Cum arăta Vlad Țepeș: singura descriere de martor

Din tot ce s-a păstrat despre Vlad Țepeș, un singur text spune cum arăta, scris de un om care l-a privit în față. Toate tablourile cunoscute sunt mai târzii, unele cu un veac, altele cu două. Capitolul acesta pune textul lângă imagini și arată unde se potrivesc, unde nu și cine le-a dat numele pe care îl poartă.

Cine a scris cum arăta Vlad Țepeș, și când l-a văzut?

Din toată viața lui Vlad Țepeș a rămas o singură descriere a chipului făcută de un om care l-a privit în față. Nu vine de la un pictor, ci de la un episcop catolic, iar Vlad era pe atunci prizonier. Cine vrea să afle cum arăta Vlad Țepeș are de ales între rândurile acestui martor și un șir de tablouri pictate mult după moartea lui.

Martorul se numește Nicolae de Modruș, Nikola Modruški în croată, născut pe la 1427 în părțile Kotorului și ajuns unul dintre oamenii de carte ai curiei papale. În anii aceia el se afla la Buda, ca legat al papei pe lângă regele Ungariei, adică în chiar orașul unde Matia Corvin îl ținea pe Vlad sub pază după arestarea din noiembrie 1462. Dénes Harai, în studiul publicat în Transactions of the Royal Historical Society la 23 septembrie 2025, îl pune pe episcop la Buda în 1463 și 1464, iar pe Vlad în arest între 1462 și 1476.

Monografia lui Nicolae Stoicescu, apărută la Editura Academiei în 1976 în seria Institutului de Istorie „N. Iorga”, așază întâlnirea în primii ani ai captivității și spune limpede ce este textul: „singura descriere cunoscută a lui Vlad Țepeș”. Datele celor doi cercetători nu se bat cap în cap, fiindcă vorbesc despre lucruri apropiate, dar nu identice: anii misiunii episcopului și anii detenției domnului. Ce rămâne sigur este că omul care scrie l-a văzut cu ochii lui, într-o încăpere din Buda, nu într-o relatare primită din gura altuia.

Descrierea nu stă într-o scrisoare sau într-o cronică despre Țara Românească, ci într-o carte despre războaiele goților, „De bellis Gothorum”, scrisă de același episcop mult mai târziu. Acolo, într-un ocol al povestirii, Modruș se oprește să spună cum arăta omul pe care îl văzuse închis.

Ce scrie, cuvânt cu cuvânt, în singura descriere de martor

Textul a fost tradus în românește de Șerban Papacostea și publicat în revista Romanoslavica, volumul XIII din 1966, la paginile 159-165, iar descrierea propriu-zisă se află la pagina 164. În forma aceasta o reproduce și Stoicescu, la pagina 149 a monografiei sale. O dăm întreagă, fiindcă fiecare amănunt din ea a fost folosit, de atunci încoace, ca să se judece tablourile.

Pe tiranul acestora (al valahilor) Dracul, nume cu care ei numesc diavolul, l-am văzut captiv, pe când îndeplineam funcția de legat al papei Pius al II-lea pe lângă regele hunilor; nu foarte înalt de statură, dar foarte vânjos și puternic, cu înfățișarea crudă și înfiorătoare, cu nasul mare și acvilin, nările umflate, fața subțire și puțin roșiatică, în care genele foarte lungi înconjurau ochii verzi și larg deschiși, iar sprâncenele, negre și stufoase, îi arătau amenințători; fața și bărbia erau rase, cu excepția mustății. Tâmplele umflate sporeau volumul capului. Un gât ca de taur lega ceafa înaltă de umerii lați pe care cădeau plete negre și încârlionțate.

Nicolae de Modruș, în traducerea lui Șerban Papacostea, Romanoslavica, XIII, 1966, p. 164

Sunt vreo nouăzeci de cuvinte, și în ele încap paisprezece amănunte de chip: statura, puterea trupului, forma nasului, nările, culoarea și grosimea feței, genele, culoarea și deschiderea ochilor, sprâncenele, rasul obrazului, mustața, tâmplele, gâtul, părul. Niciunul nu se repetă în alt izvor din veacul al XV-lea. Tot ce s-a scris după aceea despre felul cum arăta Vlad Țepeș se sprijină, direct sau prin mijlocitori, pe aceste nouăzeci de cuvinte.

