Armata lui Comentiolus: cele șase mii și cele patru mii

Pentru noaptea din munții Haemus, izvorul dă o singură socoteală exactă: șase mii de luptători și patru mii de oameni scoși din linie. Capitolul acesta ia armata lui Comentiolus pe bucăți, cu manualul militar al epocii alături, și arată unde se termină textul și unde începe deducția.

Ce scrie, exact, în izvorul care dă cifrele

Capitolul care deschide dosarul a povestit campania din 587 de la un capăt la altul, iar capitolele următoare au cântărit autorul și au pus textul grec sub lupă. Rămâne de luat la rând un singur paragraf, cel care dă singurele cifre din toată povestea. Stă la pagina 90 a ediției lui Carl de Boor, în cartea a II-a, capitolul 10, paragrafele 8 și 9.

În traducerea românească din Fontes Historiae Daco-Romanae, volumul al II-lea, pagina 535, pe care o dau după citarea lui Nicolae Saramandu, nu după volumul deschis de mine, pasajul sună așa:

Numărul luptătorilor era de șase mii, căci patru mii erau nefolositori pentru luptă; pe aceștia din urmă comandantul îi puse să păzească bagajele și tabăra.

Theophylact Simocatta, Istorii, II, 10, 9, în Fontes Historiae Daco-Romanae, II, 1970, p. 535

Traducerea engleză a lui Michael și Mary Whitby, la pagina 57, păstrează două amănunte pe care versiunea românească le rotunjește. Întâi, motivul scoaterii din linie: cei patru mii erau necombatanți „din slăbiciune de suflet”, nu din boală sau din bătrânețe. Apoi, obiectul pazei: nu „tabăra”, ci „valul, cum i se spune”, împreună cu bagajele.

Formula aceea, „cum i se spune”, este semnalul pe care autorul îl pune de fiecare dată când folosește un cuvânt de tabără luat din latinește. Îl folosește la fel pentru quaestor, la I, 1, 3, și pentru convoiul de bagaje, la II, 4, 1, acolo unde scrie că romanilor le este obișnuit să îi spună, în limba locului, touldon. Cifrele din acest capitol vin, așadar, dintr-o frază scrisă în jargonul taberei, iar asta contează pentru tot ce urmează.

Restul paragrafului dă ordinea de bătaie: trei divizii, Martin la aripa dreaptă, Castus la cealaltă, generalul la centru. Locul adunării, Anchialos, Pomorie de astăzi, nu a fost ales la întâmplare. Alexandru Madgearu arată că hanul avar iernase acolo în 584 și că de acolo cunoștea bogăția orașelor de pe țărm.

Câți oameni avea, de fapt, armata lui Comentiolus?

Zece mii, din care șase mii socotiți buni de luptă. Cifra totală nu este scrisă nicăieri ca atare: ea se obține adunând cele două numere date de izvor, iar adunarea aceasta o fac toți cercetătorii care au scris despre campanie.

Theophanes Confesorul, care repovestește episodul pe la 810, scrie patruzeci de mii în loc de patru mii. Michael Whitby a arătat, într-un studiu din 1983, că este o greșeală de transmitere, la pagina 257, rândul 16, al ediției De Boor; capitolul de deschidere a dosarului a dat deja amănuntul, așa că aici trece doar menționat.

Ce nu s-a spus încă este că izvorul repetă cifra. La II, 13, 8, în adunarea de război din pădurile Haemusului, tribunul care se ridică împotriva generalului reia exact numărul: patru mii de oameni puși să păzească valul, „astfel încât ce a rămas era aproape egal cu cei care se luptă”. Două locuri diferite ale textului, la trei capitole distanță, dau aceeași socoteală. Pentru un autor care se încurcă la geografie și la cronologie, consecvența asta este un argument serios că numărul vine dintr-un izvor care îl avea scris, nu din pana lui.

Cât despre mărimea totală, Whitby o judecă în monografia sa din 1988: armata adunată la Anchialos în 587 a fost, probabil, cea mai mare care operase în Balcani de la înfrângerea lui Tiberius în fața avarilor, în 570.

Era șase mii o armată mare sau mică pentru anul 587?

Întrebarea are un răspuns verificabil, fiindcă manualul militar al epocii dă praguri. Strategikonul, terminat spre sfârșitul anilor 590, împarte armata în unități cu plafoane limpezi.

