungureanu din 2003.

Ce rămâne întrebare legitimă

Destul. Autorul nu are nume. Potrivit rezumatului publicat de autorii studiului din 2026, a fost un cărturar, un deák, adică un scrib sau secretar, aflat în 1571 în teritoriul sudic al Regatului Ungariei, iar scrisoarea contemporană îl descrie ca pe un om timid, stingher, temător de batjocură, care a primit să îl întâlnească pe Batthyány la Torony doar după ce un predicator i-a garantat siguranța. Naționalitatea și originea lui rămân, scriu autorii, chestiune de speculație.

Nu se știe nici de ce a fost inventată scrierea și nici ce conțin cele cel puțin 22 de file lipsă. Dicționarul complet nu a fost încă publicat în formă științifică, iar Király și Tokai spun ei înșiși că textul nu va fi probabil niciodată descifrat în întregime. Între timp, în septembrie 2026, au publicat tot în Cryptologia un studiu despre gramatica sistemului.

Și mai rămâne ceva, care e chiar meritul obiectului. Dacă scrierea exista înainte de 1571, atunci ea este un exemplu neobișnuit de timpuriu de sistem artificial de scris, cu câteva decenii înaintea majorității încercărilor de acest fel din Europa. Lipsa cronicii vlahe nu îl face mai puțin remarcabil: cineva, undeva în Ungaria sau cel puțin în Europa Centrală, a construit singur un cod în care semnele țin locul cuvintelor și a copiat în el, cu răbdare, Evanghelia.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

Primul semn este cheia lipsă. Orice descifrare adevărată publică tabelul de corespondențe, tocmai pentru ca alții să o poată verifica și, la nevoie, dărâma. Fără cheie nu e descifrare, ci povestire.

• Același semn citit de fiecare dată altfel: atunci se poate obține orice text dorit.
• O limbă fără alte surse: dacă traducerea stă numai pe dicționarul traducătorului, nu există nimic de verificat.
• Dovada materială sărită: hârtia și cerneala se măsoară înaintea oricărei lecturi și pot închide singure discuția.
• Imaginile citite împotriva lor: când desenul arată limpede o scenă cunoscută, iar textul spune altceva, de obicei textul greșește.
• O singură sursă care susține totul: dacă afirmația stă pe o carte și pe repovestirile ei, nu stă.

Niciunul dintre aceste semne nu spune ceva rău despre trecutul nostru. Codex Rohonczi rămâne un obiect care merită citit, doar că nu despre noi. Spune doar că manuscrisul acesta nu vorbește despre el.