Unde se păstrează textul

Cartea episcopului a rămas, în cea mai mare parte, în manuscris, netipărită până astăzi. Fragmentele care ne privesc au fost scoase la lumină de Giovanni Mercati, în studiul „Notizie varie sopra Niccolò Modrusiense”, cuprins în volumul al patrulea al „Operelor minore”, apărut la Vatican în 1937, unde pasajul despre Vlad stă la pagina 247. Partea latină a numelui, așa cum o citează Stoicescu după Mercati, sună „horum tyrannum Draculum nomine, quo ipsi demonem appellant”, adică tiranul lor, cu numele de Dracul, nume cu care ei îl cheamă pe diavol. Pe Mercati nu l-am citit în original; îl dăm după citarea lui Stoicescu, cum se cuvine spus.

Cât de bun e martorul care l-a văzut?

Un martor ocular nu este automat un martor bun, iar aici sunt trei lucruri de cântărit, pe rând.

Distanța dintre privire și scris

Întâi, distanța în timp. Întâlnirea de la Buda cade în 1463 sau 1464. Cartea în care descrierea a fost scrisă este însă târzie. Luka Špoljarić, într-un studiu publicat în Renaissance Quarterly, volumul 72, numărul 2 din 2019, la paginile 457-491, datează „De bellis Gothorum” în 1472 și 1473 și arată că nu este o carte despre răsăritul Europei, ci o istorie națională, menită să adune sprijin napolitan și papal pentru nobilimea croată și bosniacă din războaiele ei de graniță cu otomanii. Castillia Manea-Grgin, în studiul din revista Povijesni prilozi, numărul 28 din 2005, pune aceeași lucrare în 1473 și 1474. Oricare dintre datări ar fi cea bună, între chipul văzut și chipul scris stau aproape zece ani de memorie. Studiul lui Špoljarić l-am citit doar în rezumatul publicat de revistă, și așa îl dăm.

Locul din care privea

Al doilea lucru este locul. Episcopul se afla la curtea regelui care îl arestase pe Vlad și care, tocmai atunci, avea nevoie ca Europa să îl creadă trădător. Tot Nicolae de Modruș este cel care dă cifra de 40.000 de victime, auzită, scrie Harai, chiar la curtea lui Matia Corvin. Despre drumul acelei cifre am scris la capitolul despre socotelile dosarului, și nu îl reluăm aici.

Deosebirea care salvează descrierea

Al treilea lucru este însă cel care contează. Cifra de 40.000 este o vorbă auzită la o curte. Descrierea chipului este altceva: ea spune ce a văzut omul care scrie, într-o cameră, cu ochii lui. Un izvor poate fi slab într-un loc și tare în altul, iar deosebirea dintre ce a auzit și ce a văzut un martor este prima pe care o face orice cercetător serios. Antipatia episcopului se simte în vocabular, în „înfățișarea crudă și înfiorătoare”, dar nările, mustața și tâmplele umflate nu sunt lucruri pe care le inventezi ca să defaimi pe cineva.

Ce știe muzeul despre portretul de la Ambras?

Tabloul pe care îl vede toată lumea când caută cum arăta Vlad Țepeș se află la castelul Ambras, lângă Innsbruck. Fișa lui din baza de date a Muzeului de Istorie a Artei din Viena, care îl are în inventar, spune următoarele: autor anonim, atribuit școlii germane, a doua jumătate a veacului al XVI-lea, ulei pe pânză, suprafața pictată de 60 pe 50 de centimetri, rama de 72 pe 59,6 pe 5,5 centimetri, număr de inventar Galeria de pictură 8285. La rubrica proveniență, muzeul scrie un singur rând: atestat la Ambras în 1621. Fișa aceluiași tablou de pe situl castelului Ambras adaugă locul unde atârnă astăzi, camera de artă din Castelul de Jos.