• tagma, numită și arithmos sau bandon, comandată de un comite sau de un tribun: cel mult patru sute de oameni;
• moira, numită și chiliarhie, comandată de un moirarh: cel mult trei mii;
• meros, comandat de un merarh: cel mult șase sau șapte mii.

Mai departe, la cartea a III-a, capitolele 8 și 10, manualul socotește o armată de cinci sau șase mii până la cincisprezece mii de oameni ca fiind de tărie mijlocie, sub cinci mii ca mică, iar peste cincisprezece mii ca ieșită din obișnuit.

Puse una lângă alta, cifrele se potrivesc prea bine ca să fie întâmplare. Cele șase mii de luptători ale lui Comentiolus fac exact un meros la plafonul lui de sus, iar împărțirea în trei, centru, dreapta și stânga, este chiar structura pe care manualul o cere: un meros se compune din trei moire. Armata lui Comentiolus era, cu alte cuvinte, o unitate de manual, la limita de sus a formatului ei, și se afla la marginea de jos a categoriei mijlocii.

Ce cifre dă Theophylact în restul cărții

Comparația cea mai cinstită se face în interiorul aceluiași autor, fiindcă acolo cifrele au aceeași sursă și aceeași logică de rotunjire. Theodor duce cinci mii de oameni la Edessa; Heraclius strânge patru mii pentru o incursiune în Persia; Romanus adună în Albania o forță de luptă care se apropie de zece mii; Priscus desprinde, după nevoie, o mie, două mii, trei mii sau patru mii de oameni; hanul avar îl trimite pe Samur cu opt mii. Toate sunt numere rotunde, iar unele sunt, probabil, aproximări. Ordinul de mărime, însă, rămâne același: armatele care se mișcau efectiv în câmp, la sfârșitul secolului al VI-lea, se numărau în mii, nu în zeci de mii.

De unde a scos Mauricius oamenii aceștia?

Aici se află partea pe care literatura românească despre torna, torna, fratre o pomenește cel mai rar, deși schimbă toată discuția despre cine erau oamenii aceia.

Toamna și iarna anului 586 au fost, pentru Constantinopol, o campanie de recrutare disperată. Cronica lui Mihail Sirianul, cartea a X-a, capitolul 21, pagina 362, pe care o dau după citarea lui Whitby, fiindcă nu am putut deschide volumul, spune că au fost luați cu sila până și clericii, iar scribonii însărcinați cu recrutarea au făcut multă suferință, smulgând copii de lângă părinți și storcând vite din ținuturile prin care treceau. Informația vine, probabil, de la Ioan din Efes, care putea vedea asta cu ochii lui în preajma capitalei.

În paralel, imperiul a adus trupe de departe. În 586 s-a încheiat cu longobarzii un armistițiu de trei ani, iar după el au fost mutați în Balcani aliați germanici: Drocton, suabul crescut de longobarzi, apare în Balcani în 587, la Paul Diaconul și la Theophylact, și e de presupus că nu a venit singur. Din Armenia, Mauricius pare să fi început să recruteze cavalerie tocmai pentru Tracia: Sebeos leagă răscoala armeană din 589 de nemulțumirea stârnită de înrolarea a două mii de armeni pentru serviciul în Tracia. Tot atunci, Ioan Mystacon, un comandant a cărui carieră se petrecuse pe frontul de răsărit, apare dintr-odată în Balcani, în fruntea unei armate.

Ce înseamnă asta pentru calitatea trupei

Whitby trage concluzia direct: mărimea acelei armate a fost mai impresionantă decât calitatea ei, iar mulți dintre recruții strânși de scriboni s-ar putea să nu fi avut experiența necesară ca să stea în fața avarilor. Cei patru mii scoși din linie la Anchialos sunt, în lectura aceasta, chiar rezultatul campaniei de recrutare din iarna dinainte.

Cine erau cei patru mii scoși din linie?

Primul lucru de lămurit este că nu erau invalizi. Motivul dat de izvor nu este trupul, ci sufletul: oameni nefolositori „din slăbiciune de suflet”. Este o judecată despre moral și despre instrucție, nu un triaj medical. Fraza tribunului, „cei sănătoși erau potriviți cu cei șchiopi”, este o antiteză retorică dintr-un discurs compus de autor, nu o descriere a unei armate de șchiopi.