Mai spune ceva fișa muzeului, un amănunt care se pierde de obicei: „o altă execuție a acestui chip se află în colecția de portrete mici a arhiducelui Ferdinand al II-lea”. Deci nu un tablou, ci două, de la bun început.

Data dată de muzeu este singurul lucru care trebuie ținut minte aici. A doua jumătate a veacului al XVI-lea înseamnă că pânza a fost întinsă la cel puțin optzeci, mai degrabă o sută de ani după moartea lui Vlad, petrecută în iarna lui 1476 spre 1477. Oricât de bun ar fi tabloul, pictorul lui nu a avut cum să îl vadă pe omul pictat.

Fișa muzeului cuprinde, de altfel, și afirmația că Vlad ar fi fost „modelul pentru romanul lui Bram Stoker”. Despre cât din domn a intrat de fapt în cartea din 1897 am scris la capitolul despre Stoker. Merită totuși spus, fiindcă se vede bine aici: formula aceea circulă până și pe eticheta unui mare muzeu.

Seamănă portretul de la Ambras cu descrierea?

Punem textul lângă imagine, amănunt cu amănunt, uitându-ne la reproducerea publicată chiar de muzeu.

Se potrivesc: nasul mare și acvilin, obrazul și bărbia rase, mustața lungă lăsată singură pe față, sprâncenele întunecate, ochii mari și larg deschiși, pletele lungi și încârlionțate căzute pe umeri. Patru sau cinci amănunte din paisprezece se regăsesc fără discuție.

Nu se potrivesc: ochii. Modruș scrie limpede „ochii verzi”, iar în tabloul de la Ambras, așa cum arată el astăzi, ochii sunt căprui. Nici fața „subțire și puțin roșiatică” nu seamănă prea mult cu obrazul palid și plin din pictură.

Restul nu se poate verifica deloc, fiindcă tabloul este bust: statura, puterea trupului, umerii lați, gâtul „ca de taur” rămân în afara ramei. Iar ce vede ochiul întâi în acest tablou, căciula roșie cu banda grea de perle, steaua de aur cu piatră roșie în mijloc și pana albă, mantia roșie cu guler de blană și cei trei nasturi mari de aur, nu are nicio legătură cu descrierea episcopului, care nu pomenește niciun veșmânt. Costumul este adaosul pictorului, nu mărturia martorului.

Concluzia cinstită este una singură. Tabloul de la Ambras nu dovedește descrierea și nici nu o contrazice. El arată că cineva, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, a pictat un chip care se potrivește, în câteva puncte, cu ce scrisese un episcop cu un veac înainte. De aici încolo începe întrebarea cine a pictat primul chipul acela.

De unde vine tabloul de la Ambras și cine i-a pus numele?

Cea mai amănunțită cercetare asupra acestui punct are o sută treizeci de ani și este românească. Ioan Bogdan, în „Vlad Țepeș și narațiunile germane și rusești asupra lui. Studiu critic”, apărută la București în 1896, publică cinci portrete și le ia pe rând. Primele două sunt cele de la Ambras.

Bogdan a putut vedea tabloul fiindcă primul-ministru Dimitrie A. Sturdza îl zărise într-o excursiune la Ambras și își făcuse o copie în culori, pe care i-a pus-o la dispoziție. Pentru descrierea obiectului, Bogdan citează catalogul castelului, „Das K. K. Schloss Ambras in Tirol”, scos la Viena în 1882 de Albert Ilg și Wendelin Boeheim, unde tabloul poartă numărul 158, la pagina 110.

Numele de pe tablou este modern

Din catalogul acela ies două lucruri care schimbă felul în care privești pictura. Întâi: autorii nu spun nimic despre cum a ajuns portretul în colecția de la Ambras. Al doilea, și mai greu: numele „Vlad IV Tzepesch” a fost pus sub portret de orânduitorii moderni ai muzeului, iar pe pânză nu s-a găsit nicio inscripție și nicio însemnare mai veche. Pe exemplarul în miniatură din colecția imperială de la Viena scria doar AVEIDA, o prescurtare a lui wayda, adică voievod, din care Alois Primisser, în catalogul colecției publicat la Viena în 1819, făcuse un domn pe nume „Aveida, principe al Valahiei”.

Așadar, chipul a ajuns să fie chipul lui Vlad Țepeș pentru că un bibliotecar de veac al XIX-lea a citit corect un cuvânt pe care un altul îl citise greșit. Catalogul lui Friedrich Kenner din 1892, pe care Bogdan îl citează, dă pe deasupra și anul morții greșit, 1469.

Două copii după un original pierdut

Kenner, directorul colecției de la Viena, îi scria lui Bogdan că miniatura se afla în colecția de portrete mici a arhiducelui Ferdinand de Tirol și că poate fi o copie după tabloul de la Ambras, sau, mai probabil, amândouă sunt copii după originalul unui artist rămas necunoscut. Bogdan este de aceeași părere și adaugă ipoteza lui: amândouă copiile ar fi intrat în colecția de la Ambras pe vremea arhiducelui Ferdinand, pe la 1580, iar originalul ar fi putut fi făcut la curtea lui Matia Corvin, pe când Vlad se afla la Buda, de vreunul dintre pictorii italieni care treceau pe acolo.

Ștefan Andreescu, în „Vlad Țepeș Dracula. Între legendă și adevăr istoric”, ediția nouă apărută la Editura Enciclopedică în 2015, încadrează tabloul de la Ambras între 1570 și 1595 și propune altceva pentru original: un tablou din colecția de familie a lui Petru vodă Șchiopul, domnul moldovean care și-a trăit ultimii ani în Tirol. Două ipoteze, amândouă de cercetători serioși, niciuna dovedită cu un document.

Ce a pățit tabloul între timp

Un amănunt din 1896 arată cât de mult se schimbă un obiect sub ochii noștri. Bogdan scrie că la Ambras culorile erau „foarte șterse și greu de recunoscut” și că fața lui Țepeș „pare să fi fost blondă”, iar părul „mai mult blond sau cărunt decât negru”. Astăzi, în reproducerea muzeului, părul este negru și buclat, iar fața limpede. Între cele două priviri stau curățări și restaurări. Cine citează culoarea ochilor dintr-o pictură veche de patru sute cincizeci de ani ca pe o probă trebuie să știe și asta.

Există vreun chip al lui pictat în timpul vieții?

Aici intră în discuție ceea ce istoricii de artă numesc criptoportrete, adică fețe de oameni reali strecurate în scene religioase. Moda era a vremii, și a fost arătată pe larg de Carlo Ginzburg în cercetarea lui despre Piero della Francesca.

Patru asemenea piese au fost puse în legătură cu Vlad Țepeș de istoricul de artă vienez Erwin Pokorny, în studiul „Bildnisse und Kryptoporträts des Vlad Dracula”, apărut în revista Ars Transilvaniae, volumul XVIII, 2008, la paginile 109-118, și în studiul lui din catalogul expoziției „Dracula, voievod și vampir”, deschisă întâi la castelul Ambras și adusă apoi la Muzeul Național de Artă al României. Le luăm după prezentarea făcută de Ștefan Andreescu, care le discută în cuvântul înainte al cărții sale; studiile lui Pokorny nu le-am putut deschide.

• Un panou cu Iisus adus în fața lui Pilat din Pont, de la Galeria Națională din Ljubljana, datat între 1462 și 1465, provenind dintr-un altar poliptic al mănăstirii franciscanilor din Viena. Chipul lui Pilat seamănă izbitor cu portretul de la Ambras.
• Un tablou cu martiriul Sfântului Andrei, păstrat la Viena, la Österreichische Galerie Belvedere, venit de la mănăstirea Lilienfeld din Austria de Jos. Acolo Vlad ar fi căpătat identitatea guvernatorului Aegeas din Patras, cel care a poruncit chinuirea apostolului.
• Un panou de altar cu Răstignirea, de pe la 1475, atribuit Maestrului vienez de la Schottenkirche, în care un oștean seamănă cu prințul valah din gravurile timpurii.
• Un portret desenat pe hârtie, păstrat la muzeul de artă din Basel, datat între 1470 și 1480 și pus în părțile Rinului superior sau în Alsacia, în care personajul poartă pe cap o cunună de logodnă din crenguțe verzi. Andreescu se întreabă dacă nu cumva ține de căsătoria cu Justina Szilágyi, ceea ce ar strânge datarea între 1474 și 1480.