Al doilea lucru este unde au stat. Theophylact nu îi mai pomenește decât o dată, la II, 11, 3, când generalul se mută cu toată armata „în propria tabără, unde lăsase și pe cei scoși din armata romană”. Whitby plasează acea tabără la Marcianopolis. Cei patru mii nu au urcat, deci, în Haemus; au așteptat la bază, cu bagajele grele.

Aceeași frază, altă campanie

Și aici vine observația pe care o poate verifica oricine deschide traducerea engleză la pagina 82. În cartea a III-a, capitolul 7, paragrafele 9 și 10, în Albania, în 589, generalul Romanus face exact aceeași mișcare, descrisă cu aceleași cuvinte: a cercetat starea de spirit a trupelor, „a despărțit pe cei mai viteji de cei mai slabi, a luat cu el oamenii de luptă și i-a rânduit pe cei scoși să păzească tabăra”, după care forța de luptă „se apropia de zece mii de oameni”.

Două campanii, doi generali, două teatre de război, aceeași succesiune: trierea, scoaterea celor slabi la paza taberei, apoi cifra luptătorilor. Nu urmează de aici că scena de la Anchialos ar fi inventată, iar a trage concluzia asta ar fi o exagerare. Urmează însă ceva mai modest și mai sigur: împărțirea în buni și nefolositori este, la autorul acesta, o formulă narativă care se repetă, iar o formulă care se repetă se citește cu mai multă prudență decât o informație unică.

Mecanismul instituțional

Manualul explică, de altfel, de ce o armată ajunge să aibă mii de oameni în afara liniei. Strategikonul cere, în cartea I, ca soldații să își țină slujitori, robi sau liberi, înscriși la plată împreună cu armele lor. Și adaugă urmarea, în cuvinte care par scrise anume pentru Anchialos: dacă trec cu vederea obligația asta și se trezesc fără slujitori, atunci „la vremea luptei va fi nevoie să fie puși la convoi chiar unii dintre soldați, iar în rânduri vor lupta mai puțini”. Pentru cei prea săraci, manualul cere ca trei sau patru soldați de rang mic să întrețină împreună un slujitor, iar la animalele de povară socoteala este de un om la trei sau patru animale.

Cine mâna catârii din convoiul de bagaje?

Cuvântul pentru convoi este touldon, iar Theophylact îl marchează ca împrumut: „pe care romanilor le este obișnuit să îl numească, în limba locului, touldon”. Termenul a făcut carieră: toată cartea a V-a a Strategikonului se cheamă Despre touldon. Vojin Nedeljković, într-un studiu din 2016 apărut în revista Balcanica, îl socotește un termen militar greco-târziu venit, probabil, dintr-un latinesc popular toltum, de la tollere, a ridica, și observă că adjectivul „al locului” are, la Theophylact, rostul de a anunța un cuvânt de jargon.

Ce spune manualul despre oamenii convoiului este limpede și merită pus față în față cu ce se scrie de obicei la noi. Convoiul, zice cartea a V-a, nu trebuie niciodată lăsat fără pază și nici adus pe câmpul de luptă, fiindcă în el se află slujitorii soldaților, copiii lor și alți membri ai familiilor; dacă siguranța acestora nu e asigurată, soldații luptă prost. Slujitorii să fie puțini și voinici, atâția câți trebuie fiecărei grupe ca să îngrijească de cai. La bătălie, slujitorii rămân în tabără. Partea de bagaj care nu e necesară în ziua luptei se lasă la treizeci sau cincizeci de mile în urmă, într-un loc tare cu apă și iarbă, sub paza unui bandon sau a două, adică a patru până la opt sute de oameni.

În manual, așadar, oamenii convoiului sunt personal al armatei: slujitori înscriși la plată, cu familiile lor, și soldați detașați când slujitorii lipsesc. Nici o linie nu pomenește săteni rechiziționați.

Interpretarea românească clasică spune altceva. Petre Ș. Năsturel, în 1956, și I. Glodariu, în 1964, au citit touldon ca pe trupele auxiliare de necombatanți, oameni care transportau bagajele armatei, rechiziționați cu acest scop și, în sens larg, localnici. Pe acest temei s-a putut spune că strigătul catârgiului era graiul băștinașilor, iar strigătul oștenilor o comandă militară. Elisabeta Negrău, în studiul din 2024, răspunde cu argumentul instituției: oamenii care răspundeau de convoi erau de obicei slujitori cu ani de serviciu, deprinși cu felul de a lucra al unităților.