Ce spune muzeul care ține panoul

Am deschis fișa panoului de la Ljubljana. Galeria Națională a Sloveniei îl trece în catalogul ei drept „Iisus în fața lui Pilat din Pont”, operă a Maestrului panourilor de la Velenje, tempera pe lemn, 83,5 pe 51,5 centimetri, număr de inventar NG S 1176. Textul muzeului descrie altarul Sfintei Cruci din care au rămas panourile, spune că două dintre scenele Patimilor sunt la Ljubljana și două la Viena, că toate au fost repictate de mai multe ori și că se datează în jurul anului 1460. Despre Vlad Țepeș nu scrie niciun cuvânt.

Asta nu înseamnă că identificarea e greșită, ci că ea trăiește în literatura de istoria artei și nu a intrat în fișa muzeului. Eticheta „Vlad al III-lea în chip de Pilat din Pont” care însoțește imaginea prin agențiile de fotografie este, deci, o propunere de cercetător purtată mai departe de comerțul cu imagini, nu o atribuire de catalog. Pentru noi rămâne o ipoteză frumoasă și neverificată.

De ce nu sunt portrete gravurile din broșurile germane?

Chipul care a circulat primul în Europa nu a fost cel pictat, ci cel tăiat în lemn, pe coperta broșurilor tipărite în limba germană. Despre broșurile acelea, despre cine le-a scris și pentru cine, am scris la capitolul despre pamflete; aici ne interesează doar imaginea de pe ele.

Ioan Bogdan a reprodus trei asemenea gravuri în 1896 și le-a judecat împreună. Una vine din exemplarul de la biblioteca națională din Budapesta, cu titlul „Van deme quaden thyrane Dracole wyda”, și a fost publicată întâi de Johann Christian Engel în „Geschichte der Moldau und Walachey”, apărută în 1804. A doua este copiată de Alexandru Papiu Ilarian după un exemplar din biblioteca imperială de la Berlin, tipărit la Nürnberg de Johannes Nüchs. A treia stă pe exemplarul Academiei Române.

Verdictul lui Bogdan este fără ocolișuri: „Niciunul din aceste trei portrete, reproduse după broșurile germane asupra lui Vlad Țepeș, nu poate fi autentic”. Ce se poate susține despre toate trei este doar că au un izvor comun, fiindcă în toate domnul are plete lungi, nas mare și drept, buza de jos plecată peste măsură, iar costumul este același, căciula cu steaua în mijloc și dulama încheiată cu nasturi. Cea mai veche și cea mai îngrijită pare a fi cea din Engel.

Un capitol de istorie a cercetării: Hasdeu și fizionomia

Bogdan ține să lămurească și o eroare a înaintașului. Bogdan Petriceicu Hasdeu, în broșura „Filosofia portretului lui Țepeș. Schiță iconografică”, tipărită la București în 1864, primise gravura din Engel drept autentică și construise pe ea un portret moral al domnului, ca să dovedească, scrie el, că fizionomia poate sluji iconografiei. Hasdeu citea în fruntea aceea „cea mai viguroasă inteligență” și îl compara pe Vlad cu Cesare Borgia, numindu-i frați gemeni. Bogdan observă sec că Hasdeu a admis autenticitatea mai ales ca să își poată justifica concluziile fiziognomice.

Dreptatea e de partea lui Bogdan, însă el însuși plătește tribut vremii lui. Citind portretul de la Ambras, scrie despre ochii „obosiți de o lungă iritație nervoasă” și despre buza de jos care ar trăda „obicinuitul stigmat al degeneraților”. Este limbajul teoriei degenerescenței, la modă în jurul anului 1900, și nu o observație despre Vlad Țepeș. Un cercetător mare poate citi corect obiectul și greșit omul, iar când o interpretare poartă pecetea epocii ei, lucrul acesta se spune.

Tabloul de la Forchtenstein: un portret de veac al XVII-lea cu o dată de veac al XV-lea

Ilustrația acestui capitol este celălalt tablou cunoscut, cel în picioare, din galeria de strămoși a familiei Esterházy, de la castelul Forchtenstein din Burgenland. Domnul este înfățișat în întregime, cu buzdugan în mâna dreaptă, sabie curbată la șold, haină roșie cu guler de blană, cizme galbene și aceeași căciulă cu perle și pană. În colțul din stânga sus, pictorul a scris cu litere aurite: „Dracula Waida Princeps et Waiuoda Walachiae Transalpinae hostis Turcarum infensissimus 1.4.66.”, adică Dracula voievod, principe și voievod al Valahiei de dincolo de munți, cel mai înverșunat dușman al turcilor, 1466.

Data din inscripție este o capcană. Tabloul nu este din 1466, ci cu vreo două veacuri mai târziu. Fundația Esterházy, care administrează castelul, explică în prezentarea colecțiilor ei de unde vine galeria: prințul Pavel Esterházy a construit la Forchtenstein o galerie de portrete ale strămoșilor, cu aproape 400 de tablouri baroce, și a trecut în genealogia familiei aproape toți demnitarii Panoniei, dar și pe Adam, pe Noe, pe Attila și pe „contele Dracula”.

Aici se vede la ce servesc asemenea tablouri. O galerie de strămoși nu este o colecție de portrete, ci un argument de rang, pictat. Dacă în același șir stau Adam și Noe, întrebarea dacă pictorul l-a văzut pe Vlad Țepeș nu se mai pune. Data 1466 din colțul pânzei este parte din argument, nu o informație despre tablou: ea spune privitorului că omul acela a fost cu adevărat, cândva, și că familia se trage din el.

Ce stă în picioare și ce rămâne deschis

Bilanțul capitolului, pe trei coloane.

Ce este izvor

Există o singură descriere făcută de un om care l-a văzut pe Vlad Țepeș, scrisă de episcopul Nicolae de Modruș, care l-a întâlnit în captivitate la Buda în 1463 sau 1464. Textul stă într-o carte rămasă în manuscris, tipărită doar în fragmente de Giovanni Mercati în 1937 și tradusă în românește de Șerban Papacostea în 1966. Tabloul de la Ambras este, după fișa muzeului care îl deține, o lucrare anonimă germană din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, atestată acolo din 1621. Catalogul castelului din 1882 arată că numele domnului a fost pus sub pictură de muzeografi moderni, pânza neavând nicio inscripție veche.

Ce este deducție de cercetător

Că tabloul de la Ambras și miniatura sunt amândouă copii după un original pierdut este părerea lui Friedrich Kenner și a lui Ioan Bogdan, întemeiată pe asemănarea celor două piese. Că originalul ar fi fost făcut la Buda, de un pictor italian, este ipoteza lui Bogdan. Că el ar veni din colecția lui Petru Șchiopul este ipoteza lui Ștefan Andreescu. Că Vlad apare ca Pilat la Ljubljana, ca Aegeas la Belvedere și în alte două imagini este propunerea lui Erwin Pokorny, preluată de Andreescu.

Ce rămâne deschis

Nu se cunoaște niciun chip al lui Vlad Țepeș pictat cât a trăit și dovedit ca atare. Originalul presupus al portretului de la Ambras nu a fost găsit. Identificările din scenele religioase nu au intrat în fișele muzeelor care țin tablourile. Culoarea ochilor rămâne o nepotrivire nerezolvată între singurul martor și singura pictură veche. Iar o verificare pe care alte cazuri o permit, compararea chipului cu craniul, este închisă aici din capul locului: trupul lui nu a fost găsit niciodată, lucru despre care am scris la capitolul despre moarte și mormânt.

Rămâne, în schimb, ceva ce se pierde ușor în discuția despre tablouri. Un om care a domnit șase ani într-o țară mică, prinsă între două imperii, a ajuns să fie pictat, copiat și trecut în galerii de strămoși la Innsbruck și în Burgenland, la o sută și la două sute de ani după moarte. Chipul acela nu este portretul lui. Este măsura locului pe care l-a ocupat în memoria Europei.