Nici una dintre cele două lecturi nu are, pentru noaptea din 587, un document care să o confirme. Manualul descrie regula, nu cazul; iar izvorul nu spune nimic despre cărăuși, în afară de faptul că unul dintre ei mergea înaintea animalului său.

A recrutat Comentiolus armata la fața locului?

Aceasta este încheietura dosarului, fiindcă de ea atârnă dacă strigătul din munți a fost sau nu graiul unei populații romanice din Balcani. Merită, deci, luată încet.

Textul spune că generalul „a venit la Anchialos, a adunat armata, a trecut cu grijă în revistă pe cei mai viteji din mulțime și i-a despărțit de forța nefolositoare”. Verbul este a aduna, nu a recruta. Un general adună la un punct de concentrare unități care există deja; asta e tot ce se poate scoate din frază.

Bizantinologul rus A. B. Černjak, într-un articol din 1992 din Vizantijskij vremennik, pe care îl rezum după sinteza lui Saramandu, fiindcă nu am putut deschide revista, merge mult mai departe. După el, chiar Theophylact spune că generalul și-a recrutat armata la fața locului, în Tracia, fiind vorba de o armată regională de rând, nu adusă din altă parte; iar „element străin, nebalcanic în această armată puteau să fie numai oștenii din garda personală a lui Comentiolus, al căror număr era nesemnificativ”. De aici concluzia lui: întreaga armată era formată din localnici, deci la ei se referă expresia „în limba locului”.

Nicolae-Șerban Tanașoca, într-un articol din 1993 din Revue Roumaine de Linguistique, susține același lucru, cu o nuanță geografică: generalul, el însuși trac romanizat, își recrutase armata nu oriunde în Tracia, ci mai ales în zona muntoasă a Haemusului, adică în aria de limbă latină a peninsulei, din oameni care cunoșteau potecile.

Ce stă împotriva acestei lecturi

Trei lucruri, de tărie diferită.

Întâi, verbul. Afirmația „chiar Theophylact spune că a recrutat la fața locului” nu se verifică în text, nici în ediția greacă, nici în traducerile ei. Textul spune că a adunat. Diferența dintre a aduna și a recruta este chiar diferența dintre izvor și deducție.

Al doilea, categoriile. Elisabeta Negrău, sprijinindu-se pe lucrările lui Ventsislav Dinchev despre fortificațiile timpurii bizantine din Bulgaria, pe care le citez după ea, arată că populația militarizată din așezările întărite, limitanei, și armata regulată, comitatenses, erau categorii distincte. Faptul că o unitate stătea într-un castru din Haemus nu face localnici din oamenii ei.

Al treilea, recrutarea din 586. Dacă reconstituirea lui Whitby stă în picioare, atunci în armata lui Comentiolus se aflau oameni ridicați cu sila din preajma Constantinopolului, germanici veniți după armistițiul cu longobarzii și, poate, cavaleri armeni. O armată adunată așa nu este o armată de localnici, chiar dacă localnici se aflau în ea.

Cinstit este să spunem și cât de puțin rezolvă asta. Nimeni nu poate dovedi, astăzi, compoziția etnică a celor zece mii de oameni. Černjak și Tanașoca deduc dintr-o practică generală de recrutare; Whitby deduce din știri despre alte contingente, strânse din izvoare diferite. Izvorul propriu-zis tace.

Ce limbă se vorbea în tabăra aceea?

Chestiunea lingvistică propriu-zisă vine mai departe în dosar, la capitolul despre comanda din Strategikon și la cel despre romanica balcanică. Aici interesează numai ce se poate spune despre comunitatea de limbaj a unei tabere.

Specialiștii numesc sermo castrensis limba taberei romane, iar Negrău, după Maria Giovanna Mosci Sassi și Philip Rance, o descrie nu ca pe o latină vorbită oarecare, ci ca pe un amestec de nomenclatură oficială, termeni tehnici, argou soldățesc și cuvinte străine, pe care recruții trebuiau să le deprindă la încartiruire. Un om nou în tabără trebuia să învețe acest vocabular, oricare i-ar fi fost limba de acasă.

De aici iese singura observație solidă pe care o îngăduie episodul: faptul că un strigăt a putut fi înțeles greșit arată un corp amestecat. Diferențele puteau fi etnice, dar puteau fi și profesionale, între cine știa jargonul și cine nu. Theophylact spune, de altfel, că oștenii și-au poruncit unul altuia, ceea ce înseamnă că ei au tratat cuvântul ca pe un ordin.

Ce spune manualul despre un marș de noapte?

Partea cea mai concretă a capitolului este și cea mai ușor de verificat, fiindcă manualul descrie exact operațiunea care a eșuat.

Strategikonul, cartea a IX-a, capitolul 2, cere pentru atacurile de noapte tăcere desăvârșită, fără trâmbițe și fără alt zgomot; dacă armata trebuie să se oprească sau să pornească, semnalul se dă printr-un fluierat, printr-o lovitură simplă în scut sau printr-o comandă. Motivul este dat în text, iar citit după noaptea din 587 sună ca o profeție: formația să nu meargă în linie de bătaie, ci în coloană, unitățile una în spatele alteia, ca să se evite „strigarea comenzilor”, care vădește apropierea armatei. Iar cartea a V-a, capitolul 5, cere ca, atunci când dușmanul e aproape, convoiul să meargă în mijloc, iar trupele să nu fie amestecate cu el.

Ce a făcut Comentiolus se citește la II, 15, 4: a rânduit armata, a așezat-o într-o singură formație și i-a dat drumul să mărșăluiască. Cărăușii mergeau printre soldați. Regula și fapta se bat cap în cap exact în punctul în care s-a produs dezastrul.

Whitby adaugă două observații care întregesc tabloul. Prima: marșul de noapte era, împotriva avarilor, o idee bună, fiindcă ei nu își făceau tabere ca lumea și erau tocmai de aceea vulnerabili noaptea. A doua, și cea mai surprinzătoare: „în ciuda tulburării marșului său de noapte, pricinuită de panica din convoiul de bagaje, Comentiolus a reușit să își croiască drum pe lângă avari”. Eșecul nu a fost marșul, ci ce a urmat, fiindcă armata de câmp nu i-a mai putut stingheri pe avari la Beroe, la Diocletianopolis și la Philippopolis. Tot el notează că subordonații generalului greșiseră de două ori, nu se retrăseseră destul de repede după atac, iar trupa nu a ținut rândul în marșul acela.

Ce stă în picioare din socoteala asta

La capătul capitolului, trei coloane.

Text de izvor: la Anchialos, în campania din 587, s-au strâns zece mii de oameni, dintre care șase mii socotiți luptători și patru mii scoși din linie pentru slăbiciune de suflet și puși să păzească valul și bagajele; armata a fost împărțită în trei, Martin la dreapta, Castus la stânga, generalul la centru; cei scoși au rămas în tabăra generalului; cifra de patru mii este repetată, trei capitole mai încolo, în gura unui tribun; un ofițer pe nume Rusticius l-a mustrat pe general că nu se ducea la întâlnirea cu Castus și cu Martin.

Deducție a cercetătorilor: că armata era cea mai mare din Balcani după 570, că era alcătuită în bună parte din recruți strânși cu sila în iarna dinainte, că printre ei erau germanici și poate armeni, că cei patru mii au așteptat la Marcianopolis, că cei șase mii formau exact un meros de manual, că împărțirea în buni și nefolositori este o formulă care se repetă la același autor. Niciuna dintre acestea nu stă scrisă în izvor.

Dispută nerezolvată: dacă armata a fost recrutată pe loc, din populația romanizată a Haemusului, cum susțin Černjak și Tanașoca, sau adunată din unități venite de aiurea, cum rezultă din reconstituirea lui Whitby; dacă oamenii convoiului erau localnici rechiziționați, cum au citit Năsturel și Glodariu, sau slujitori ai soldaților, cum cere manualul.

Ce rămâne, până la urmă, este o absență. Din cei zece mii de oameni strânși la Anchialos nu știm numele niciunuia. Cunoaștem patru comandanți, Comentiolus, Martin, Castus și Rusticius, plus un tribun fără nume și un veteran căruia cronicarul îi spune doar „bătrânul”. Nu avem nici o unitate numită, nici un loc de origine, nici un act de plată. Capitolul următor lasă oamenii și se întoarce la cuvânt: ce scrie, de fapt, în Strategikon despre comanda torna și dacă expresia din noaptea aceea poate fi explicată ca ordin luat din manual.